Radrian Cristulescu

Poftim? Asta ce mai e, că nici dislexie nu poţi să-i spui. Ce să fie, un nume împletit anapoda şi stîngaci din alte două. Cetăţeanul din titlu, cu buletin şi domiciliu stabil, nu există ca atare. Există, în schimb, două umbre care s-au întîlnit pe aleile vieţii şi şi-au făcut semne de recunoaştere. Adrian Cristea şi Radu Niculescu. Două expresii ale plezirismului împins pînă la autocontemplarea narcisiacă. Două forme de zestre nefructificată la timp şi pe de-a-ntregul. Doi oameni cărora nu li s-a comunicat din vreme că la fotbal dai cu piciorul în minge, nu în şansele pe care ţi le scoate destinul în cale.

Mai ţineţi minte? Radu Niculescu a intrat în fotbal însoţit de ursitoare amabile. Mulţi au văzut în el atacantul după care naţia şi naţionala română suspinau de la Răducioiu încoace. Unii vorbeau chiar de clasă de joc, o noţiune pretenţioasă, care trebuie pusă în discuţie cu zgîrcenie. Alţii, mai realişti, elogiau statura atletică a fotbalistului, ferindu-se să insiste asupra tehnicii. Urmarea? În loc să joace fotbal, Radu Niculescu a ales să se joace de-a fotbalul. Sigur, pe tăpşanele copilăriei, diferenţa contează destul de puţin. Cine aduce mingea are dreptul să-şi aleagă echipierii cei mai buni, să se bosumfle cînd nu-i convine ceva şi că plece acasă cu obiectul sub braţ. Dacă însă cochetezi cu profesionismul, trebuie să te porţi altfel.

Aşa a început odiseea răsfăţului şi a iubirii de sine a lui Radu Niculescu. Omul s-a transferat frenetic, ani în şir, găsind de fiecare dată ceva de obiectat. Aici l-a enervat antrenorul, dincolo echipamentul. Aici nu i-a plăcut cartierul unde locuia, dincolo dimineţile ceţoase. La un moment dat, a primit o ofertă din Spania (parcă de la Mallorca), însă a declinat-o dintr-un motiv amuţitor: i se îndrăgostise fratele şi trebuia să-i fie aproape. Spre finalul acestui lanţ de capricii, a ajuns la atelierul de vulcanizare Mircea Lucescu, unde fuseseră resuscitate şi alte spectre ale blazării. Un gol în cupele europene în tricoul Galatei, contra lui Liverpool, părea să anunţe revirimentul, însă n-a fost altceva decît o amăgire. Radu Niculescu a ieşit pe scara de serviciu a fotbalului, sfîrşind în 2004 la o echipă ca un mister de nedezlegat: Changchun Yatai.

Adrian Cristea e un alt caz de apatie cu tricou şi jambiere. Pînă la un punct, fotbalul lui de bombeu şi poantă e tot o poveste despre ratare şi despre ce se întîmplă cînd întorci spatele propriului interes. Cristea e de trei ori mai tehnic decît Niculescu, însă pînă nu demult a părut victima unei anestezieri prelungite. Pe unde a jucat, el a dat mereu impresia că important e ce face după ce se termină meciul, nu în timpul lui. La Iaşi sau la Dinamo, la Universitatea Cluj sau la Petrolul, Cristea a fost un personaj monden care, întîmplător, lovea bine mingea cu piciorul. Lent ca un discurs al lui Victor Ciorbea şi dispus la efort ca Oblomov, fotbalistul a trăit ani la rînd în condiţia unui risipitor nepedepsit, a unui fante mai mult sau mai puţin duios, a unui filfizon descins parcă din Ai noştri tineri.

Colacul de salvare pentru acest spirit latin în metehne pare să aibă semnătură germană. Reghecampf şi Neubert îi pot reda lui Adrian Cristea dreptul de-a trece de la miuţa cu public la fotbalul autentic. Primele rezultate s-au văzut cu Legia. Cristea a afişat aceeaşi relaxare din care şi-a făcut brand, însă camerele TV l-au surprins repliindu-se cu omul de marcaj, ba chiar deposedînd prin alunecare. Cu două luni în urmă, asta ar fi fost o fantezie bolnavă. Acum pe fruntea lui Cristea s-a ivit transpiraţia. Mijlocaşul are, în fine, prilejul să scape de umbra lui Radu Niculescu. Iar una dintre explicaţii a dat-o Falemi, într-un studio de televiziune: „Alţi antrenori l-au obosit, Reghecampf îl antrenează”. Aşa o fi.