Ruahei Demant, un adevărat lider maori. Face legea în justiție, dar și în rugby-ul mondial. Video

În 2015, pe când juca pentru Auckland, i s-a spus că trebuie să renunțe la ideea de a mai juca rugby profesionist, după trei accidentări majore. Și-a văzut de școală, devenind avocat, dar nu a pus ghetele-n cui. A strâns din dinți, iar în această toamnă a condus Black Ferns, naționala feminină a Noii Zeelande, la un titul istoric în Cupa Mondială. Iar mai apoi a fost desemnată cea mai bună jucătoare a lumii.

Secunde de aur

Eden Park din Auckland. Casa rugbyului din Noua Zeelandă. Ultimele secunde ale finalei Cupei Mondiale 2021 rezervată fetelor. E 34-31 pentru gazde.

Însă Anglia are o tușă în cinci metri. Momentul de joc de care au profitat în finală, dar și de-a lungul turneului. Încununându-l cu eseuri.

Dacă repetă performanța și acum, și își pun în valoare atuul, câștigă titlul. Respectând tradiția. Care spune că nicicând o formație gazdă nu a izbutit să se impună.

Digi24.ro

O femeie și-a reclamat soțul pentru ce a forțat-o să facă în dormitor. Dar un judecător i-a spus că în căsătorie e permis orice

Vine aruncarea. De această dată însă, mingea este ”ciupită” de Joanah Ngan-Woo. Și ajunge la colegele sale. Tribunele erup. Este gata. Noua Zeelandă își apără titlul. Și schimbă istoria. Ruahei Demant va ridica trofeul.

Un meci cu de toate

Această finală a avut de toate: nenumărate încercări, un cartonaș roșu, o revenire strălucitoare, un hat-trick și o mulțime de recorduri mondiale.

Englezoaicele au răspuns cu un start excelent celebrului Haka. Și au făcut 14-0. În 14 minute.Trei minute mai târziu însă, extrema Angliei, Lydia Thompson, a primit un cartonaș roșu pentru o ciocnire frontală cu Portia Woodman.

Meciul s-a echilibrat. S-a mers cap la cap. În minutul 55, Cokayne, cu a treia sa încercare, ducea Anglia la 31-38. Însă, cu nouă minute înainte de final, Leti-I’iga a înscris pentru 34-31. Și s-a ajuns la acel final de infarct.

Digisport.ro

De nicăieri! S-a retras la 32 de ani și a luat pe neașteptate întreaga lume a tenisului

”Șaizeci de minute cu spatele la zid, să continuăm să luptăm și să fim la o lovitură de victorie. Nu puteai cere mai mult de la fete, este un grup foarte special și putem fi extrem de mândri de ceea ce am făcut pentru jocul feminin.

Doare, nu vrem să pierdem finalele Cupei Mondiale, mai ales în felul în care am făcut-o, dar sunt atât de mândră de ceea ce am făcut”, spunea, după meci Sarah Hunter, căpitanul Angliei.

Dincolo, Ruahei Demant, numită căpitan al echipei în această primăvară, atunci când Les Elder, cea care era în mod obișnuit numărul unu al echipei, era accidentată, tocmai primise trofeul.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Ruahei Demant (@ruaheidemant)

Și, vizibil emoționată, spune: ”Ce simt? Nici măcar nu pot să exprim în cuvinte. Tot ce pot spune este să vă mulțumesc și sunt atât de mândru de echipa noastră.

A fost atât de copleșitor. Nu suntem obișnuite cu atât de mulți fani. Sperăm că ne-am făcut țara mândră. Și că am inspirat următoarea generație”.

Un succes puțin așteptat

N-a fost vorba doar despre tradiția care spunea că echipa gazdă nu se impune la Cupa Mondială. Ci și de faptul că neo-zeelandezele nu avuseseră o perioadă prea bună.

Dovadă că lucrurile se schimbaseră radical în tabăra lor. Înfrângeri la scor, cu Anglia și Franța, în 2021, de neînțeles pentru deținătoarea trofeului, au dus la schimbări radicale.

Glenn Moore, antrenorul, a demisionat. A venit Wayne Smith, cel care dusese echipa masculină la două succese la Cupa Mondială, în postura de director, alături de Graham Henry și Mike Cron. Iar Smith a făcut două schimbări radicale.

Prima, jucătoarele de la națională au primit contract. Fiind obligate să renunțe la joburile lor. Demant, avocat, care lucra ca grefier adjunct la Tribunalul North Shore, a decis să-și continue cariera lucrând pro-bono pentru centre comunitare.

A doua, a numit-o pe Demant căpitan. ”Este foarte puternică. În plus, vorbește maori și este foarte educată și inteligentă. Și este respectată de întregul grup”, a spus Smith.

Iar decizia sa avea să se dovedească excelentă. A fost omul finalei, și-a condus echipa la titlu și a devenit cea mai bună jucătoare a lumii. O postură pe care nimeni nu o credea posibilă în urmă cu numai 7 ani.

Ruahei Demant, un adevărat lider maori

Ruahei Demant face parte dintr-un wi (n.r. trib) maori, Te Whānau a Apanui, Te Whakatōhea și Ngāti Awa. La fel ca și frații Rieko și Akira Ioane, ambii All Black.

