ADVERTISEMENT
News

Mărturii teribile din timpul Mineriadei: “Tu ce cauţi, fă, aici? Vrei democraţie?”, şi m-au lovit cu bastoanele şi cu picioarele

După 21 de ani, mărturiile terorii care a îngrozit Bucureștiul la Mineriada din 1990 persistă, iar amintirile șocante, precum cea a icoanei lui Isus Hristos azvârlită de „ortaci”, nu vor muri niciodată. Toate acestea sunt scoase la iveală de cartea „Piața Universității”, apărută în anii '90.
Autor: Andrei Dicu | 14.06.2021 | 18:37
Mărturii teribile din timpul Mineriadei:
Mărturii teribile din timpul Mineriadei: "Tu ce cauţi, fă, aici? Vrei democraţie?", şi m-au lovit cu bastoanele şi cu picioarele Montaj Fanatik

Mărturiile prezentate în acest articol au apărut în lucrarea „Piața Universității”, tipărită în anii ’90 și care dezvăluie aspecte teribile din timpul primei Mineriade. Ineditul cărții nu constă doar în conținut, ci şi în fapul că ea reprezintă o adevărată “bază de date” pentru cei care doresc să reconstituie adevărul legat de evenimentele din 13 – 15 iunie 1990.

ADVERTISEMENT

Lucrarea „Piața Universității” nu are un autor „oficial”. Aceasta este, de fapt, o “carte-document” care cuprinde mărturii şi declaraţii ale participanţilor la Mineriade, toate adunate de editorul coordonator Gheorghe Dumbrăveanu. Volumul, apărut la editura Coresi, are 239 de pagini. Însă, în mod firesc, cartea ar fi trebuit să fie mult mai stufoasă, pentru că în forma publicată aproape că poate fi citită doar cu… lupa.

Piața Universității”, o raritate în zilele noastre chiar și în anticariate, cuprinde mărturii ale vremii, interviuri cu „actorii” „Golaniadei”, relatări despre evenimentele din Piața Universității, dar și despre contextul socio-politic în care au avut loc demonstrațiile, și discursuri publice, precum celebrul „speach” în care Ion Iliescu le mulțumea minerilor pentru acțiunea în forță desfășurată în Piață. Printre semnatarii textelor se află Marian Munteanu, poetul Ioan Alexandru, Constantin Ticu Dumitrescu, Doina Cornea, Ana Blandiana, etc, dar și autori cu nume mai puțin sonore.

ADVERTISEMENT
Coperta cărții „Piața Universității” (sursa palatulvechiturilor.ro)
Coperta cărții „Piața Universității” (sursa palatulvechiturilor.ro)

Prima Mineriadă, de la „Te iubim, Doina Cornea”, la Icoana Mântuitorului, prăvălită în bălți de sânge, sub privirea Poliției

Așadar, să ne întoarcem în ziua de miercuri, 9 mai 1991, redată în cele mai fine detalii în cartea “Piața Universității”. Balconul Universității s-a deschis sub semnul solidarității și al luptei împotriva a ceea ce învățam cu toții că se numește „neo-comunism”. Nu întâmplător, pe balcon a fost arborat un drapel – salut, primit de la revoluționarii anti-sovietici din Țările Baltice. Manifestanții se intitulau, mândri, „Golani”, iar printre ei se aflau unii dintre intelectualii de dreapta ai vremii, o parte disidenți în perioada „ceaușistă”.

Petru Creția, Doina Cornea, Ana Blandiana, Vali Sterian, Stelian Tănase, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Gheorghe Zamfir și alte nume sonore se „pierdeau” în mareea de studenți, elevi, pensionari, ingineri, muncitori, oameni de toate vârstele, care luau cu asalt „Zona liberă de neo-comunism”.

ADVERTISEMENT

Doina Cornea, o ființă plăpândă, care surprindea cu vocea sa, aproape „pițigăiată”, auditoriul obișnuit de aproape 50 de ani cu tonalități pline de patos gol, ne-a arătat în ce suflete „locuiește” armătura de oțel. Încă de la începutul „Golaniadei” a declarat că intră în greva foamei până la adevăratele „alegeri libere”: „Este un act sacrificial, închinat puterii supreme, pentru a trezi conștiințele națiunii, pentru ca românii să poată distinge adevărul de minciună și binele de rău!”.

