Secretele nespuse ale înfăptuirii Marii Uniri. Cum au ajuns românii carne de tun pe front

SPECIAL FANATIK
Andrei Dicu   
în HotNews
01/12/2020, 14:23
Secretele nespuse ale înfăptuirii Marii Uniri. Cum au ajuns românii carne de tun pe front SPECIAL FANATIK
Secretele înfăptuirii Marii Uniri Impactul revoluțiilor europene, atrocitățile de pe front și „războiul” diplomatic, sub lupa istoriei (sursa www.facebook.com)

Marea Unire, visul de veacuri al românilor a fost o realizare care ascunde încă multe secrete. Dincolo de campania de pe front, contextul internațional ne-a deschis o poartă imensă. FANATIK dezvăluie ce s-a petrecut în spatele ușilor închise și aduce mărturii ale vremii, cu și despre participanți la actul istoric de la 1 decembrie 1918.

Ne găsim în partea a doua a anului 1918, când Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a modificat raportul de forțe pe fronturile Primului Război Mondial și a deschis noi perspective popoarelor asuprite de Imperiul Austro-Ungar. Revoluția rusească a adus după sine căderea Imperiului Țarist, dar și dizolvarea celuilalt colos, stânjenitor pentru români, Imperiul Austro-Ungar. Puterile Centrale erau epuizate, iar organizarea lor internă pârâia din toate încheieturile. Cele două revoluții, de la Budapesta și de la Berlin pun în și mai mare dificultate pe inițiatorii războiului, adică pe austro-ungari și pe nemți.

Spectacolul cel mai expresiv pentru situația și pentru soarta Austro-Ungariei, în 1918, îl oferă armata. Istoricul Constantin C. Kirițescu scrie: „Soldații nu mai vor să plece pe front, maltratează ofițerii, devastează depozitele și chiar orașele, ridică steagul roșu. La Judemburg, în Stiria, soldații sloveni își împușcă ofițerii și apoi se refugiază în munți. Un regiment sârb ia cu asalt orașul Cinci Biserici, după un asalt cu mitralierele. La Pilsen, cehii refuză să mai facă serviciul militar și dezertează în masă. În Cracovia, populația atacă pe stradă ofițerii germani, arde portretele împăraților și manifestează pentru victoria adversarilor. La Budapesta, regimentul 32 ungar nu mai vrea să plece pe front. În Herțegovina, un batalion se revoltă, mișcarea se întinde la Caraarro. Echipajele torpiloarelor ridică steagul roșu. Revoltații arestează pe amirali și pe ofițeri și cer pacea, prin telegraf. O divizie navală e trimisă împotriva lor și abia după lungi tratative reușește să-i dezarmeze pe insurgenți. Un număr de 348 de militari sunt dați în judecată și procesul se tărăgănează până în toamnă, când vinovații sunt amnistiați”.

Secretele Unirii de la 1 Decembrie: Capriciile diplomatice ale Austro – Ungariei, „răsturnările” din Europa și abilitatea românilor

Statul dualist Austro-Ungar, clădit artificial împotriva realităților etnice, sociale și politice se destramă văzând cu ochii. Se vorbește din ce în ce mai mult și mai des despre dreptul de autodeterminare al popoarelor, teorie care anunță moartea definitivă a imperiului „struțo-cămilă”. Reprezentanții austro-ungari încearcă soluția de ultim moment a federalizării imperiului, adică a menținerii vechii hărți politice, dar cu drepturi egale pentru toate naționalitățile din fostul imperiu. Cehii, recunoscuți ca stat de puterile Antantei, nu acceptă soluția, iar Ungaria nu admite federalizarea, manifestând, în continuare, intenții anexioniste. Premierul Istvan Tisza răspunde cererilor de autodeterminare ale slavilor de sud: E posibil să ne prăbușim, dar înainte de a se întâmpla acest lucru, vom găsi destulă putere ca să vă zdrobim!”.

Manifestul prin care Imperiul Austro-Ungar își anunță federalizarea la 17 octombrie 1918 este destul de imprecis când este vorba despre statistici concrete și, mai mult decât atât, sub presiunea Ungariei, care nu vrea să facă nicio concesie și amenință Viena cu înfometarea completă, conține și această frază fatală: „Integritatea țărilor coroanei sfinte a Ungariei nu va fi deloc atinsă!”. Cum acest manifest oferea garanții doar Ungariei, el n-a avut efectul dorit, popoarele asuprite din Imperiu respingând documentul și proclamând necesitatea granițelor etnografice ca singurul criteriu realist al viitoarei organizări politice.

