În spatele zidului

Marius Mitran   
în Nicio categorie
09/09/2013, 11:49
În spatele zidului

Mama era elevă la Liceul Sanitar, undeva pe strada Pitar Moş, aproape de Grădina Icoanei. Avea 17 ani, împliniţi în ianuarie şi un tată în închisoare, arestat de partidul comunist, la doar cîţiva ani după ce scăpase întreg din bătălia de la Stalingrad.

Drapelul Venezuelei

Sîntem aşadar în vara anului 1953, cînd pe adresa Liceului Sanitar vine o chemare din partea Uniunii Tineretului Muncitoresc ca un număr de elevi, băieţi şi fete, să facă parte, după o selecţie atentă, din grupul celor care vor defila pe noul stadion „23 August”, la inaugurare. În ziua de 25 iulie începea la Bucureşti al treilea Congres Mondial al Tineretului şi al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Pînă pe 16 august, capitala era în fierbere: conferinţe, discursuri, întreceri, defilări. Pentru o astfel de defilare, obligatorie în ziua inaugurării noului stadion, erau recrutaţi şi elevii mai arătoşi din cîteva licee de elită. Maică-mea se pregătea să devină asistentă medicală şi, cu un tată în puşcărie, trăia într-o sărăcie curată. Mi-a spus, după 30 de ani de la acea zi, că era fericită că a fost aleasă atunci să intre pe gazonul unei grozăvii, cum probabil i se părea un stadion cu 80.000 de suflete în tribune. Avea un surîs seducător cînd povestea asta şi în ochi i se citea un soi de revanşă asupra vieţii: fusese, cîndva, tînără! Era şi cînd îmi spunea ce s-a întîmplat, puţin înainte de a împlini 50 de ani. Eu aveam însă vîrsta ei de atunci şi, la 17 ani, percepeam altfel istoriile şi emoţiile marelui stadion. Abia fusesem la finala Cupei din ’83, cînd Craiova învinsese Poli Timişoara cu 2-1 (dublă Cămătaru!) şi n-am fost atent la un amănunt. Un amănunt care, după dispariţia ei, foarte rapidă de la momentul acelui dialog, mi s-a întipărit în minte. Spunea că la acea defilare purtase o eşarfă în culorile drapelului Venezuelei, aşa cum fiecare fată din grupul ei primise una în culorile unuia dintre statele, şi au fost 66, participante la Festival.

Aghiotantul Anei Pauker

Şi ce, veţi spune, ce e de păstrat aici? Păi, e. Una, că ziua naţională a Venezuelei e 5 iulie, zi în care m-am născut, la 14 ani distanţă de la acea defilare. Mama nu ştia acest lucru cînd mi-a povestit întîmplarea, coincidenţa am descoperit-o eu. Şi doi la mînă, am găsit imaginile cu ea de atunci, din iulie 1953, acum, la prima emisiune „Replay” din toamnă. În 5 septembrie 2011, exact acum doi ani, cu o zi înainte de inaugurarea Arenei Naţionale, am pregătit o ediţie a „Replay”-ului despre cei 54 de ani de existenţă ai fostului „23 August”. Într-un jurnal al vremii, din arhiva TVR, am văzut grupul de fete zîmbind, în cîteva frame-uri, spre obiectivul camerei de filmat, agitînd vesele nişte eşarfe. Înainte – înapoi. Înainte – înapoi. Stop! E acolo, clipind, rîzînd, trăind…

…Sau poate mi se pare mie, năpădit de amintiri, de disperare ori de nenoroc. Cine ştie? Cert e că atunci, am spus-o la „Replay”, organizarea acelui Festival pusese ţara pe butuci. Nu doar mama se învîrtea într-o sărăcie lucie, ci toată lumea. Toată lumea, mai puţin elita Partidului Muncitoresc Român, din care făcea parte şi un mare bou, Miron Constantinescu, şef al Comitetului de Stat al Planificării. Era un spion NKVD, de fapt, fiul nelegitim al unui savant autentic, Murgoci şi al unei profesoare din Arad, născut la Odessa în 1917. Lavinia Betea, scriitoare care s-a aplecat cu mare atenţie asupra epocii respective – „obsedantul deceniu”, cum spunea Marin Preda – spune într-o carte de convorbiri cu Alexandru Bârlădeanu, că Miron Constantinescu era „aghiotantul Anei Pauker – ministru de Externe după război, de profesie croitoreasă, în realitate o prostituată ordinară, recrutată de NKVD şi paraşutată în România. Miron Constantinescu a ordonat ridicarea stadionului în doar 5 luni, din februarie ’53 pînă în iulie. Mii de oameni au muncit în condiţii infernale, voluntari, militari, brigadieri. Tovarăşul Gheorghiu Dej era ţinut la curent cu lucrările de un Miron Constantinescu turbat, care-şi pusese acolo toată energia, întrucît unul dintre fii îi murise într-o excursie în munţi, altul după o operaţie de apendicită, iar nevastă-sa fusese omorîtă cu satîrul de fiică-sa, care ajunsese apoi la ospiciu. Cînd totul a fost gata, a început secvenţa pe care v-am povestit-o, cum o ştiu de la mama.

Acum ne-am înscris la Mondialul brazilian. Ei, şi?

Dar nu doar fetele sărace de la Liceul Sanitar s-au bucurat de stadion în acel an. În 25 octombrie 1953, echipa naţională juca primul ei meci acolo. 90.000 de oameni au văzut cum Cehoslovacia ne bătea, luîndu-ne calificarea la C.M. din Elveţia, din ’54. A fost meciul lui Birtaşu, portarul dinamovist încasînd un gol de la Safranek, de la 40 de metri. Gică Popescu era antrenorul lui Androvits, Apolzan, Szökö, Onisie, Băcuţ I, Nicuşor, Petschowski, Călinoiu, Ene I, Serfözö, Suru. Stadionul era însă mişto. Iar în poartă era, într-adevăr, Birtaşu.