Doina Cornea s-a făcut remarcată în timpul disidenței împotriva regimului Ceaușescu (sursa facebook.com)
Doina Cornea s-a făcut remarcată în timpul disidenței împotriva regimului Ceaușescu (sursa facebook.com)

Naistul Gheorghe Zamfir a pus la zid „lighioana comunistă”

Cât de viu, chiar și prin asumarea spectrului morții, începuse totul! Nimic nu anunța, și nimeni nu bănuia că, de la reacția Doinei Cornea (cunoscută disidentă anti-comunistă), vom avea parte din nou de moarte și chiar de trivializarea ei, în momentul în care viitorii „cuceritori” ai Bucureștiului, cu ochii înroșiți de sânge și de alcool, vor zvârli Icoana lui Isus Hristos, de la balconul Universității. Să nu anticipăm, însă. Deocamdată rămânem cu reacția mulțimii la spusele Doinei Cornea: „Te iubim!”…

ADVERTISEMENT

De asemenea, naistul Gheorghe Zamfir a vorbit despre „lighioana comunistă”, explicând că „acest sistem criminal a fost invalidat pretutindeni, în lume”. Ulterior, artistul s-a întrebat, retoric, ce s-a întâmplat cu cele peste 150.000 de vagoane cu ajutoare trimise din stăinătate, care intraseră în țară de la Revoluție și până la acel moment.

Delegația Alianței Naționale, care urma să prezinte autorităților doleanțele protestatarilor, a fost formată din Stelian Tănase, Ana Blandiana, Gabriel Andreescu, Marian Munteanu, Doru Mihuț, Geo Șerban, Vasile Popovici și Florin – Gabriel Mărculescu.

ADVERTISEMENT
Ion Iliescu, proaspătul președinte al României, începând cu 20 mai 1990 (sursa hepta.ro)
Ion Iliescu, proaspătul președinte al României, începând cu 20 mai 1990 (sursa hepta.ro)

Ion Iliescu: „Soluția potrivită ar fi Poliția lui madam Thatcher!”

La un moment dat, s-a anunțat că un grup de reprezentanți provinciali din Piața Universității va începe un marș prin țară, pentru difuzarea unor videocasete relevante. Reprezentanții Piteștiului și ai Ploieștiului au adus la cunoștința Capitalei unele declarații ale liderului FSN, Ion Iliescu, făcute în respectivele orașe, de genul: „Soluția potrivită demonstranților de la Universitate ar fi Poliția lui madam Thatcher (n.r. Margaret Thatcher, prim ministru al Marii Britanii, până în 1990, cunoscută drept „Doamna de fier”). Acolo n-ar sta ca neghiobii în stradă!”

Dar tirada lui Iliescu era departe de a se fi încheiat: „Cu o asemenea ținută a unei anumite prese se destabilizează situația. Să terminăm cu Comuna Primitivă! Vrem așezarea pe forme noi a conducerii. Economia de piață adâncește antagonismul între clase de bogați și săraci, ducând la șomaj!”. Reacția manifestanților a devenit, ulterior, proverbială: „Iliescu, pentru noi, este Ceaușescu doi!”

ADVERTISEMENT

Mai târziu, la finalul înăbușirii „noii Revoluții”, în zilele de 13 – 15 iunie 1990, același Ion Iliescu avea să le mulțumească minerilor, conduși de Miron Cozma, pentru „ordinea” restabilită în București.

Marian Munteanu, fostul președinte al Ligii Studenților (sursa hepta.ro)
Marian Munteanu, fostul președinte al Ligii Studenților (sursa hepta.ro)

Marian Munteanu și Liga Studenților, obligați să închidă Universitatea

În cartea citată se menționează că pilonul principal al mișcării a fost Liga Studenților, condusă de Marian Munteanu. Organizația își păstra poziția de sprijin față de Proclamația de la Timișoara, de altfel o poziție de sprijin pentru toți militanții împotriva comunismului. De fapt, marele atu al acestei demonstrații a fost nonviolența și mai ales caracterul lipsit de părtinire. În Piață și-au făcut apariția reprezentanți ai noilor forțe politice, renăscute din cenușa „partidelor istorice”, Radu Câmpeanu, Ion Rațiu, Corneliu Coposu etc.

Au existat însă și persoane care doreau ca lupta împotriva noului regim să se desfășoare cu mai multă hotărâre. Din acest motiv, Liga Studenților a declarat, la un moment dat, în mod oficial, retragerea din Piața Universității. Marian Munteanu avea să declare ulterior: „Agresivitățile verbale ale unor persoane, modul lor de a pune problema, deveniseră incompatibile cu punctul nostru de vedere. Colegii au considerat că este mai bine să ne retragem, pentru a rămâne persoane particulare”.

Mai mult decât atât, organizatorii au fost nevoiți să închidă celebrul balcon de la care se țineau cuvântările. „Am fost obligați să închidem Universitatea, pentru a nu mai intra absolut oricine, deoarece au existat o mulțime de oameni care nu au respectat-o. Mulți dintre studenți nu sunt de acord cu această acceptare a unor agresivități, a unei demagogii practicată uneori destul de ieftin. Acești oameni nu înțeleg că totul are o limită. Ei își imaginează că dețin secretul absolut, soluțiile oferite de ei fiind singurele bune”, a explicat Marian Munteanu.

