News

Jaful ratat de la care și-a primit numele Sindromul Stockholm. Ce s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani

Sindromul Stockholm descrie legătura pe care victimele răpirilor sau ale luărilor de ostatici o dezvoltă uneori cu răpitorii lor. Și-a primit numele de la un jaf eșuat
31.08.2023 | 14:17
Jaful ratat de la care sia primit numele Sindromul Stockholm Ce sa intamplat in urma cu 50 de ani
Un jaf ratat a fost la originea termenului de Sindrom Stockholm. Cei patru ostatici: stânga sus Birgitta Lundblad, dreapta sus Kristin Enmark, stânga jos Elisabeth Oldgren și dreapta jos Sven Safstrom au dezvoltat o legătură emoțională cu răpitorii lor Sursa foto: Scanpix Sweden/AFP, Bettmann Archive / Colaj Fanatik
ADVERTISEMENT

Sindromul Stockholm și-a primit numele în urmă cu 50 de ani, în timpul unui jaf eșuat la o bancă din capitala Suediei. Denumit inițial “sindromul Norrmalmstorg”, după piața în care a avut loc jaful bancar – a fost folosit de atunci în legătură cu luări de ostatici din întreaga lume, inclusiv răpirea bogatei moștenitoare Patty Hearst în anii 1970.

Jaful ratat de la care și-a primit numele Sindromul Stockholm

Sindromul Stockholm se referă la legătura care se poate dezvolta între ostatici și răpitorii lor. În unele cazuri, ostaticii pot dezvolta simpatii pentru răpitorii lor și pentru cauza acestora – și chiar se pot întoarce împotriva poliției. Mai degrabă decât un diagnostic de tulburare, experții o descriu ca fiind un mecanism psihologic de adaptare folosit de unii ostatici pentru a suporta faptul că sunt ținuți în captivitate și abuzați.

ADVERTISEMENT

Termenul poate fi atribuit criminologului și psihiatrului suedez Nils Bejerot, care a consiliat poliția în timpul unui jaf la o bancă din capitala suedeză, în august 1973. În timpul negocierilor, unii dintre ostatici au părut să se poziționeze de partea răpitorilor și împotriva poliției, un fenomen pe care Bejerot l-a numit “sindromul Norrmalmstorg”. Pe plan internațional, acesta a devenit cunoscut sub numele de sindromul Stockholm.

Fiica lui Bejerot, Susanne, spune că tatăl ei, care a murit în 1988, nu s-a gândit niciodată că termenul va avea o asemenea influență în întreaga lume. “El nu a înțeles că va deveni un lucru atât de important”, a declarat ea, potrivit The Washington Post.

ADVERTISEMENT

Misterul răpirii lui Patty Hearst

După jaful din Stockholm, unul dintre cele mai cunoscute cazuri de conexiune între răpitori și ostatic, a avut loc în anul următor, 1974, când Patty Hearst, nepoata în vârstă de 19 ani a unui bogat magnat al ziarelor, a fost răpită în Statele Unite de către Armata de Eliberare Simbioneză (SLA), un grup revoluționar înarmat necunoscut.

Două luni mai târziu, au apărut întrebări legate de legăturile dintre Hearst și răpitorii ei – și noțiunea de sindrom Stockholm – după ce Hearst și-a declarat loialitatea față de SLA, și-a denunțat familia și a pozat pentru o fotografie în care purta o armă în fața steagului SLA.

ADVERTISEMENT

Ea a fost arestată în 1975 și a fost condamnată la șapte ani de închisoare. Președintele Jimmy Carter i-a comutat sentința în 1979. Ulterior, a fost grațiată de președintele Bill Clinton.

Termenul de Sindrom Stockholm a fost aplicat, de asemenea, în contextul victimelor violenței domestice sau ale abuzului sexual din copilărie care dezvoltă legături cu agresorii lor.

ADVERTISEMENT

Sindromul Stockholm nu figurează ca diagnostic în Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale al Asociației Americane de Psihiatrie sau în Clasificarea statistică internațională a bolilor și a problemelor de sănătate conexe.