Răspunsul pe care îl trimite, în acest moment, președintele S.U.A, Woodrow Wilson, sufocă definitiv Austro-Ungaria. Wilson specifică guvernului vienez recunoașterea Cehoslovaciei și a Iugoslaviei ca state independente. Sub loviturile primite pe frontul italian, austro-ungarii acceptă toate condițiile propuse de președintele SUA. Soarta Imperiului este pecetluită… Ruptă din trupul acestuia, Ungaria va încerca să reziste singură pe meterezele celui mai anacronic organism politic european de la acea vreme.

Soldați români pe front (sursa www.facebook.com)
Soldați români pe front (sursa www.facebook.com)

Românii, „carne de tun” pe front, în armata Austro – Ungară

Prin numărul ei, populația românească din Transilvania constituia, de mult timp, obiectul unor preocupări speciale pentru guvernanții maghiari. Una dintre primele măsuri a fost aceea de a trimite pe front un număr cât mai mare de români, păstrând acasă cât mai mulți unguri mobilizați în diverse slujbe din spatele teatrului de război. Cea mai mare parte a soldaților de origine maghiară n-au făcut frontul, ci au lucrat în administrație, la căile ferate și la poștă, în industria de război și în formațiunile de pază internă. Desigur, în același timp, națiunile conlocuitoare erau „carne de tun”. Din aproape 500.000 de români mobilizați, pe front au fost trimiși 449.796 și numai 34.578 au fost sedentari sau auxiliari. 41.739 de români au murit pe câmpurile de bătălie ale Imperiului și ați 11.275 au pierit în spitalele de campanie.

Pe muntele San Gabriele, regimentul 50 austro-ungar din Alba Iulia, compus exclusiv din români, a fost decimat cu desăvârșire în 1917, iar alte regimente, 43 Caransebeș și 61 Timișoara, tot românești, au pierdut două treimi din oameni, pe pământ italian. Pe această cale, guvernanții unguri își atingeau două scopuri: mențineau organizarea politică și în acealși timp împuținau populația, atât de incomodă, a românilor. Măsurile interne au început să-i trateze pe români ca pe potențiali trădători, numeroase legi vizându-i și dezavantajându-i. Apăruse chiar și un proiect care viza mutarea românilor de la frontieră și înlocuirea lor cu grăniceri unguri, proiect pe care evenimentele l-au lăsat pe hârtie. Intelectualitatea românească a fost arestată și deportată, în timp ce alți membri ai marii comunități românești au murit pe front. Din prudență, pe frontul din Carpați nu au fost trimiși români, de teama fraternizărilor posibile. Asta nu i-a împiedicat, însă, pe românii luați prizonieri de forțele aliate să formeze legiuni de voluntari și să reintre în luptă, împotriva Germaniei și a Austro-Ungariei.

Istoricul C.I Kirițescu: „Partidul Național Român, organul legitim al acestui popor”

Îi oferim din nou cuvântul istoricului C.I. Kirițescu: „Când popoarele din Ungaria fură chemate de evenimente să-și constituie guverne naționale, Partidul Național Român își luă sarcina reprezentării poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene. Prin organizația sa, întemeiată pe o largă bază democratică, prin faptul că de la 1848, de când se decretase programul politic al națiunii române, el reprezentase cu consecvență acest program, recunoscut de tot poporul român de peste munți, Partidul Național Român era, fără nicio putință de contestație, organul legitim al acestui popor”.

Referindu-se la desfășurarea ulterioară a evenimentelor, Kirițescu a aprofundat: „La 12 octombrie, membrii comitetului executiv al partidului se întruniră la Oradea Mare, spre a discuta situația. Au fost prezenți T. Mihail, Ștefan Pop, Al. Vaida, V. Goldiș, A. Vlad, A. Lazăr, I. Suciu și dr. Ciordaș. Comitetul a fixat atitudinea poporului român față de Ungaria și a însărcinat pe Al. Vaida (n.r Alexandru Vaida-Voievod) să citească în Parlamentul maghiar celebra rezoluțiune, al cărei text fusese redactat de Goldiș. Era în 18 noiembrie, a doua zi după manifestul imperial pentru federalizare”.