Afiș al Ligii Studenților din Galați (sursa google.ro)
Afiș al Ligii Studenților din Galați (sursa google.ro)

Au așteptat dialogul cu autoritățile până în ultima clipă

Aici s-a produs începutul sfârșitului. De altfel, asupra Pieței Universității, chiar și acum, la 21 de ani distanță, plutește o umbră palidă, întreținută de anumite cercuri. Tot fostul lider al Ligii Studenților avea să afirme: „Se aruncă, în continuare, cu noroi, asupra uneia dintre cele mai frumoase lupte pentru libertate, care a existat vreodată. Întâmpinăm aceste defăimări cu aplauze!”.

Interesant este că, până la sosirea minerilor, reprezentanții Pieței au așteptat, în continuu, să dialogheze cu reprezentanții noii puteri instaurate la București. Într-un interviu reprodus în volumul „Piața Universității”, care reunește mărturiile multora dintre participanții la proteste, la întrebarea „Așteptați, în continuare, dialogul?”, Marian Munteanu a răspuns: „Dacă va fi democrație în țara asta, va exista și dialog!”.

Sfârșitul „Golaniadei”: Infirmi schilodiți, femei batjocorite, familii dispărute

Versurile cântecului interpretat de regretatul Cristian Pațurcă, „Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă/ Până nu vom câștiga libertatea noastră” n-au devenit niciodată o lozincă. S-au transformat în legendă. „Imnul golanilor” este cântat și astăzi, dar începutul sfârșitului „Golaniadei” a debutat în data de 13 iunie, odată cu invazia minerilor, care au snopit în bătaie femei, copii, tineri și bătrâni, cu o dexteritate mecanică. Mărturiile sunt sfâșietoare.

„Am fost bătuți, chinuiți, schingiuiţi, umiliți, atât fizic, cât și psihic. Cer în numele celor răniți în data de 13 iunie, anul acesta, reabilitarea noastră morală în fața celor dezinformați, și despăgubiri. Cer tuturor posturilor TV din lume să arate adevărul despre cei care ne numim, cu mândrie, „Golanii” de la Universitate”, scria Iulia Horac, o participantă la Mineriadă.

O altă victimă a dimineții de 13 iunie a fost un „golan” de 18 ani, din Craiova, erou al Revoluției. Băiatul își pierduse piciorul stâng în Decembrie ’89, iar în loc, cu mari greutăți, i se pusese o proteză. Minerii l-au scos afară din cort, l-au bătut pentru că nu voia să se ridice în picioare și apoi l-au târât până la duba Poliției, scoțându-i proteza din loc.

Din mărturiile reproduse în volumul citat, am aflat că tot în „Zona liberă de neocomunism” se afla o „golancă” de vreo 25 – 30 de ani care venea, zilnic, împreună cu soțul și cu copilul. Participanții la demonstrație spun că, timp de 38 de zile, familia respectivă nu a lipsit niciodată. Copilul și-a sărbătorit ziua de naștere în data de 2 iunie, acolo, printre protestatari. Deși femeia și soțul ei și-au făcut o mulțime de prieteni, nimeni n-a mai văzut respectiva familie, din ziua de 13 iunie 1990.

Miron Cozma, în mijlocul minerilor (sursa facebook.com)
Miron Cozma, în mijlocul minerilor (sursa facebook.com)

Școala de securitate de la Măgurele și calvarul anchetei

În timp ce Marian Munteanu, bătut zdravăn de „ortaci”, era păzit de Poliție, probabil mai ceva ca Venus din Milo, la Luvru, o mulțime de alți tineri au fost reținuți și târâți în dube. „Până la mașini era un culoar format din polițiști dotați cu bastoane și cu scuturi. Noi am trecut printre ei, loviți foarte tare de bastoanele acestora. „Tu ce ai căutat, fă, aici? Vrei democrație? Uite democrație!”, mi-au zis și m-au lovit cu bastoanele și cu picioarele”, a povestit o femeie.

În dube a urmat un alt tip de „educație post – decembristă”, despre care a vorbit un alt român arestat: „Fețele noastre pline de sânge s-au spălat cu transpirația produsă prin asfixierea în mașină. Îmbrăcămintea noastră era efectiv udă de transpirație. La coborârea din dubă, lângă scară, era un domn civil care ne ajuta să ne dăm jos, dar, efectiv, nu făcea față. Mulți aveau câte un picior rupt sau o mână ruptă, și normal că nu se țineau pe picioare, căzând pe asfalt”.

