Asigurările de viaţă sunt de regulă încheiate de oameni pentru a fi în beneficiul celor rămaşi în viaţă, soţul sau moştenitorii. Dar ce se întâmplă cu cei care află că suferă de o boală terminală, îşi pierd orice mijloc de existenţă, iar facturile se adună vertiginos?

Pentru astfel de situaţii se pare că firmele de asigurări au găsit o soluţie: vânzarea poliţei de asigurare unui prieten sau unui străin, la fel cum se întâmplă în cazul unei maşini, al unei bărci sau al unei case. În tranzacţii numite în Statele Unite „viatical settlement“, pentru pacienţii aflaţi în faze terminale de boală, sau „life settlement“, pentru restul oamenilor, persoanele care îşi vând asigurarea de viaţă primesc imediat o sumă de bani în numerar, scrie  businessmagazin.ro.

VINERI, apariţie-eveniment, DE LUX, marca FANATIK! CALENDARUL SPORTIV 2016! 24 de pagini GRATUIT!

Cumpărătorul, în schimb, devine beneficiarul poliţei şi plăteşte primele până la decesul persoanei asigurate.
Într-o astfel de situaţie se află, potrivit New York Times, şi americanul Ruben Robles. „Tu vezi luminiţe?“, l-a întrebat Ruben pe fratele său Mark, în 2007. Strălucitoare, în formă de stea şi albe, luminiţele dansau în faţa ochilor săi pe când şofa, făcea cumpărături sau când îşi hrănea pisicile. Pentru că Mark nu vedea nimic, Ruben a mers la medic, care a crezut că viziunile acestuia sunt provocate de stres.

Ruben conducea la vremea respectivă o agenţie de recuperare a datoriilor în Los Angeles, programul de muncă era lung, iar datornicii reticenţi. Câteva săptămâni mai târziu, Ruben a început să sufere de crize. A mers la alt medic, a făcut un RMN, care a scos la iveală o tumoare în lobul frontal al creierului. Diagnosticul a fost cancer cerebral. La 36 de ani, lui Ruben i s-a spus că nu va apuca a 38-a aniversare.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

Îngrozit, Rubles a spus că s-a gândit permanent la Dumnezeu. Dar criza sa era atât practică cât şi existenţială. În următorul an şi jumătate, chirurgii l-au operat de trei ori pe creier şi au extirpat cât au putut de mult din tumoare. În urma operaţiilor, Robles abia mai poate merge şi vorbi. A închis firma de recuperare a datoriilor. Soţia l-a părăsit şi Robles, care are nevoie de ajutor permanent, s-a retras în apartamentul mamei sale.

Facturile medicale erau în creştere, iar Robles, deşi avea încredere că Dumnezeu va avea grijă de el după moarte, avea între timp o nevoie imediată, disperată, de bani.

Ron Escobar, un prieten apropiat al său, a mers atunci la Carole Fiedler, un expert în asigurări. Fiedler a văzut că Robles nu are o casă de vacanţă de vânzare sau acţiuni Google, ci o asigurare de viaţă de jumătate de milion de dolari.

Asigurarea de viaţă ar trebui în mod normal să fie în beneficiul soţului supravieţuitor sau al moştenitorilor, nu să îi servească pe titulari. Dar Fiedler, care deţine o firmă numită Innovative Settlements, ştia că o poliţă de asigurare poate fi revândută ca orice alt activ, precum o maşină, o barcă sau o casă.

Digisport.ro

Diana Șucu, detalii neștiute despre Dan Șucu: ”A slăbit 10 kg. I-a fost greu”

Robles nu mai putea să îşi câştige existenţa în modul tradiţional, dar, pentru investitorul potrivit, moartea sa iminentă valora foarte mult.

Vânzarea vieţii sau a unei case pot avea mai multe în comun decât s-ar crede. Posibilii cumpărători fac cercetări şi efectuează inspecţii. Există oferte şi contraoferte, până când vânzătorul acceptă una dintre ele. Vânzătorul nu renunţă literalmente la viaţă, desigur, ci la poliţa de asigurare. Distincţia este însă aproape inexistentă, având în vedere că valoarea de vânzare este legată de o estimare rece a duratei de viaţă a vânzătorului.

În cazul poliţei lui Robles, şi-a exprimat interesul o companie din Georgia, Habersham Funding. Escobar i-a trimis şase cutii cu documentele medicale ale lui Roble, în total mii de pagini. Firma le-a analizat şi le-a trimis şi la o companie specializată în analiza speranţei de viaţă. Rapoartele au confirmat prognosticul pesimist că Robles mai are mai puţin de doi ani de viaţă. Fiedler a încercat la rândul ei să convingă firma Habersham că Robles bate la uşa morţii. Cu cât mai repede se producea decesul său, cu atât mai puţine poliţe mai avea de plătit cumpărătorul, iar câştigul său ar fi fost mai mare.

Habersham a făcut o primă ofertă de 250.000 de dolari. „Trebuie să ne daţi mai mult decât atât“, a spus Fiedler în timpul negocierilor. „Omul ăsta este grav bolnav!“ Compania a oferit în cele din urmă 305.000 de dolari, iar Fiedler a acceptat. Profitul cumpărătorului este 500.000 de dolari, respectiv valoarea poliţei, minus suma de 305.000 de dolari şi poliţele care mai sunt de plătit.

Escobar, între timp, a sperat că prietenul său poate contrazice prognosticul sumbru. „Uite, ei pariază că vei muri. Tu pariezi că vei trăi“, i-a spus el.

