SPECIAL FANATIK. REPORTAJ. STEAUA. Denis Alibec, revelaţia unei nopţi triste pentru poporul “roş-albastru”

În înţelepciunea sa, poporul român a născut multe vorbe de duh, dar cu siguranţă, una nu e pe placul lui Gigi Becali: ”Nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte”. Cam aşa s-a scris şi cronica acestei ediţii de campionat şi mai abitir a ultimei etape. Pe „Arena Naţională”, FCSB a bătut măr o Craiovă debusolată, dar aşteaptă ca laurii să-i vină de la TAS… Nimic mai trist, nimic mai confuz, decât – poate – un întreg campionat împănat cu suspiciuni.

Speranţa era plecată la mare

Aglomeraţie ca la bacalaureat. FCSB întâlnea Craiova, o echipă predestinată, parcă, să întineze previzibilele triumfuri ale altora, dacă vă amintiţi şi celebrul 2-2, când juveţii i-au stricat tortul lui Lucescu… De data asta, însă, oltenii n-au mai luptat. N-au putut. Au încasat-o cu 3-0, dar puteau primi şi mai mult… Important e că galeria lor, micuţă dar ageră, a bătut sute de kilometri ca să vadă lecţia neputinţei. Dincolo, de partea roş-albaştrilor, aproape 27.000 de spectatori, cu o singură speranţă, mărturisită din zeci de piepturi: Clujul să încurce Viitorul, la Ovidiu, pe litoral…

„Nu pleca! Nu pleca!”

Aşadar, se jucau două meciuri într-unul, ca-n reclamele de la cafea. Aş fi spus „trei”, dar Dinamo era, practic, lipsită de şanse reale la titlu. Primele impresii, dezolante. Galeria FCSB-istă ne-a otrăvit, din nou, cu agramata scandare legată de roş-albaştrii care „sare”. Nu-i nimic, emoţia era prea mare, iar Eduard Zelgin, de la Dolce, a intrat în direct cu telefonul la ureche… Am urcat în tribune, iar la încălzire, peluza stelistă a explodat, odată cu apariţia lui Reghe: ”Nu pleca, nu pleca!”…

Marcel Popescu, un preşedinte săltăreţ

La inelul 2, preşedintele craiovean Marcel Popescu, marcat îndeaproape de actorul Costin Mărculescu, privea îngândurat un banner roş-albastru, pe care scria „Campioni am fost, campioni vom fi”. Alături de boss-ul oltean, se mai plimbau Silvian Cristescu şi George Ilinca. Degajaţi, ca şi când ar fi venit în concediu.

E adevărat că, în minutul 19, vip-urile oltene au sărit cu tot cu scaune, reproşând arbitrului ceva, numai de ei văzut. Teatrul are farmec, dar numai când regizorul îşi iubeşte meseria, iar actorii n-o trădează.

„Hagi! Hagi! Hagi!”

În teren, lucrurile au stat altfel. Mulţescu a părut neinspirat, iar jucătorii, impotenţi. N-a durat mult şi Alibec le-a pus terenul în cap. Răfuiala oltenilor din peluză cu adversarul se rezuma la un singur cuvânt, repetat obsesiv şi venit din ură şi din frustrare: ”Hagi! Hagi! Hagi!”… Capra vecinului să trăiască, nu e important cât fotbal jucăm noi, dar parcă, pentru o secundă, am avut impresia că Gică e iar Rege şi că se află pe teren, în faţa noastră, iar noi avem fotbal adevărat, nu anticipat sau planificat. Nu de alta, dar suspiciunile legate de eventualele aranjamente domneau de o săptămână.

Soţia lui Calancea, agresată în zona VIP

Imediat după primul gol, am fost martorii unuia dintre evenimentele care au pigmentat trist această frumoasă seară de sâmbătă. Lângă noi, la masa presei, apare Iuliana Calancea, soţia portarului moldovean al Craiovei, împreună cu familia şi cu fetiţa, Jessica. Se refugiaseră după ce, la Zona VIP, golul lui Alibec detonase nu doar entuziasmul suporterilor stelişti, cât mai ales sticlele cu apă pe care respectivii le-au manevrat, artezian, asupra familiei jucătorului Craiovei, cu tot cu invectivele de rigoare.