Unii experți se întreabă dacă este vorba de o afecțiune psihologică sau doar de o strategie de supraviețuire – alegeri raționale făcute de unii oameni atunci când se confruntă cu un pericol extrem.

Ce s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani în capitala Suediei

În august 1973, în timpul unei luări de ostatici care a șocat și captivat Suedia, o legătură surprinzătoare s-a format între jefuitorul de bănci Jan-Erik Olsson și ostaticii săi.

Pe 23 august 1973, un deținut suedez evadat, deghizat cu o perucă buclată de femeie, ochelari de soare albaștri, o mustață vopsită în negru și obrajii înroșiți cu ruj, a intrat într-o bancă din Stockholm la scurt timp după ce aceasta s-a deschis, a tras un pistol mitralieră în tavan și a strigat, în engleză cu accent american: “Începe petrecerea!”, relatează The Washington Post.

Apoi lucrurile au devenit ciudate. Când Jan-Erik Olsson, a intrat pentru prima dată în bancă în acea joi, angajații care urmau să devină ostaticii săi au simțit doar teamă. “Am crezut că un maniac intrase în viața mea”, a declarat mai târziu Kristin Enmark, pe atunci în vârstă de 23 de ani, funcționară la bancă. “Am crezut că am văzut ceva ce se putea întâmpla doar în America.”

Dar teroarea ostaticilor nu a durat mult. De fapt, pe parcursul celor șase zile cât a durat luarea de ostatici, care au șocat și entuziasmat publicul suedez și au uimit poliția, s-a format o legătură surprinzătoare între jefuitor și cei patru prizonieri ai săi. Aceasta a dat naștere, în cele din urmă, unui nou termen psihologic: Sindromul Stockholm.

Relație transformată în șase zile

Suedia nu a mai trăit niciodată ceva asemănător cu drama care s-a petrecut în urmă cu 50 de ani la Sveriges Kreditbank, în luxoasa piață Norrmalmstorg din Stockholm.

Criminalitatea era scăzută în această țară, cunoscută pentru pace, prosperitate și bunăstare socială liberală. Totuși existau și infractori precum Olsson, care fusese condamnat la trei ani de închisoare pentru furt calificat, dar, la începutul lunii august, primise o permisie la începutul lunii august pentru bună purtare. Pur și simplu nu s-a mai întors în penitenciar.

Ajuns în bancă, Olsson a decis să nu plece cu banii, ci să ia ostatici tinerii angajați  și să ceară poliției 3 milioane de coroane suedeze (aproximativ 710.000 de dolari americani la acea vreme) și o mașină rapidă pentru a scăpa.

În plus, dorea ca poliția să-i aducă un complice, pe fostul său coleg de închisoare, Clark Olofsson, un spărgător de bănci în serie, a cărui serie de evadări creative din închisoare îl transformase într-o celebritate virtuală în Suedia.

Olsson s-a retras în interiorul seifului băncii cu ostaticii săi, Enmark, casierița Elisabeth Oldgren, în vârstă de 21 de ani, și Birgitta Lundblad, în vârstă de 31 de ani, singura ostatică căsătorită și cu copii. Inițial mâinile și picioarele femeilor erau legate.

Deși i-a adus o mașină și complicele, poliția nu i-a dat și cheile mașinii. Iritat, Olsson a trecut la amenințări, însă sosirea lui Olofsson a readus calmul.

Comportamentul răpitorilor câștigă încrederea ostaticilor

“Când am venit, erau îngroziți”, a declarat Olofsson în 2019 la podcastul Criminal. “După cinci minute, erau calmi. Le-am spus: ‘Hei, liniștiți-vă, o să rezolvăm asta’.” Le-a dezlegat pe cele trei femei și, în timpul unui tur al băncii, a găsit un alt angajat, Sven Safstrom, în vârstă de 24 de ani, ascuns într-o cameră de depozitare. Safstrom a devenit al patrulea ostatic.

