Adrian Daminescu și marele lui secret! S-a vindecat de o boală cumplită! S-a chinuit doi ani: ”Eram o legumă”

Adrian Daminescu se simte mai bine ca oricând. Timp de doi ani s-a luptat cu o boală grea, pe care a învins-o. Acum, în interviul exclusiv pentru FANATIK, îndrăgitul artist povestește despre cum a reușit să treacă peste acele momente, dar și cine l-a salvat. În plus, Adrian Daminescu a vorbit și despre planuri de viitor și prieteniile strânse cu colegii de breaslă.

Adrian Daminescu, dezvăluiri din tinerețe: “Am vrut să devin medic”

Domnule Daminescu, care este secretul unei cariere care să rupă bariera timpului?

– Eu am 66 de ani, voi împlini 67 și stau cu cartea în mână și învăț.

Să înțeleg că acesta este marele secret?

– Ăsta e secretul. Lumea poate crede că știința doare. Nu, neștiința doare. Ideea este că la un moment dat începe să îți placă atât de mult să citești și să aprofundezi niște lucruri, încât nu te mai poți opri.

Sunteți într-o continuă aprofundare și dezvoltare.

– Absolut. Astfel nici viața nu pare plictisitoare. Sunt multe lucruri care ne preocupă pe fiecare. Dar este important să fim preocupați și de partea aceasta a cunoașterii.

Aș vrea să vorbim despre începuturile dumneavoastră în muzică? Ați fost influențat de familie să urmați această cale?

Digi24.ro

Trupul unei tinere a fost turnat în beton în urmă cu peste 50 de ani. Abia acum polițiștii au aflat cine este și povestea ei ciudată

– E o întrebare foarte grea asta. Născându-te într-o familie de muzicieni, nu știu dacă, copil fiind, poți să optezi pentru o altă profesie. Aș fi optat pentru medicină. Am vrut să fac asta. Dar tata mi-a spus: “Ai studiat o viață muzică și acum vrei să te duci la medicină? Ai învățat și tu puțină fizică acolo și vrei să mergi la medicină”. Și atunci m-am dus la Conservator. Nu-mi pare rău, pentru că este o meserie atât de frumoasă, atât de aprofundabilă, încât nu mai ai timp să te gândești la toate porcăriile, vezi numai lucrurile bune din viață.

“Eu organizez întâlniri cu fanii la mine acasă de două ori pe an”

Vă vine în minte o întâmplare mai amuzantă care a avut loc pe scenă?

– Da, de multe ori mi s-a întâmplat să uit textul și să devin poet într-o fracțiune de secundă. Nimeni nu și-a dat seama că am greșit textul. De fapt, la un moment dat s-a împământenit atât de tare textul pe care l-am creat, că așa a rămas. Fanii atunci nu și-au dat seama, dar apoi când le-am spus, au râs și s-au amuzat.

Aveți o relație apropiată cu fanii?

– Sigur. Eu fac cam de două ori pe an întâlniri cu fanii la mine în curte. Povestim, le spun tot felul de întâmplări și râdem împreună. E frumos.

Mai mergeți la pescuit?

– Da, sigur că da. Abia am așteptat. Cum am fost bolnav vreo doi ani de zile, nu am putut să ies din casă. Și abia așteptam momentul, să îmi revin.

Digisport.ro

Au mers la teatru, dar comportamentul lor a fost inacceptabil! Spectatorii au cerut să fie dați afară: ”Erau chiar lângă noi”

Adrian Daminescu: “O boală de genul acesta te trântește la pământ”

Nici nu aveam energia respectivă, ca să pot să ies afară. Eram ușor legumă. Acum am început să îmi recapăt musculatura, ca în orice boală de genul acesta, care te trântește la pământ de nu te vezi.

Am reușit să-mi pun musculatura înapoi și să-mi recreez rezistența necesară pentru a putea trăi. Acum am zis că vreau să merg neapărat la pescuit. E una dintre pasiunile mele și îmi face mare plăcere.

“Soția mea a venit și mi-a dat viață”

Spuneați mai demult: “Dacă nu ar fi fost soția mea, acum aș fi fost lângă Mădălina Manole”…

– Da, a fost o metaforă. De ce? Pentru că soția mea a venit și mi-a dat viață. Ea este un om special. Un om vulcanic, exact invers față de cum sunt eu. Eu sunt “ciuca bătăii”. Mă ia cu sfaturi, îmi spune ce să fac, începe să țipe, să se agite. Eu nu mai sunt așa. Am fost și eu mai demult, ea e încă tânără, e cu 15 ani mai tânără decât mine. Dar ne completăm perfect.

Faceți echipă bună.

– Da, cu toate că nu avem țeluri comune. Țelul nostru este să supraviețuim în mod onorabil, atât. Soția mea nu se duce să se îmbrace de la Gucci, de la firme mari. Se duce într-un magazin și se îmbracă frumos, cu bani mai puțini. E mai drămuită decât mine. Îi mai cedează nervii pe calmul meu. Ea se enervează și eu citesc ziarul. Ea e liniștită, dar nu foarte liniștită. Dacă vasele sunt spălate, ea le mai spală o dată.

Adrian Daminescu rememorează perioada în care a stat în spital: “Abia mă puteam ridica din pat”

Care este cea mai mare dorință a dumneavoastră în momentul de față?

– Să fiu sănătos. Am trecut printr-o perioadă foarte foarte grea. Eu am fost o viață sănătos. Viață de artist înseamnă viață de sportiv. Sună telefonul, ai geamantanul lângă ușă și ai plecat. Nu știu de ce m-am zbătut atât. Am făcut mai mult decât trebuia și asta obosește la un moment dat. Pe mine m-a ținut umorul și credința în Dumnezeu.

