Învingătoarea şi învinsul!

America. Ţara – clişeul la control, vă rugăm – tuturor posibilităţilor. Şi chiar aşa e, pînă la urmă. Ca dovadă, sfîrşitul de săptămînă amestecă în sufletele noastre de chibiţi mîndria cu umilinţa, bucuria cu lehamitea, triumful cu stinghereala. La New Haven, cineva ridică braţele, rîde şi simte cît de mult s-a apropiat Haven de heaven. La New York, altcineva se face de rîs şi îngenunchează cînd cuviincios ar fi fost să rămînă drept. E, pînă la urmă, o diferenţă de traiectorie, de vîrstă şi înţelepciune. Atîta doar că aici, în piesa noastră, înţelepciunea stă, oarecum curios, în rînd cu tinereţea.

În finala de la New Haven, Simona Halep n-o învinge doar pe Petra Kvitova, ci, odată cu ea, un set de idei prost aşezate în mintea multora. Bunăoară, ea readuce în faţă figura campioanei, pe lîngă care publicul şi presa trec în grabă, în căutarea lui, a campionului, a premiantului, a celui mai cel, cum şade bine unui loc dominat şi astăzi de curenţii şi subcurenţii machismului. Cu două excepţii (Oltchim Rîmnicu-Vîlcea şi medaliatele de la gimnastică), fetele care scot rezultate frumoase se bucură de o atenţie în cel mai bun caz meteorică. Pot depune mărturie multe campioane, de la Laura Badea la Alina Dumitru şi de la Diana Mocanu sau Camelia Potec la Otilia Bădescu.

Pe lîngă asta, şi dincolo de contextul contabil al rezultatului (al patrulea turneu cîştigat în vara lui 2013, victorii pe toate suprafeţele de joc etc.), Simona Halep obţine ceva chiar mai important decît intrarea în top 20. Iar acel ceva e revanşa luată asupra mîrlăniei tabloide care a luat-o în primire cu nişte ani în urmă. Pînă la primul succes, tenisul lui Halep a fost evaluat doar prin raportare la sîni, cupe şi decolteu. Operaţia de micşorare pectorală a stîrnit uragane de ironii ieftine, vijelii de proteste prefăcute şi furtuni de judecăţi centuriste. Un mîzgălitor de hîrtie aflat în derivă a hormonilor a mers pînă la a-şi intitula o producţie „Halep, ultima virgină din tenis”, cu un subton în care mustea regretul neputinţei de-a mînji. Simona Halep a vîrît capul între umeri, şi-a protejat ochii şi urechile, şi a scris concluziile unui caz simplu, în care perseverenţa a livrat, încă o dată, dividende.

La New York, Ilie Năstase şi-a îmbogăţit palmaresul gesturilor discutabile, de faţă cu elita tenisului mondial. Felul cum a îngenuncheat primul număr unu din istoria clasamentelor ATP în faţa podiumului actual a fost, din nou, o bufonadă tristă. Cîtă vreme a jucat tenis, Năstase a fost un caz clasic de talent neexploatat pînă la ultima cotă, de geniu neglijent, de autodiminuare, de valoare batjocorită. După ce tenisul lui s-a redus la şuşanele pe bani cu alţi bărbaţi care îmbătrînesc mai mult sau mai puţin onorabil, campionul a făcut loc unei caricaturi la graniţa dintre grotesc şi nedemn. Accesele mahalageşti, cu sau fără ultima soţie, mojiciile groase şi libidinoşeniile ultimilor ani sunt prefaţa logică a îngenuncherii de la New York. Dintr-un nonconformist brutal din care ţîşnea totuşi talentul, Năstase s-a preschimbat într-un satir deşucheat, care nu poate respira fără a-i face pe ceilalţi să se simtă cuprinşi de ruşine.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Simona Halep mai are mult pînă să ajungă la rezultatele lui Ilie Năstase. Şi nu se ştie dacă va reuşi vreodată. La rîndul lui, pe Ilie Năstase îl despart ani-lumină de buna-cuviinţă a Simonei Halep. Şi nu se ştie dacă-l va tenta micşorarea distanţei (mai degrabă nu). Cert e însă că din învinsa de ieri a înflorit astăzi o învingătoare solară. Pe cînd învingătorul de ieri s-a ascuns în pielea fleşcăită a unui învins fără glorie.