Olofsson a adus unul dintre telefoanele băncii și l-a conectat în interiorul seifului pentru ca ostaticii să își poată suna familiile. Când Lundblad nu a reușit să dea de soțul și copiii ei, a început să plângă. Olsson, răpitorul ei, i-a atins obrazul și i-a spus încet: “Încearcă din nou, nu renunța”.

Victimele au povestit că răpitorii au avut grijă să nu le fie frig și foame, iar Safstrom a relatat că i-au cerut voie să îl împuște în coapsă ca să arate poliției că nu glumesc. Răpitorii s-au răzgândit până la urmă.

Între timp, curioșii s-au înghesuit în piața Norrmalmstorg de afară, iar echipele de știri au acoperit neîncetat evenimentele, intervievându-i pe ostatici și pe răpitorii lor prin telefon toată ziua de vineri. Ziarul suedez Aftonbladet a numit acest lucru “pornografia violenței”.

În jurul orei 17.00, Enmark a vorbit cu Olof Palme, prim-ministrul suedez, iar posturile de radio și televiziune au difuzat fragmente din conversația lor. Ea i-a cerut lui Palme să-i permită lui Olsson să părăsească banca și să plece cu banii, iar ea s-a oferit voluntar să meargă cu el în calitate de captivă.

“Am încredere deplină în Clark și în hoț. Nu sunt disperată. Nu ne-au făcut nimic”, a declarat Enmark. “Dimpotrivă, au fost foarte drăguți. Dar știi, Olof, ceea ce mă sperie este că poliția va ataca și ne va cauza moartea.”

Operațiunea de salvare

A treia zi, poliția a reușit să-i încuie pe toți în seif și a restricționat convorbirile telefonice. Neștiind când urmau să mai primească, Olsson a scos trei pere rămase de la o masă anterioară, le-a tăiat pe fiecare în două și a dat fiecăruia câte o porție. Toți au observat că Olsson a luat cea mai mică bucată.

În următoarele două zile autoritățile au început să foreze pentru a perfora acoperișul seifului. Infractorii au ghicit că urma ca seiful să fie inundat cu gaz lacrimogen. Au plasat ostaticii în dreptul găurii cu lațuri în jurul gâtului.

Le-au spus polițiștilor că, dacă gazul îi va face pe captivi să-și piardă cunoștința, ștreangurile – și, prin extensie, poliția – vor sfârși prin a-i ucide. “Nu credeam că ne va spânzura”, a declarat Enmark în 2016.

Pentru a ocoli spânzurătoarea improvizată, muncitorii au început să facă mai multe găuri. Poliția a trimis o găleată cu sandvișuri în gaura inițială, prima masă adevărată a ostaticilor după zile.

Pe măsură ce ostaticii începeau să obosească, Olsson i-a lăsat să se rotească în schimburi, iar Safstrom l-a întrebat pe tâlhar dacă poate să stea în picioare pentru toți.

Nevoiți să se predea

În cea de a șasea zi, după ce foraseră șapte găuri, autoritățile au pompat gaz lacrimogen în seif, reușit să afecteze ostaticii până să apuce răpitorii să le spună să se întoarcă în ștreang. Nu le-a rămas decât să se predea.

Ostaticii nu au vrut să iasă primii, de teamă ca Olsson și Olofsson să nu fie uciși de poliție dacă vor fi lăsați singuri în seif. Enmark și Oldgren l-au îmbrățișat și l-au sărutat pe Olsson, Safstrom i-a strâns mâna, iar Lundblad l-a rugat să-i scrie. Apoi, tâlharul a ieșit împreună cu complicele său din seiful băncii și a ajuns în custodia poliției.

Kristin Enmark, care a devenit psihoterapeut, a declarat în 2016 că relația ostaticilor cu Olsson era mai mult o chestiune de autoconservare decât un sindrom. “Cred că este un mod de a da vina pe victimă”, a spus ea. “Toate lucrurile pe care le-am făcut au fost din instinct de supraviețuire. Am vrut să supraviețuiesc. Nu cred că este atât de ciudat. Tu ce ai fi făcut?”

ADVERTISEMENT