Discursul istoric al lui Vaida – Voievod: „Nimenea nu poate fi îndreptățit să hotărască situația politică a națiunii române!”

Momentul la care se referă Kirițescu este unul de referință în istoria României și ne permitem să redăm discursul lui Alexandru Vaida – Voievod, cel care va deveni cel dintâi prim-ministru al României Mari: „Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Ardeal și Ungaria, ca organ politic al națiunii române din Ardeal și Ungaria, constată că urmările războiului îndreptățesc pretențiunile de veacuri ale națiunii române la deplina libertate națională. Pe temeiul dreptului firesc ca fiecare națiune poate hotărî liber de soarta ei…, un drept care este acum recunoscut și de care națiunea ungară prin propunerea de armistițiu a monarhiei, națiunea română din Ungaria și Ardeal dorește acum să se folosească de acest drept și reclamă pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere, precum și stabilirea legăturilor de coordonare a ei cu celelalte națiuni libere”.

Iar tirada a continuat, la fel de curajos: „Organul național al națiunii române din Ungaria și Ardeal nu recunoaște îndreptățirea acestui Parlament și acestui Guvern să se considere ca reprezentante ale națiunii române, ca să poată reprezenta la Congresul General de Pace interesele națiunii române din Ungaria și Ardeal, căci apărarea intereselor ei, națiunea română o poate încredința numai unor factori designați de propria lor Adunare Națională. Afară de organele delegate de Adunarea Generală sau alese din mijlocul ei, așadar afară de Comitetul Executiv al Partidului Național Român, nimenea nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se raportează la situația politică a națiunii române. Toate deciziile și învoielile care care s-ar lua și s-ar face fără aprobarea acestor organe le declarăm nule și fără valoare, care nu leagă întru nimic națiunea română. Națiunea română care trăiește în monarhia austro-ungară așteaptă și cere, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor nestrămutate și inalienabile, la deplină viață națională!”.

Soldați, înaintea bătăliei de la Mărășești (sursa www.facebook.com)
Soldați, înaintea bătăliei de la Mărășești (sursa www.facebook.com)

Regimentele românești din Ardeal trec de partea Țării

Această rezoluție, citită în Parlamentul maghiar, era răspunsul românilor, prin reprezentanții autorizați, la manifestul imperial, privitor la federalizare. Totodată, ea era răspunsul hotărât dat guvernanților și cercurilor maghiare, care doreau menținerea vechii orânduiri. Imediat, s-a trecut la a doua etapă. A fost înființat Consiliul Național Român, sub președinția lui Ștefan Pop. Guvernul ungar al lui Karoly a recunoscut Consiliul Național Român ca singurul îndreptățit să-i reprezinte pe toți românii din Ungaria și din Ardeal. În acest timp, voluntari români întorși de pe frontul italian au format Sfatul Soldaților Români din Viena. Regimentul 64 infanterie Orăștie, format exclusiv din români, s-a pus la dispoziția Sfatului.

Organizația a luat legătura cu cele două regimente românești de la Praga, care s-au afiliat Sfatului vienez și s-au pus la dispoziția revoluției cehe, fiind principalul ei sprijin armat. Acest Sfat a organizat trimiterea acasă a numeroși militari ardeleni, care, întorși de pe frontul italian erau expediați în Transilvania, pentru a îngroșa rândurile gărzilor naționale de acolo, după ce depuneau jurământul pe steagul românesc. La Cluj, generalul Ziegler, comandantul gărzilor maghiare, a cerut ofițerilor români să depună jurământul de credință guvernului ungar, de la Budapesta, dar ofițerii au refuzat și au declarat că singurul for în fața căruia pot depune jurământul este Consiliul Național Român.