„Deja eram înfricoșați cu toții de bătaia suportată și ne era frică să nu fim iar loviți, speriindu-ne chiar și de orice gest al unuia dintre noi. Am fost conduși la WC-uri de patru elevi ai școlii de securitate din Măgurele. Abia atunci am aflat unde ne-au dus!”, a conchis respectivul martor.

De fapt, s-a vorbit foarte mult despre rolul Securității în acele evenimente. Adevăratele „tenebre” încă n-au fost cutreierate decât parțial…

În mare parte, anchetatorii s-au concentrat pe aflarea principalilor colaboratori ai lui Marian Munteanu. Au existat, însă, și alte „teme de discuție”, precum – „unde se află tiparnița pentru tipărit dolari și, mai ales, drogurile”. Aceasta din urmă devenise un laitmotiv al acelor zile…

„Timp de șase ore, am stat în curte, unde fotografii ne făceau poze pentru dosar, deci poze cu număr de înregistrare. Eu personal am avut 843. Ne-au luat amprentele. Câțiva dintre noi am fost chemați la cabinetul medical, pentru analiza sângelui, să se convingă dacă am fost sau nu drogați”, a încheiat unul dintre cei arestați.

Ion Iliescu, favoritul minerilor (sursa ziarul exclusiv)
Ion Iliescu, favoritul minerilor (sursa ziarul exclusiv)

„Au vrut să-l omoare pe Iliescu! Unul să nu scape!”

În ziua de 14 iunie, minerii care au devastat sediul Universității au aruncat inclusiv icoana care se afla în balcon. Potrivit martorilor, unul dintre „ortaci” care nu avea mai mult de 20 de ani, se repezea la toată lumea întâlnită în cale și striga: „Tu ești huligan!”. Jos, în stradă, spectacolul continua, demn de teatrul absurdului. „Au vrut să-l omoare pe Iliescu! Unul să nu scape!”, striga o gospodină, potrivit declarațiilor cuprinse în cartea „Piața Universității”…

Cum se schimbă istoria… De curând, liderul minerilor de atunci, Miron Cozma, l-a acuzat pe Ion Iliescu, într-o emisiune televizată, că a vrut să-i „omoare” minerii. Probabil că nu vom afla adevărul niciodată…

Trebuie amintit că, OFICIAL, la Mineriada din 1990 s-au înregistrat șase morți: patru uciși prin împușcare, unul înjunghiat și unul decedat în urma unui infarct. Tot potrivit datelor oficiale, a fost consemnat un număr de 746 de persoane rănite. Confom opiniei publice, invadarea Bucureștiului, în perioada 13 – 15 iunie 1990, a fost cea mai sângeroasă și cea mai brutală, ca stil și anvergură, dintre toate acțiunile minerilor.

Ion Rațiu, fostul președinte al Uniunii Mondiale a Românilor de Pretutindeni (sursa facebook.com)
Ion Rațiu, fostul președinte al Uniunii Mondiale a Românilor de Pretutindeni (sursa facebook.com)

„E de la tipografia lu’ Rațiu! Aici își aducea moșu’ gagicile!”

De la Universitate, „alaiul” și-a continuat drumul către sediile „partidelor istorice”. Un pensionar a arătat cu mâna spre un tânăr înalt, zvelt, cu plete, care grăbit și crispat s-a îndreptat spre Palatul Telefoanelor. A fost de ajuns. Câțiva mineri s-au desprins de grup și au pus mâna pe el. „Ia uite-l cum s-a pierdut”, a chicotit satisfăcut pensionarul.

Cineva și-a amintit: „Minerii dădeau cu bâta, femeile cu pumnii și sacoșele, pensionarul dădea cu picioarele. Tânărul se ținea de stomac, se frângea tot mai mult sub lovituri. Nu se mai vedea, acoperit de vânzoleala care huiduia, urla, înjura, lovea… Nici urmă de vreun polițist”…

Dar savoarea acestui stupefiant moment istoric și isteric este oferită de un alt episod. La un moment dat, dinspre Universitate a apărut un Aro metalic. O femeie bătută a fost târâtă și trântită în mașină, pe ușa din spate. „E de la tipografia lu’ Rațiu!” (n.r pe care Andrei Pleșu îl somase s-o evacueze din clădirea Teatrului Național!). Tipografia fusese, în sfârșit, devastată. „Aici își aducea moșu’ gagicile!”, s-a comentat într-un grup de „doamne”…

CITEȘTE mai multe articole interesante din categoriile NEWS, SPORT sau LIFE
ADVERTISEMENT
A apărut noua revistă Taifasuri
  • Câștigă ACUM o Dacia Logan, 2.000 de euro și multe alte premii!
  • Nr. 842. 32 pagini. Doar 5 lei!