Printre delicateţurile care le-au fost servite s-a aflat şi o întrebare, cu adevărat profundă: ”Ce, nu vă bucuraţi că a dat Steaua gol?…”Civilizaţia îşi luase concediu, ca de altfel şi noţiunea de fair-play, care i-a făcut pe ultraşii din ambele peluze să exulte la auzul veştii că „rapidistul” Ioniţă „a dat gol pă Dinamo”.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

O reverenţă pentru Cristi Neamţu şi un contract în stand-by

Ca să revenim, însă, la Iuliana Calancea, am aflat că este absolventă a Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport de la Chişinău, la disciplina Cultură Fizică şi Recreativă şi că înainte de a veni alături de soţul ei la Bucureşti, a vizitat familia regretatului Cristi Neamţu, fostul portar al „Ştiinţei”.

Există oameni cu suflete de zahăr, ale căror lumini încă ne cutreieră. Aşa stau lucrurile şi cu Neamţu, cel despre care puţini îşi mai amintesc, dar care rămâne parte palpabilă din inima zdrelită a Olteniei fotbalistice.

Tarlaua lui Meme

La golul de 3-0, Meme Stoica n-a mai rezistat… A intrat în teren, pentru că simţea că e tarlaua lui, şi-a arătat perechea de pumni, a vânturat-o ameninţător înspre peluza olteană şi s-a ales cu un meritat exil în tribună. Apoi, a înjurat un oficial al Ligii, care n-avusese decât vina că-i intrase în „peisaj” şi după joc a răcnit în faţa vestiarului arbitrilor. E drept, asta, la noi, a devenit mai mult decât o modă. E un „must have”, cum se zice prin corporaţii…

Denis. Liderul echipei şi răsfăţatul ultraşilor!

Peluza craioveană a erupt, din nou, la auzul veştii că Viitorul a marcat: ”Hagi, Hagi!”… Lupta din teren se cufundase în penumbră. Important era jocul telefoanelor, al tabletelor. Toată lumea era interesată de ce se întâmpla la Ovidiu, acolo unde Viitorul îşi clădea primul titlu din proaspăta sa istorie. Parcă şi jucătorii Craiovei erau cu minţile-n alt film, pentru că Alibec îi „făcea” şi într-un picior…

Ironia olteană din tribună, „campionii, campionii”, a fost tăiată scurt de vuietul peluzei steliste, erupt odată cu schimbarea lui Alibec. Orice s-ar spune, băiatul acesta are stofă de lider. Îl simţi cum urcă în el însuşi. Şi-a coregrafiat uşor paşii către suporterii care-i cereau să urce, lângă ei: ”Vino în peluză, vino în peluză!”…  Noaptea marilor iluzii s-a terminat iluzoriu pentru el, dar important e cum ştii să traversezi momentele de criză.

…versus pierdutul Ivan

Alibec a zâmbit trist, a aplaudat, a suferit alături de ultraşi. Acest băiat îşi iubeşte meseria, ceea ce nu ştim dacă se mai poate spune, spre exemplu, despre junele Andrei Ivan, pe care gărgăunii de vedetă îl fac să doarmă pe teren şi să facă de planton noaptea, păzind ofertele mai mult sau mai puţin existente. O singură fază de poartă şi-a creat Ivan şi n-a reuşit decât să-şi bată joc, cu tandreţe, de şansa care i s-a oferit. La masa presei, jurnaliştii veniţi din Bănie îşi ascundeau privirile, în betonul arenei.

Băluţă, ce găfuţă!

Ceva mai jos, în faţa noastră, comentatorul TV Emil Grădinescu râdea cu poftă după ce juvetele Băluţă călcase pe minge. Avea şi motive. Gafa a fost uluitoare. Sau dacă vreţi, s-a înscris în registrul complet al jocului echipei lui Mulţescu: o singură mare ocazie, cea a lui Bancu, iar asta nu aduce nici vreo primăvară şi nici vreo revelaţie pe tabela de marcaj, dacă o tratezi cu seninătate.

În Oltenia, există o vorbă de duh, „’geaba vii, ’geaba te duci, ’geaba rupi nişte papuci”… Cam aşa se petrece fenomenul şi cu echipa Craiovei, care n-a jucat nimic şi nici măcar n-a mimat că s-ar putea mişca mai cu talent. Oamenii lui Reghecampf le-au scos peri alb-albaştri…

Gigi Becali: „Ce mai contează campionatul?”