La 3 noiembrie, la Cluj, ofițerii români au defilat pe străzile orașului, arborând un steag de la 1848 și cântând „Deșteaptă-te române”. La 10 noiembrie, Consiliul Național Român a comunicat telegrafic guvernului de la Budapesta necesitatea de a prelua puterea deplină de guvernare a teritoriilor românești, în scopul păstrării ordinii publice și a apărării vieții celor aflați în aceste teritorii. Consiliul a cerut suspendarea oricărei alte autorități și a invitat guvernul de la Budapesta să adreseze națiunilor din Ungaria și din Ardeal un manifest prin care să anunțe trecerea instituțiilor și a administrației de stat din teritoriile românești, 23 de comitate, sub control românesc. Termenul de răspuns a fost fixat la 12 noiembrie…

Habsburgii, adio pretenții…

Imperiul Habsburgic renunțase la pretențiile sale de dominație. Era, de fapt, testată dorința guvernanților unguri, de a termina cu o organizație statală despotică, ostilă naționalităților din cuprinsul ei și de a accepta rigorile noilor vremuri. Practic, comunicarea Consiliului avea un caracter ultimativ, anunțând sfârșitul vechii Ungarii. Totuși, guvernul lui Karoly a mai sperat în menținerea vechiului sistem. Prin delegatul său la Arad, Oscar Iaszy, guvernul maghiar nu a acceptat suveranitatea românească, propunând românilor o activitate administrativă limitată, în cadrul statului maghiar, în timp ce Consiliul Național Român afirma dezideratul unui stat provizoriu și suveran.

Anacronismul poziției guvernului lui Karoly a făcut ca tratativele încercate de el să eșueze, fiind întrerupte la 15 noiembrie 1918. Cum organizația de stat maghiară ființa încă în Ardeal cu tot aparatul său militar, jandarmeresc și polițienesc, situația românilor de aici, după întreruperea tratativelor cu Budapesta nu era cea mai bună. Populația civilă românească a fost supusă unui tratament plin de privațiuni, în multe puncte ale Transilvaniei.

Datorită împrejurărilor deosebit de rele pentru poporul român din Transilvania, s-a emis în cadrul Consiliului Național Român părerea că o Adunare Națională Românească, menită să proclame independența poporului român din Ardeal și unirea acesteia cu România ar fi periclitată de existența aparatului statal maghiar, cu jandarmii și cu poliția lui. A prevalat, însă, celălalt punct de vedere, majoritar, ca o Mare Adunare Națională românească să proclame Unirea, tocmai în aceste condiții dificile, când organizația maghiară de stat mai ființa în Ardeal, iar trupele românești nu intraseră încă în Transilvania. Afirmarea dreptului la autodeterminare, la opțiune statală trebuia făcută, după cei mai mulți membri ai Consiliului Național, în condiții în care autodeterminarea românilor și opțiunea lor politică erau proclamate în dezacord cu guvernanții maghiari și diversele formații politice ostile românilor, care supraviețuiseră evenimentelor și revoluției maghiare.

Regele Ferdinand și Regina Maria(sursa www.facebook.com)
Regele Ferdinand și Regina Maria(sursa www.facebook.com)

Culisele alegerii orașului Alba Iulia

Cum s-a ajuns însă la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie? Are din nou cuvântul istoricul C.I Kirițescu: „Alba Iulia, faimoasa cetate a Bălgradului, fusese aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanții poporului românesc al Ardealului, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Șelimbăr, își făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, în fruntea unui alai măreț. Ea a fost capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reușise să săvârșească cea dintâi unire a Țărilor Române. La 1784, pe același platou al cetății, marii mucenici ai neamului, Horea și Cloșca, sufereau supliciul tragerii pe roată, pentru că avuseseră curajul să ceară o viață mai bună pentru neamul lor. Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor”.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 27 comitate românești, apoi episcopii, delegații consistoriilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și ai institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, liderii Partidului Social-Democrat Român, șefii organizațiilor militare și ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale și toate ramurile de activitate românești erau reprezentate. Dar, pe lângă delegații oficiali, ceea ce dădea Adunării înfățișarea unui mare plebicist popular era afluența poporului.

Delegație la Marea Adunare de la Alba Iulia (sursa www.facebook.com)
Delegație la Marea Adunare de la Alba Iulia (sursa www.facebook.com)

Din toate zonele țărilor române de peste Carpați românii veneau cu trenurile, cu căruțele, călare pe cai sau chiar pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore și cu pancarte care indicau comunele sau ținuturile din care proveneau. Peste 100.000 de oameni s-au adunat în acea zi, pentru a fi de față la actul cel mai măreț al istoriei noaste. Cortegiile entuziaste ale românilor umpleau drumurile spre Alba Iulia și se încrucișau cu coloanele armatei învinse a mareșalului Mackensen, care, umilite la Mărășești, se scurgeau pe drumul înfrângerii, către Germania.

