Editorial Mitran. “Craiova decupată din cer, Viitorul de pe pământ”

Un an complicat şi turbulent se încheie în lume şi fotbalul are nevoie să respire adânc, câteva clipe, până când va trebui să înceapă din nou să-şi pună în mişcare uriaşul angrenaj de emoţie.

Nu putem însă trage o linie şi pune sub ea concluzii. Nu putem să scădem sau să-i adunăm cifrele, fără să punem un punct mare pe ordinea de zi şi să respirăm adânc, la rândul nostru. Pentru că, dacă e să ne uităm în urmă, la toate zilele acestui an, două sunt marile lui momente de graţie.

Primul e cel din seara de 13 mai, când o echipă de copii, un fel de vis al unui om care ne-a dat totul de vreo 35 de ani încoace, atât cât poate oferi un om altor oameni, a luat titlul. Hagi a visat, a proiectat şi a imaginat şi, în cele din urmă, a construit acel vis. Viitorul a devenit campioana României, o fabrică de genii în devenire, o muncă titanică greu de cuprins în cuvinte s-a transformat sub ochii noştri în performanţă. Pentru acest miracol din 13 mai ar trebui să decupăm fotografia acelei zile, s-o înrămăm şi s-o preţuim. Dar mai ales, s-o înţelegem. Am sentimentul că nu ştim ce am trăit, ce dar ni s-a făcut şi ce şir al zilelor viitoare vom trăi plecând de la zâmbetul larg al lui Hagi, de pe malul Mării Negre, cu trofeul în braţe. Fotografia de atunci trebuie pusă, într-o zi, pe cartea de identitate a unui fotbal care era să moară şi a fost reînviat atunci. Nu, nu e poza lui Hagi. E doar visul lui cu care noi nu ştim ce să facem.

A doua noapte e cea din 10 noiembrie. Într-un oraş care merită mai mult decât a primit de la Dumnezeu, Ştiinţa s-a întors acasă. Şi ce casă! O casă care ne-a împiedicat să mai închidem gura. Abia în această stare de şoc, am putut să şoptim din versul lui Păunescu ce cântec aveam în priviri. ”Ştiinţa înapoi acasă” e cel mai frumos titlu al anului, când această cutremurătoare şi mistuitoare echipă şi-a deschis porţile către noi. Dar nu numai porţile, ci şi o cale spre ce a fost, ca să mai fie cândva.

Cel mai tulburător moment al nopţii în care Craiova şi-a inaugurat templul a fost când preşedintele ei, Marcel Popescu, s-a apropiat de postul de comentator unde eram şi mi-a şoptit ceva. Nu l-am înţeles, de fapt, nu l-am auzit. Stadionul cel nou, cel mai frumos din lume, asta e clar, te obligă fie la strigăte, fie la şoapte, nu are gamă de mijloc. Aşa e la Craiova de o viaţă, ori plângi sufocat de amintiri, ori strigi ca adversarul să înţeleagă că acolo îi va fi foarte greu.

Abia, târziu, în noapte, spre dimineaţă, cu toţi marii fotbalişti care au ridicat acest mit al fotbalului românesc lângă noi, am înţeles. ”Marius, ştii de ce stadionul nostru nu are acoperiş? L-am lăsat deschis către cer, să se poată uita la meciurile copiilor de astăzi şi nea Nelu, şi nea Petrică, şi Zoli, şi Costică, şi dom’ profesor Stroe, şi domnul doctor Frânculescu, şi Amza, să poată spună ceva şi Sebi Domozină”.

Asta e Craiova şi acesta este timpul mărturisirii ei. Timpul trăirii abia de acum se reia. Da, şi la Craiova a fost un an atât de bun… 

În rest, doar strigăte. Sau şoapte.