Aşadar, luna viitoare sînt exact 60 de ani de atunci. Acum ne pregătim pentru dubla cu Ungaria şi Turcia, în toamna aceea inauguram marele stadion cu meciul acela, bizar, care avea să rămînă „al lui Birtaşu”… Era, de fapt, o luptă în doi, noi cu cehoslovacii, pentru un loc la Cupa Mondială din Elveţia, din ’54. Războiul se încheiase de aproape zece ani şi, din motive economice, eram o ţară prăbuşită după marea conflagraţie, nu ne înscriseserăm în preliminariile Mondialului din Brazilia din 1950. (Mă rog, acum, la celălalt Mondial brazilian, ne-am înscris şi…?) La Praga, Cehoslovacia ne bătuse cu 2-0, dar aveam încă speranţa noastră. Arbitru e Gerhard Schultz, un „redegist”. La noi, secund al lui Gică Popescu e marele Dobay. El le şopteşte, zice scriitorul George Mihalache în „De ţi-ar spune poarta mea”, ultimele sfaturi tricolorilor: „Atacăm cu toate forţele, dar nu neglijăm apărarea.”

Gică Popescu l-a scos pe „Ţop” din lot

În tribune, 90.000 de oameni aproape că nu respiră. De altfel, nici n-au loc… O victorie ne-ar duce la Mondiale, toţi ştiu asta. O ştie şi Gică Popescu şi de aceea simţise nevoia să inoveze cu Petschowski pe extremă… Şi totuşi, la poarta cehului Dolejsi e infern. Ratăm, ratăm, ratăm. La poarta noastră, Birtaşu, care e debutant, se plictiseşte, stă la palavre cu fotoreporterii, între care şi Aurel Neagu, viitorul meu coleg la „Gazeta Sporturilor” în anii imediat următori revoluţiei. Adică 40 de ani mai tîrziu…

(O mică pauză acum. Nu doar Birtaşu e dinamovist, ci şi Szökö, Băcuţ I, Dumitru Nicolae „Nicuşor”, care intră în minutul 76 chiar în locul lui Băcuţ, apoi Călinoiu, Ene I şi Suru. De la Locomotiva Bucureşti e Androvits, de la Flamura Roşie Arad e Serfözö, iar de la CCA: Apolzan, căpitanul echipei şi Onisie.)

Deci, mulţi dinamovişti. Aşa se şi explică de ce în poartă e unul de-al lor, şi încă un debutant, Birtaşu, cînd marii portari ai României erau cei doi de la CCA, Voinescu şi Toma. Ciudat însă, foarte ciudat, dar Ţop Voinescu, anunţat titular, s-a certat cu trei zile înainte de meci cu Gică Popescu şi acesta l-a scos din lot, deşi ambii aveau sînge de militar. Sau poate tocmai de aceea. Apoi Toma, devenit titular, s-a dovedit nepregătit, total scos din formă. Se pare că grupul dinamoviştilor a insistat şi a apărut, între buturi, Birtaşu.

„Zidul, treceţi la zid, băieţi!”

…E minutul 29 cînd Szökö face un henţ încercînd să oprească un contraatac al lor. Safranek, fundaşul lor dreapta, îşi aranjează balonul. Sînt peste 30 de metri, poate 35. „Piţi” Apolzan strigă, presimţind ceva: „Zidul, treceţi la zid, băieţi!” Nimeni nu-l aude, nimeni nu crede că se poate trage la poartă de acolo. Va pasa, bineînţeles, staţi calmi…

Totuşi, Androvits, Szökö, Onisie, Călinoiu şi Serfözö se grăbesc să lege un zid. „Măăăi, nu văd nimic, nu văd, nu văd nimic, nu văăăăd!… „Şi, brusc, Safranek pleacă spre balon şi aproape o sută de mii de oameni uită să mai respire. Balonul ia o traiectorie foarte înaltă şi trece pe sub transversală şi printre mîinile lui Birtaşu: 0-1. Acesta plonjase tîrziu, convins că mingea va trece „peste”. După ani mulţi avea să recunoască asta şi că atunci, în ziua aceea, sărise doar „aşa, ca la nuntă”…

60 de ani

Plîngînd, cu lacrimi mari pe obraji, Birtaşu a fost auzit de fotoreporterii de lîngă el repetînd obsesiv: „ce mi-aţi făcut, v-am spus că nu văd nimic, ce mi-aţi făcut, ce mi-aţi făcut?…” „Stadion, frate, stadion, asta ţi-am făcut!”, se zice că i-ar fi răspuns, la fel de cătrănit, unul din spatele porţii, cu aparatul foto atîrnîndu-i la gît. „Că statuie or să-i facă cehii ăluia care te-a-mpuşcat de la centru’ terenului!”

60 de ani de atunci. Între timp, „23 August” s-a dărîmat, la propriu şi la figurat… Atunci am ratat Elveţia, au mers cehii lui Safranek. Acum, undeva, departe, dar departe rău, ar fi Brazilia. Şi mult prea aproape, Ungaria şi apoi Turcia. Şi nici stadionul nu mai e aşa mare. Dar e mult mai frumos… Sau poate nu, în amintirile mele şi ale altora.

P.S. Peste şapte luni, în mai ’54, România bătea Germania Democrată la Berlin, cu 1-0, gol Ozon. În poartă era Toma.

Închide ×