Ștefan Cicio-Pop, avocat, diplomat, publicist și politician, scria în presa vremii: „Într-o atmosferă înălțătoare, în mijlocul aprobărilor unanime și a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiș a expus trecutul plin de suferințe și de glorie ale națiunii române de pretutindeni și necesitatea Unirii. Iuliu Maniu a explicat împrejurările în care se înfăptuiește Unirea, socialistul Jumanca a adus adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întregul neam românesc”.

Rezoluția citită de Vasile Goldiș, pecetea Marii Uniri

Rezoluția Unirii a fost citită de Vasile Goldiș și rămâne și astăzi documentul fundamental al României: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie 1918), decretează Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii, cu România”. Adunarea Națională dorea ca, în primul rând, Congresul de Pace să asigure dreptatea și libertatea, atât pentru națiunile mari, cât și pentru cle mici, și să elimine războiul, ca mijloc pentru reglarea raporturilor internaționale. Ea saluta „pe toți frații scăpați de sub jugul monarhiei austroungare, ca și pe națiunile eliberate, ceho-slovacă, iugoslavă, polonă, ruteană, austro-germană, omagiind totodată pe cei care și-au vărsat sângele pentru libertatea și unitatea națiunii române”.

La ora 12, în ziua de 1 decembrie 1918, prin votarea unanimă a „rezoluțiunii”, Unirea Transilvaniei cu România era săvârșită… Ceea ce a urmat a fost doar consimțirea acestei hotărâri, pe care Marea Adunare Națională și Populară de la Alba Iulia a luat-o prin plebiscit.

Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu și George Topârceanu, printre „oamenii tranșeelor”

Formula „oamenii tranșeelor” a circulat mult timp în gazetăria românească de după Primul Război Mondial și se regăsește în romanul „Întunecare”, scris de Cezar Petrescu. Ca și romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, formula „oamenii tranșeelor” dorește să sugereze faptul că intelectualitatea vremii reușise, în vremea războiului, nu doar să descopere concretul, ci mai ales problemele unor pături sociale ignorate. Ceea ce dorim să consemnăm este prezența în prima linie a unor scriitori, unii dintre ei plătind cu viața această experiență. Unii au venit la chemarea oficială, alții s-au înscris voluntar.

Camil Petrescu nu mai are nevoie de prezentări. În momentul în care începuseră să se facă recrutările, scriitorul a fost respins la vizita medicală, din pricina unei constituții fizice nesatisfăcătoare. Însă pentru el, participarea la război, ca militant pentru Unire, era esențială. „Tânărul care abia devenea scriitor și-a spus că niciodată, el care a cerut intrarea în război, nu se va mai putea privi față în față cu conștiința lui, dacă nu va fi fost și el alături de ceilalți, cu alte cuvinte că el nu va mai putea fi, dacă el nu va cunoaște ceea ce ei au cunoscut, un scriitor adevărat”, a scris Petrescu.

A reușit totuși să ajungă, ca plutonier, la Regimentul 6 infanterie „Mihai Viteazul”, după ce făcuse, în prealabil, pregătirea necesară. La 1 august 1916, când a fost chemat sub arme, Camil Petrescu era sublocotenent de infanterie. A făcut parte din Regimentul 4 de marș și a luptat la Târgoviște, unde a fost rănit. A revenit pe front în vara lui 1917, iar la 26 iulie, după abandonarea cotei Ungureanu, a căzut prizonier și a fost dus în lagărul de la Sopronyek, din Ungaria. Și-a pierdut auzul, infirmitate care l-a chinuit tot restul vieții. În privința operei inspirate de război, pe lângă „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu a mai lăsat posterității un volum de versuri, „Ciclul morții”, un ecou direct și imediat al războiului.

Mihail Sadoveanu (sursa www.facebook.com)
Mihail Sadoveanu (sursa www.facebook.com)

Mihail Sadoveanu a scris un volum intitulat „Amintirile căprarului Gheorghiță”, inspirat din stagiul militar făcut la Fălticeni și la Târgu Ocna. A fost concentrat în anii 1914 – 1915, la Piatra Neamț, în cadrul Regimentului 16 Războieni. În 1918 a fost concentrat din nou și a comandat o companie specializată în ridicarea fortificațiilor militare. Ziarul „România”, la care a lucrat, a fost distribuit până în 1918 pe linia frontului, în ediții de 15.000 – 20.000 de exemplare.

