Fotbalul croat l-a pierdut miercuri pe Stjepan ”Stef” Lamza, desemnat cel mai bun jucător din istoria lui Dinamo Zagreb în mai toate anchetele derulate de-a lungul timpului. Urma să împlinească 82 de ani pe 23 ianuarie.
Talent uriaș, cel care spunea că Luka Modric este urmașul său de drept, a făcut parte din generația de aur a clubului croat. Cea care și-a trecut în cont, în 1967, Cupa Orașelor Târguri. Dar Lamza n-a reușit să-și arate pe deplin calitățile.
Căci a ieșit în evidență și pentru un alt aspect. Câștigă fără drept de apel duelul cu un Paul Gascoigne sau alte nume de referință din fotbal cunoscute pentru apetitul lor pentru alcool.
La începutul anilor ’60, Dinamo Zagreb a beneficiat de o generație de excepție. Care a reușit rezultate inclusiv pe plan european. Iar Stjepan Lamza era omul determinant la mijlocul terenului.
În 1963 au pierdut finala Cupei Orașelor Târguri contra Valenciei. Aveau să o obțină, patru ani mai târziu. Contra lui Leeds. Dar Lamza a fost nevoit să asculte meciul la radio. De pe patul de spital.
Gazda poveștii este Vila Rebar, loc mitic la periferia Zagrebului. Adăpost pentru Ante Pavelic, liderul statului-marionetă fascist croat în al Doilea Război Mondial. Și, ulterior, destinație populară pentru pasionații de drumeții. Dar și a unui restaurant celebru până în 1979, când focul a mistuit construcția.
În 1967, aici au celebrat jucătorii lui Dinamo Zagreb, alături de fani, triumful contra lui Eintracht Frankfurt, din semifinalele Cupei Orașelor Târguri. 4-0 și drum deschis către finală, după ce în tur fusese 0-3. Urma Leeds. Dar, mai înainte, ultimele trei etape de campionat, echipa fiind candidată la titlu.
Victoria a fost celebrată la Vila Rebar. Împreună cu fanii. Așa cum se întâmpla în fotbalul acelor vremuri. Pe buzele tuturor era numele lui Lamza, care, se spunea, era dorit de Inter, AC Milan sau Barcelona.
”Dar ar putea să se descurce fără viața de noapte din Zagreb, care l-a transformat într-un simbol al orașului poate mai mult decât realizările sale pe teren?”, se întrebau aceștia.
Nu se știe. După cum, nu se va afla vreodată dacă îl putea eclipsa pe Jackie Charlton în iarbă. Orele care au urmat i-a schimbat complet destinul.
Petrecerea a durat până târziu în noapte. A doua zi dimineața, Lamza s-a trezit mai devreme decât colegii. A coborât și cum barul era deschis, a luat-o de la capăt. A băut singur o sticlă cu rom.
Se spune că a făcut-o și pentru că fanii îi cereau să rămână la echipă, iar el semnase deja cu Standard Liege. Și era măcinat de faptul că i-ar dezamăgi pe suporteri.
Cert este că atunci când echipa a plecat la antrenament, Lamza a fost lăsat la hotel. O cameristă l-a încuiat ulterior în cameră. Iar când s-a trezit, descoperind acest lucru, s-a îndreptat către balcon.
Nu a văzut semnul care avertiza că acesta nu mai era folosit, deoarece podeaua din lemn era putrezită. A căzut prin aceasta, pe o masă de pe terasă. Și s-a lovit grav la cap: fractură a craniului și leziuni ale centrului nervos.
Și-a petrecut următoarele 40 de zile în spital. Acolo unde, la radio, a aflat despre triumful colegilor săi. Nu a mai putut juca și a mai apărut pe teren doar o singură dată. În 1970. La meciul său de retragere, cu Benfica lui Eusebio.
Născut în 1940 la Sisak, la 55 de mile sud-est de Zagreb, Stjepan Lamza a venit la Dinamo la vârsta de 20 de ani. Echipa tocmai câștigase Cupa Iugoslaviei și pierduse titlul, la limită, în fața Stelei Roșie Belgrad.
Antrenor era Marton Bukovi, maghiarul renumit pentru că a fost pionierul formulei 4-2-4. Dar și pentru că a dezvoltat rolul atacantului central.
”Pentru mine, oamenii din această echipă erau ca niște extratereștri. Erau zei ai fotbalului. Și mi-a luat ceva timp să-mi fac curaj să le fiu alături.
Toți aveau ritualurile lor, iar eu am fost lăsat afară ca fiind cel mai tânăr. Chiar a trebuit să bat la uşă când am intrat în vestiar”, povestea, cu ani în urmă, Lamza.
Drumul spre acceptare, se pare, l-a dus prin barurile și restaurantele din Zagreb. Căci echipa era cunoscută nu doar pentru fotbal, ci și pentru petrecerile monstruoase. Pe care nu le ascundeau. Erau mândri de stilul lor de viață, iar fanii vremii apreciau personajele boeme care jucau un fotbal frumos și tehnic.
Iar atunci când a ajuns în echipa de bază era deja un om important și în viața mondenă. Și au început poveștile.
Pe 20 decembrie 1961 a marcat două goluri într-un 2-2 împotriva Barcelonei. Era retrurul semifinalei Cupei Orașelor Târguri. Și a făcut-o după ce a ajuns la stadion, îmbibat cu alcool, cu 10 minute înainte de start.
„În acea zi, alături de un coechipier, ne-am început ziua la o cafenea de lângă stadion. Înainte de prânz deja băusem. Apoi, el a început să se simtă rău și i-am spus că trebuie să se oprească. Așa că a plecat – l-au găsit mai târziu dormind pe stradă.
Am rămas, deși știam că cei de la club probabil că mă căutau prin tot orașul. Până la urmă am apărut la timp și am marcat două goluri frumoase în acel meci”, a povestit Lamza.
Iar acest gen de întîmplări s-au repetat iar și iar. Se ascundea în barul său preferat, ”Splendid”, atunci când oamenii din club îl căutau pentru antrenamente.
A existat un meci, spune o altă poveste, pe care l-a jucat după ce băuse doi litri de tărie. Și o alta despre o partidă contra celor de la Steaua Roșie, pe Marakana, în fața a 100.000 de oameni, la care era atât de beat încât nu știa nici numele adversarului.
”Stăteam în tunel, ne pregătim să intrăm pe teren”, a povestit Rudi Belin, fundaș în echipa anilor ’60. ”Mă concentram, mă gândeam la jucătorul pe care trebuia să-l marchez când Stef a venit la mine și m-a întrebat: Cu cine jucăm, amice?
Era serios… Lamza a marcat de două ori și i-a cerut antrenorului să-l scoată la pauză”.
Lamza spunea, glumind, într-un interviu, că a vrut să le dea și altor colegi șansa să joace. Și tot el declara că nu a jucat mereu beat, ”uneori eram doar mahmur”.