Pumau (loialitate), pakari (forță), whakapono (credință), māia (curaj) și humaria (umilință) sunt valorile care, spune, i-au fost insuflate acasă.

Mai exact, în orășelul Ōmāio din Bay of Plenty, nu departe de Ocean. Numele Ōmāio înseamnă „un loc de pace și liniște”. Și așa este și localitatea. În care electrificarea a ajuns în 1969, iar drumurile asfaltate și mai târziu. Telefonul fix, acum doi ani, urmat, și de un releu de telefonie mobilă.

”Nu l-aș numi cu adevărat un oraș”, spune Demant râzând. ”Există un magazin general, pe o curbă ascuțită a autostrăzii de pe coasta Pacificului, care trece prin Ōmāio, și cam atât.

În fine, o pompă de benzină. Iar primul restaurant este la câțiva kilometri distanță”, continuă ea.

Haka Black Ferns oferită de o rudă de a sa

Și dacă tot vorbim despre rudele sale, să spunem că și haka fetelor din Black Ferns are legătură cu acestea. Ko Ūhia Mai a fost compusă de Whetū Tipiwai of Te Whānau ā Rūtāia.

Cel ce a fost kaumatua (n.r. un înțelept al tribului) pentru Māori All Blacks din 2001 în 2010. Dar și membru al New Zealand Māori Rugby Board timp de 15 ani, până la decesul său, în 2015.

Ko Ūhia Mai vorbește despre pilonii maori ai sănătății și bunăstării – Taha tinana (sănătate fizică), Taha wairua (sănătate spirituală), Taha whānau (sănătatea familiei) și Taha hinengaro (sănătate mintală).

”Am fost norocoși să știm cine suntem și de unde venim”

În copilărie, viața sa era legată de zona în care locuia neamul său, Ōtūwhare. Își petrecea zilele învățând whakapapa, principiu fundamental al culturii maori, jucând fotbal sau rugby, ori mergând la plajă pentru a construi colibe sau pentru a face scufundări.

Faptul că a fost crescută cu te reo Māori ca primă limbă, i-a oferit o perspectivă și o viziune asupra lumii diferite. ”A-ți cunoaște limba și cum să-ți vorbești limba este una dintre cele mai importante moduri de a-ți cunoaște cultura.

Știu exact cine sunt și de unde sunt datorită educației mele. Iar acest lucru este important pentru toți maorii”, spune Ruahei.

Și-a petrecut anii formativi complet cufundată în cultura și limba ei. Frecventând kōhanga reo (preșcolar) și kura kaupapa (școală) împreună cu cei cinci frați ai săi.

Astfel că a fost un șoc imens când familia sa mutat în nord pentru a locui în Warkworth, când avea 12 ani. ”Până atunci, totul fusese maori. Credeam că nu există altceva. Dar comunitatea în care ne-am mutat a fost opusul.

A fost 95% Pākehā (n.r. albi, vorbitori de limbă engleză). Norocul meu este că profesorii au fost minunați. Au fost răbdători și au înțeles cu adevărat trecutul nostru.

Și a mai contat ceva. Am reușit să văd că nu toți maorii sunt ca mine. Nu toți maorii au avut privilegiul de a fi crescuți maori și de a ști cine sunt”, povestește Demant.

Școală și rugby

Când au ajuns la Warkworth, tatăl său le-a luat pe Ruahei și sora sa mai mică, Kiritapu, și le-a dus la rugby. Sport pe care-l practicase și sora lor mai mare, Erina.

Și, după primul antrenament, au intrat în clădirea clubului. Acolo unde au descoperit o imagine care avea să le marcheze. Un panou uriaș cu portrete ale unor fete în tricuouri negre. 18 la număr.

Erau reprezentantele clubului care evoluaseră pentru Black Ferns. Între care și antrenoarea Anna Richards. Știau ce aveau de făcut. O carieră în rugby.

Kiritapu avea să ajungă să joace pentru College Rifles din Auckland în 2013. Iar la națională a ajuns doi ani mai târziu, la vârsta de numai 18 ani. Pentru Ruahei a fost însă o adevărată aventură.

”Vei putea juca doar de plăcere”

Ruahei a evoluat, la rugby în șapte, pentru Colegiul Mahurangi din Warkworth. ”Corpul meu nu era pregătit pentru încercările pe care le presupune acesta”, povestește ea.

Urmarea? Trei operații la ligamentele încrucișate, între 2013 și 2015. Mai întâi la stângul, apoi la dreptul. În fine, din nou la stângul. Iar chirurgul care a operat-o ultima dată i-a spus că nu va mai putea juca decât de plăcere.

Era deja la Auckland, la Universitate, și evolua pentru echipa locală Storm, în Farah Palmer Cup. A mers pe mâna doctorului. Însă, apoi, a simțit că poate trece peste acele accidentări.

A revenit. Și, în 2018, contra Australiei, debuta pentru o națională care, cu un an înainte, câștigase Cupa Mondială. La 23 de ani. Și visa să rămână în echipă până la următoarea ediție, care se juca acasă. Un vis devenit realitate.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Ruahei Demant (@ruaheidemant)