EDITORIAL TRIFAN: Didi şi bucuria unui copil de 10 ani!

Era toamna lui 1995. Aveam aproape 10 ani, dar înţelegeam deja fotbalul. Era totul pentru mine. Cu un an în urmă plîngeam în dimineţile nebune cu meciurile din SUA, cînd lumea se aduna în faţa unui televizor scos pe o străduţă ce se înfunda într-un capăt.

Frate-miu, Alex, este stelist. Şi atunci, pe 13 septembrie 1995, Steaua juca în Liga Campionilor. L-a rugat pe tata să ne ducă la meci. Glasgow Rangers nu îmi spunea mare lucru la acea vreme. Mi se părea o echipă fără vreo rezonanţă aparte, dar era un club străin şi era un meci european.

Am stat în peluza unde la acea vreme stătea galeria. Era una singură, mare şi nu prea. Erau locuri libere în jurul nostru. Mai târziu acolo stătea Peluza Nord, dar pe atunci parcă nu existau borne spaţiale care să separe fanii prin interese, ci doar pasiuni pentru formaţia din Ghencea. Era toamnă, dar mie mi-era un frig de iarnă. Alex se agita la fiecare fază cu emoţia unui stelist de 13 ani. Aveam impresia uneori că nu înţelege fotbalul, dar era vorba doar de dragostea şi speranţa pentru echipa favorită. Eu nu înţelegeam de fapt ce se întîmpla acolo. Tata, care era poliţist de meserie, stătea calm. Era rapidist, cotiza ca orice membru MAI la Dinamo şi îl ducea pe Alex la meciurile Stelei… Dar ce nu făcea el pentru noi… O singură dată a tresărit nervos toată partida. A scăpat printre dinţi şi o înjurătură. Un scoţian, mai din topor, băgase o alunecare la Adrian Ilie de zburase brazda de teren în sus vreo 3 metri.

Meciul nu era prea spectaculos. Eu îmi frecam mîinile de frig, frate-miu avea impresia că Steaua va marca la fiecare acţiune. Era minutul 85. Corner pentru Steaua, exact la poarta din faţa peluzei noastre. O centrare perfectă a lui Gâlcă şi apoi timpul s-a oprit în loc. Ţin minte perfect. Eram perpendicular pe direcţia lui Didi Prodan. Voleu cu stîngul, ferindu-se mai mult de o talpă a unui adversar venit să contreze, şi o minge catapultată în vinclu! Parcă un regizor pusese stop cadru. Au fost cîteva secunde magice. Alex a început să ţipe, tata a început să ţipe, eu ţipam de nebun. Toţi în jurul nostru săreau în sus şi se pupau. Era o bucurie extraterestră. Era bucuria steliştilor adevăraţi, ca ei, şi a unor oameni care erau fericiţi că românii noştri cîştigă, ca mine şi ca tata. Era genul acela de fericire irepetabilă, pe care doar mintea de copil o poate transforma într-o amintire eternă.

Anii au trecut. Cu tata nu mai pot merge la meciuri. Sînt deja 7 ani de cînd a plecat într-o lume mai bună. De miercuri, 16 noiembrie, nici Didi nu mai este. A fost un suflet mare, un român inimos. Ca o ironie a sorţii, chiar inima lui atît de bună l-a trădat… Oamenii buni ne părăsesc cu o grabă enervantă. Didi avea doar 44 de ani. Rămîn regretele şi amintirile… Printre ele şi cea a unui copil de 10 ani. Adio, Didi!