Eu am scăpat de boală. Am avut noroc și de niște medici extraordinari. Eu abia reușeam să mă scol din pat, dar îmi puneam halatul alb, eșarfă și o țigară electronică și ieșeam pe hol cu bolnavii și le făceam ședințe existențiale. Moartea face parte din viață, dar nu trebuie să ne gândim la ea, trebuie să avem alte idealuri.

Ce a făcut Adrian Daminescu pentru un amic

Cât de importanți sunt prietenii pentru dumneavoastră?

– Îi iubesc extrem de mult pe toți. Am mulți prieteni colegi cu care mă întâlnesc des. Atunci când ai nevoie, îți dai seama de adevărații prieteni. Sunt mulți care mi-au cerut bani, și nu bani puțini. În secunda doi le-am dat și nu am întrebat când mi-i dau înapoi. Unii au întârziat și am înțeles de ce. Alții mi-au dat banii la timp, nu au întârziat, iar aceia sunt prieteni.

Ce înseamnă prietenia pentru dumneavoastră?

– Eu înțeleg prietenia puțin altfel. Eram în Canada, în 1994 și unui prieten de-al meu i s-a descoperit un cancer, nu știa despre ce este vorba. Eu cântam acolo la un bar luxos și i-am zis că voi veni. A doua zi după masă m-am întors în țară și l-am dus la doctor. Am fost cu el la doctorii mei. A treia zi m-am întors înapoi în Canada, pentru că aveam contracte. Asta înseamnă prietenie. Prietenii ți-i alegi, ai acest privilegiu. Familia nu poți să ți-o alegi, asta e.

Adrian Daminescu: “Când voi împlini 67 de ani, voi face masa de aur”

Spuneați că vă întâlniți des cu prietenii, organizați deseori petreceri?

– Uite, acum, când voi împlini 67 de ani, voi organiza masa de aur pentru colegii și prietenii mei. Voi face ceva frumos pentru pleiada asta de colegi pe care îi respect și îi iubesc tare mult. Tacâmurile vor fi de aur, farfuriile tot așa, aurite. Cu fir de aur tot, frumos, elegant. Ca la hotel de 7 stele, nu de cinci.

Dacă ați avea puterea să vă întoarceți în timp, ați schimba ceva din trecutul dumneavoastră?

– Oho, multe. Cu cât mă apropii de vârsta senectuții, realizez că am făcut în viață niște greșeli, care s-au pierdut în viață odată cu tinerețea. Aș avea multe de “dres” din tinerețe. Viața este ca un pat, depinde cum ți-l așterni. Cât de confortabil ți-l faci.

Dacă reușești să trăiești frumos, înseamnă că ai învățat ce trebuie. Stăteam acum și mă gândeam, noi artiștii nu prea suntem pregătiți pentru viață. Viața noastră este paralelă cu viața cotidiană. Oamenii au idealuri strâmte.

“Noi, artiștii, vedem lumea mult mai de sus”

Ce înseamnă “idealuri strâmte”?

– Adică mă duc la servici ca să câștig niște bani, să nu mă părăsească nevasta. Sau să am grijă de copiii mei. Sau invers, mă duc la servici și fac câte două ture, pentru că soțul e bolnav. Astea sunt lucruri lumești. Noi, artiștii, nu avem treabă cu așa ceva, noi plutim. Noi avem alte idealuri, vedem lumea mult, mult mai de sus. Ni se întâmplă și nouă niște chestii pe care nu le înțelegem. Sigur, societatea se schimbă. Apar legi, iar cei ce conduc, dacă nu au avut o educație adecvată, dau legi tâmpite, iar noi ne împiedicăm de ele. Începem să suferim din punctul ăsta de vedere.

Eu am noroc de o soție minunată, care mă apără de orice pericole cotidiene. Eu sunt cu capul în nori și ea e cu picioarele pe pământ. Facem echipa perfectă.

Cum face față Adrian Daminescu momentelor neplăcute? Ce vă binedispune?

– Orice e frumos. Un film bun, o melodie frumoasă. O întâlnire cu niște oameni deosebiți, discuții despre principii. Discuții despre căutarea adevărului, pe care nu o să-l descoperim niciodată. Nimeni nu este deținătorul adevărului absolut. Dar încercăm să ne dăm cu părerea. Poate, poate, ne trezim.

Adrian Daminescu, animale de companie neobișnuite: “Ele tac, eu tac”

Îl mai aveți pe Costică, puiul acela de cinteză?

– Acum am niște cinteze gold amandina. Sunt niște păsări cu care eu mă înțeleg foarte bine. Ele tac, eu tac. Ciripesc așa, în surdină, iar asta îmi place foarte mult. Am început să ne împrietenim, stau pe mâinile mele câte două, trei. Le pun și nume, merită. În funcție și de culoarea fiecăreia.

Mai aveți și alte animale de companie?

– Am unul mai mare decât mine. Un ciobănesc bucovinean, care are vreo 80 de kilograme, e imens. Dar e cel mai cuminte câine pe care l-am avut vreodată.

“Eu am fost repezit toată viața mea”

Care este cea mai importantă lecție pe care ați primit-o de la viață?

– Să nu mă pripesc. Nu te pripi niciodată, ai răbdare, fă legăturile. După aceea, pune-te în locul celuilalt, vezi cum se vedete de acolo, apoi tragi concluzii. Nu vorbi prost niciodată, pentru că un sfat dat cum nu trebuie, poate să ducă la nenorocirea unui prieten. Atunci, trebuie să ai mare grijă cu lucrurile acestea delicate. Eu am fost un repezit, toată viața mea. Și acum mai am momente. Am învățat să nu mai sar așa repede. Dacă gândești, greșești mai puțin. Asta am învățat tot după 50 de ani.