Poetul George Topârceanu a luptat în campania din Bulgaria. A scris la ziarul „Lumina”, o publicație de stânga, care amintea mereu de pericolul țarist. Mobilizat în 1916, a fost trimis mai întâi în Dobrogea, iar primele zile de război l-au prins la Turtucaia, unde a trăit dezastrul militar de acolo, fără a se putea salva de prizonierat. În captivitatea bulgărească, a îndurat alături de alți soldați și ofițeri tratamentul nemilos al lagărelor de prizonieri de la sud de Dunăre, până în 1918. După terminarea războiului, și-a introdus amintirile în volumul „Amintiri din luptele de la Turtucaia”.

Perpessicius n-a mai scris niciodată cu dreapta

Criticul Perpessicius a fost și el luptător în prima linie, activând pe frontul de sud, ca și George Topârceanu. Mai târziu, a fost transferat pe frontul din Moldova. Pe înălțimile Muratan a fost grav rănit la mâna dreaptă și a fost transportat la spitalul din Botoșani. Medicii au reușit să-i salveze mâna, fără a i-o amputa, dar  în ciuda acestui fapt, el nu a mai reușit niciodată să scrie cu dreapta.

Un alt scriitor român care a luptat pe frontul anti-austriac a fost poetul Alexe Mateevici. A luptat atât în Galiția, în armata rusă, apoi pe frontul de la Mărășești. S-a îmbolnăvit de tifos, boală din pricina căreia a părăsit frontul și s-a întors acasă, la Cainar, în Moldova de nord, unde a și murit, la 13 august 1917.

Gib Mihăescu a făcut parte dintre scriitorii puternic marcați de război. Începutul războiului l-a prins în postura de elev – plutonier, iar finalul conflagrației ca sublocotenent. A fost combatant în prima linie, la Mărășești și a fost decorat pentru faptele de arme din timpul luptelor de la Muncel. Proza sa, în care se referă la diverși soldați și ofițeri are ceva febril și halucinant, fie că este vorba despre „Troița”, „Visul” sau de „Rusoaica”.

Lista oamenilor de litere participanți pe frontul „Marelui Război” este. Lungă. Dintre aceștia, îi mai amintim pe Victor Ion Popa (rănit la Mărășești), Aron Cotruș, Vasile Voiculescu, Demostene Botez, Andrei Naum, Ion Grămadă (ucis în 1917, în timpul luptelor de la Cireșoaia), Ion Trivale, Mihail Săulescu și Felix Aderca (arestat ca dezertor și apoi achitat).

Scriitorul american Milton G. Lehrer: „Românii n-au înțeles să se răzbune, ci au întins ungurilor o mână împăciuitoare”

Este interesant și felul în care au privit scriitorii occidentali campania românească din Primul Război Mondial. În 1944, a apărut o carte intitulată „Ardealul, pământ românesc”, scrisă de americanul Milton G. Lehrer. În demonstrația pe care o întreprinde, după ce a parcurs la picior țara românească, a stat de vorbă cu oamenii și a cercetat o serie de documente, jurnalistul american a scos în evidență neajunsurile trăite de populația românească, sub ocupația maghiară.

Cartea, publicată ulterior în limbile română și franceză, subliniază faptul că „Unirea de la 1 Decembrie 1918 a fost un act legitim și inevitabil, în istoria românilor”. Autorul vorbește despre colonizarea forțată a Ardealului cu cetățeni unguri, dar mai ales despre Proclamația de la Alba Iulia, despre care scrie: „Proclamația de la 1 Decembrie constituie normativul de viață pe care și l-au impus românii, în momentul când treceau pragul adevăratei lor istorii naționale. Ea merită să fie cunoscută în liniile ei esențiale, deoarece nu constituie numai un program politic, ci și o atitudine: atitudinea sclavului de ieri, devenit stăpân pe propriul său pământ, față de asupritorul său milenar. Românii n-au înțeles să se răzbune, ci, printr-un gest de înaltă ținută morală, ei au întins o mână împăciuitoare ungurilor, cu care aveau să conlocuiască pe pământul Transilvaniei”.

Închide ×