Să pariezi că cineva va muri pare atât de sinistru încât este greu de crezut că practica este legală. Sigur, oamenii dau mulţi bani pe poliţele de asigurări de viaţă, aşa că acest fapt le poate da dreptul să le şi vândă. Dar libertăţile în domeniul proprietăţii nu sunt nelimitate, în special în probleme legate de viaţă. Posesia şi controlul asupra propriului corp sunt un drept fundamental. Dar acest drept nu a împiedicat interzicerea prostituţiei, vânzările de organe sau serviciile oferite de părinţi surogat în schimbul unor sume de bani.

Justificarea pentru astfel de interdicţii asupra suveranităţii corporale este că oamenii trebuie împiedicaţi să obţină astfel de avantaje financiare pentru a nu îşi face singuri rău, iar vânzarea unei asigurări de viaţă se poate crede că ar fi un astfel de stimulent. Un posibil beneficiar al acestor tipuri de tranzacţii ar putea încerca, de exemplu, să obţină un acord mai bun prin oferirea unei garanţii că, dacă nu va muri, să spunem, în cinci ani, se va sinucide, astfel încât cumpărătorul să încaseze poliţa.

Un astfel de exemplu este exagerat, dar istoria a demonstrat că atunci când este oferită o sumă de bani în funcţie de moartea cuiva, oameni fără scrupule pot interveni să grăbească moartea acestuia. În Anglia secolelor XVI-XVII era legal să beneficiezi de poliţia de asigurare a unei persoane necunoscute şi aceste poliţe speculative au rezultat deseori în moartea asiguratului, potrivit istoricului Sharon Ann Murphy.

În lumea modernă nu sunt cunoscute cazuri de crime pentru colectarea primelor de asigurare vândute în timpul vieţii titularilor. Această practică financiară a apărut nu ca o schemă ilegală, ci ca o cale de a-i ajuta pe cei cu boli în faze terminale.

La sfârşitul anilor 1980, oameni bolnavi de SIDA aveau deseori puţin timp de trăit şi o mare nevoie de bani. Ca răspuns, experţii financiari au înfiinţat sistemul tranzacţiilor numite viatical settlement, de vânzare a poliţelor de asigurare în schimbul unei sume în numerar. Barurile şi cluburile de homosexuali au fost împânzite cu fluturaşi în care oamenii erau încurajaţi să îşi vândă poliţele de asigurări de viaţă. Unii planificatori financiari au trimis vorbă şi în spitale, în căutarea doritorilor.

Spre sfârşitul anilor 1990, brokerii au realizat că gândirea lor a fost prea limitată. „Investitorii care au început această industrie şi-au dat seama că clienţii nu trebuie să fie neapărat oameni infectaţi cu HIV. Poate fi vorba despre oricine cu o vârstă sau o stare de sănătate care le scurtează speranţa de viaţă“, a explicat John Kraemer, broker în sudul Californiei.

Prin această schimbare de brand şi redefinire, afacerile cu poliţe de asigurări au crescut cu uşurinţă, iar în 2007 au ajuns la tranzacţii de 12 miliarde de dolari. Recesiunea a dat o lovitură puternică acestei industrii, ca şi cazurile de fraudă în care brokeri fără scrupule au convins oamenii să încheie contracte de asigurări de viaţă doar pentru a le revinde câţiva ani mai târziu.

În 2010, în SUA au avut loc tranzacţii de acest tip în valoare de numai 3,8 miliarde de dolari, dar cei din interiorul industriei speră că vânzările vot depăşi până la urmă recordul din 2007.

În Statele Unite sunt active poliţe de asigurări de viaţă în valoare de 18.000 de miliarde de dolari şi foarte puţini oameni ştiu că pot să le şi vândă.

Susţinătorii vânzărilor poliţelor de asigurări de viaţă spun că acestea oferă ajutor în perioadele dificile, în special în cazul vârstnicilor. „Trebuie spus sus şi tare că vânzarea poliţelor de asigurare este o opţiune“, a declarat Scott Page, preşedintele Lifeline Program, o companie mare specializată în aceste tranzacţii.

Pentru posibilii investitori, tranzacţiile cu poliţe de asigurări de viaţă reprezintă plasamente fără riscuri. Indicele Dow poate să crească sau să scadă. Încasarea unei asigurări de viaţă nu are aproape nicio legătură cu fluctuaţiile pieţei. În plus, ambii participanţi la o tranzacţie au de câştigat. Vânzătorul este plătit în avans, iar cumpărătorul încasează şi mai mult, mai târziu.

Într-o dimineaţă senină dar rece în Los Angeles, Ruben Robles i-a permis unui reporter al New York Times să îl însoţească la oncologul său, Jeremy Rudnick. „Cum te simţi?“, l-a întrebat acesta, iar răspunsul a fost „Bine“. În realitate, Robles a avut nevoie de 10 minute să parcurgă o scurtă distanţă din parcare până în cabinetul medicului, iar cuvintele le pronunţă cu greutate. Dar, una peste alta, Robles a contrazis rapoartele privind speranţa sa de viaţă, care anticipau că ar fi urmat să moară până în 2008.

Cu toate progresele care au avut loc în ştiinţa evaluării speranţei de viaţă, moartea rămâne una dintre cele mai nesigure „certitudini“. Când investeşti în poliţia de asigurare a unei persoane, faci un pariu. Iar pariurile depind de probabilităţi care nu pot fi controlate. În cazul lui Robles, evoluţia sa a fost neaşteptat de bună în anii care au urmat teribilului diagnostic, iar explicaţia este dincolo de ştiinţa medicală şi socială. Medicul său estimează că mai puţin de 5% dintre pacienţii cu boala lui Robles au o astfel de evoluţie favorabilă, dar a spus că a văzut pacienţi care au fost stabili şi 20 de ani. Un astfel de caz contrazice probabilitatea, dar cineva tot trebuie să o facă.