Finalul. Ce final… O bucurie sterilă, într-un teatru rece, care emana frustrare. Pe de-o parte, roş-albaştrii câştigaseră, fără drept de apel, un meci care – posibil – nu le va folosi la nimic. Pe de altă parte, oltenii se făcură de râs glorios, dar jubilară că titlul n-a ajuns la FCSB. Vorba aceea, oriunde, numai la Steaua, nu!

„Şumudisme”, care se duc prin vămile cerului într-o lipsă de personalitate colosală şi într-o penurie teribilă de profesionalism. Pentru ce să te bucuri mai mult? Pentru răul altuia sau pentru că mediocritatea Ligii 1 a făcut ca şi ideea de „titlu” să fie luată „la mişto”? Cum a spus „nea” Gigi, după joc? „Ce mai contează campionatul? Oricum mergem în Ligă” (n.r. Liga Campionilor)… Păi „caşcaval” să fie!

„Bravo, Gică”?

Şi cum e moda la noi, orice tămbălău petrecut în „sofragerie” tre’ povestit şi vecinului, ca să mai râdă şi alţii. Titlul trebuie să se decidă la TAS. „Ce vorbeşti, bă? Eu îmi apăr familia mea, el (n.r Hagi) şi-o apără pe a lui. Din punctul meu de vedere, noi suntem campionii. Aşa spune regulamentul”, a mârâit Gigi, la ieşirea din stadion. Apoi, a continuat, oprit fiind între limuzine, de o domnişoară: ”Nu mă cert cu Hagi, e naşul meu da’ aşa spune regulamentul! Dacă se va decide altfel la TAS, o să-i spun „bravo, Gică!””.

Vestea bună? Halep…

Ce nu înţelege domnul Becali e că, deşi ai o tarapana de bani cu care arunci pe fereastră, să te baţi pentru campionat cu o echipă promovată în 2012, o trupă care n-are, nici pe departe, alura Stelei (sau a FCSB-ului, în fine), înseamnă să creezi imaginea perfectă a neputinţei. Iar cea mai dură lecţie i-a dat-o tocmai cel mai bun jucător al său, Denis Alibec: ”Vreau să-i felicit pe cei de la Viitorul! Au câştigat titlul cu jucători care n-au salariile noastre!”. Jos pălăria! O revelaţie, într-o noapte tristă şi plină de frustrări, o noapte în care singura veste bună ajunsă pe stadion a fost… victoria Simonei Halep, în turneul de la Madrid. Halal, fotbal!

Recurs la Budescu

Încet, încet, furnicarul de pe „Arena Naţională” s-a risipit. În jurul stadionului, oamenii îşi cumpărau, dezamăgiţi, tradiţionala şaormă. Bere „nu se dă, că ie poliţie pe aici”. Copiii stăteau aşezaţi pe trotoare, iar pe fularele roş-albastre curgeau lacrimi. Dezamăgire.

Sigur, toată lumea discuta despre petiţia depusă la TAS. Aproape ca de fiecare dată, istoria acestui popor se scrie în străinătate, pentru că legile (regulamentele) noastre ambigue lasă prea mult (şi prea… intenţionat) loc de întors. Ca să-i liniştească, Gigi a mai zvârlit o declaraţie comercială: ”Îl iau pe Budescu!”. Şi când te gândeşti că la Şaormerie să vorbea că „vine Miriuţă, antrenor!”…

Liga Campioanelor

Pe străzi, oamenii erau înneguraţi şi singuri. Aproape 27.000 de români singuri, care nu ştiu şi nu vor şti dacă au pierdut titlul pe mâna lor sau dacă jocurile de culise le-au jucat o festă.

Ce rămâne în urmă? O ţară care se poate lăuda că, în acest moment, are două echipe care se proclamă campioane. În rest, speranţe chircite, pentru că – aşa cum am văzut şi la meciul acesta – nu poţi avea aspiraţii europene cu un asemenea joc, nici dacă eşti trufaşa Steaua şi nici trândava Craiovă.

Dintre toţi, a câştigat cel care s-a plâns cel mai mult dar care, în acelaşi timp, a ştiut să-şi gestioneze resursele. Pentru fotbal adevărat, ne trebuie, însă, răbdare. Adică o moarte lentă care ne tot caută…