Şi-au pierdut simbolul, doctorul, comentatorul, poetul, antrenorul şi extrema. Acum căpitanul!

Universitatea Craiova a fost alintată „Campioana unei mari iubiri” în 1974, cînd a luat primul titlu. în 1983, Universitatea a devenit „Maxima” şi un veritabil fenomen social. Pentru „Ştiinţa”, echipa adulată de fani din toate colţurile ţării, după bucuria celor patru titluri şi şase Cupe ale României şi a unor rezultate de excepţie în cupele europene, a venit criza. O criză care a început cu mult timp înainte de colapsul economic mondial şi care are un sfîrşit la fel de incert. Deocamdată, echipa „dezafiliată” trăieşte doar în acte şi prin dramele simbolurilor de demult.

FANATIK vă prezintă marile tragediile care au lovit „Craiova Maxima” la toate nivelurile.

Antrenorul – Constantin Oţet (24 decembrie 1940 – 18 februarie 1999)
„Craiova Maxima” a fost dusă în semifinalele Cupei UEFA, ediţia 1982-1983, de un antrenor cu nume acru şi cu un suflet dulce, după cum au declarat toţi foştii lui elevi. Constantin Oţet n-a fost un fotbalist renumit, iar ca antrenor a luat-o de jos. A fost „secund” la „juveţi” în sezonul 1973-1974, cînd oltenii au luat primul titlu din istorie. La fel a fost şi în ediţia 1980-1981, cînd „Ştiinţa” a cucerit încă o dată laurii de campioană. „Principal” a devenit în vara anului 1982 şi a dus pentru prima dată o echipă românească în semifinalele unei cupe continentale. Iar Universitatea a avut adversari unul şi unul: Fiorentina, Shamrock Rovers, Girondins Bordeaux, FC Kaiserslautern şi Benfica Lisabona.

Poetul – Adrian Păunescu (20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010)
Cea mai iubită echipă a oltenilor are, probabil, unul dintre cele mai frumoase imnuri al unei formaţii din România. Adrian Păunescu a scris versurile cîntecului „Oltenia, eterna terra nova” în 1983, după ce „alb-albaştrii” au uimit Europa. Păunescu a fost foarte implicat în viaţa echipei, avînd şi un important aport tactic în viaţa clubului. Şeful cenaclului „Flacăra” a avut ideea ca atacantul Costică Ştefănescu să fie retras libero, iar sfatul său s-a dovedit inspirat. După moartea celebrului poet, Universitatea n-a mai bătut pe nimeni pe stadionul „Ion Oblemenco”, iar la finalul sezonului 2010-2011 a primit cea mai grea lovitură: dezafilierea.

Comentatorul – Sebastian Domozină (15 iulie 1938 – 10 octombrie 1997)
Faptele de vitejie ale oltenilor au avut o rezonanţă aparte, pentru că, într-o epocă în care cele două ore de emisie ale televiziunii naţionale le erau dedicate celor din familia Ceauşescu, meciurile se „vedeau”, în majoritatea cazurilor, doar pe calea undelor. Vocea specială care le-a povestit românilor despre driblingurile lui Cîrţu, ghiulele lui Irimescu, intervenţiile lui Lung sau deposedările lui Ştefănescu, îi aparţinea lui Sebastian Domozină, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi crainici radio din ţară.

Extrema – Zoltan Crişan (3 mai 1955 – 14 octombrie 2003)
Dacă şutul său nu izbea transversala, Universitatea Craiova ar fi bătut-o, probabil, pe Benfica şi s-ar fi calificat în finala Cupei UEFA. O bară pusă mai jos (doctorul Frînculescu a măsurat porţile a doua zi după joc şi a spus că poarta unde a ratat Crişan era mai „scundă” cu 10 centimetri) l-a privat de golul vieţii pe Zoltan Crişan. Extrema dreaptă a Craiovei s-a stins la doar 48 de ani, după o boală necruţătoare.

Doctorul – Vasile Frînculescu (2 aprilie 1933 – 1998)
Fotbalist modest (a atins punctul maxim la Poiana Cîmpina, în Divizia B), Vasile Frînculescu s-a remarcat în medicina sportivă. Jucătorii Craiovei i-au spus „doctorul sufletelor noastre”. Vasile Frînculescu a scris o istorie a Universităţii Craiova pe care n-a apucat s-o publice. în acest manuscris, Frînculescu a notat că jucătorilor Ştefănescu, Ungureanu, Balaci, Geolgău, Cîrţu şi Cămătaru, care au jucat la naţională în celebra victorie cu Italia din 1983, li s-a administrat carnitină, o substanţă interzisă care i-a ajutat contra „macaronarilor”, dar care i-a „terminat” la meciul următor, care a fost chiar celebrul retur din semifinalele Cupei UEFA cu Benfica.

Simbolul – Ion Oblemenco (13 mai 1945 – 1 septembrie 1996)
Ion Oblemenco a cîştigat de patru ori titlul de golgheter al Diviziei A, a devenit cel mai iubit jucător al Universităţii, s-a remarcat prin tăria şuturilor şi multe altele, dar n-a fost chemat niciodată la naţională! A fost la un pas de moarte în 1972, cînd a suferit două operaţii complicate de ulcer, dar a trecut acel hop. A murit pe teren, cînd era antrenor al formaţiei Hasania Agadîr (Maroc) şi a lăsat în urmă imaginea unui golgheter nedreptăţit.