OPINIE. Automutilarea la români: “Nu Irina Rimes e problema, ci linșajul național asupra lui Brâncuși!”

„Cumințenia pământului” este ascunsă într-un depozit. Ministerul Culturii celebrează „viața și opera” lui Constantin Brâncuși. Aceasta este știrea zilei, nu umilirea publică a domnișoarei Irina Rimes (Rîmeș, pe numele său real), care a avut tandrețea infantilă de a se exprima cu apelativul „domnul sculptor”, în țara în care majoritatea absolută abuzează de sintagmele „bă” și „fă”.

La 1 decembrie 2019, m-a plimbat și pe mine hazardul, „acasă la Brâncuși”. Dumnezeu a ținut morțiș să-mi ofere acest dar, incalificabil de suav, de a petrece Ziua Națională alături de „cel mai mare sculptor al omenirii”, cum spune un cântec oltenesc. Am simțit, la Paris, același sentiment pe care l-am trăit doar în curtea Mănăstirii Neamț. Parcă o artă fluturătoare a foșnetelor și a mirosului unor crengi de tei îmi gâdila sufletul, deși n-aveam niciun merit, în afara aceluia de a fi ROMÂN.

Nu Irina Rimes e problema, ci linșajul național asupra lui Brâncuși!

Îl sărbătorim, îl comemorăm, îl trăim, cum vreți să-i spunem, astăzi, pe Brâncuși. El rămâne „Brâncuși”, deși alții, bând cu domnia sa cafele postume, îi spun „Brancusi”. Cu „s” și cu accent pe „i”. Ce ți-e și cu globalizarea Coloanei Infinitului… În schimb, nu avem altă grijă decât să ne automișelim, să ne autoflagelăm. Precum se petreceau lucrurile în epoca de piatră brută, în care fecioarele erau măcelărite întru gloria unor zei perisabili, așa decurg evenimentele și în epoca pietrei cubice, în care savanții de tejghea crucifică o domnișoară, pentru că n-a lovit-o cultura-n creștet și s-a exprimat, referindu-se la Dumnezeul Pietrei, cu apelativul „domnul sculptor”.

În țara lui „bă” și a lui „fă”, în care cea mai lungă înjurătură este legată de „morți”, acești „domni” își permit ca din amintirea lui Brâncuși să creeze o săptămână dedicată flagelării Irinei Rîmeș. Nu am nimic, nici de bine, nici de rău, cu respectiva domnișoară. Am însă o problemă cu linșajul care a devenit cheia de boltă a societății românești.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Incultura masivă, procreată în mass-media, drogul acesta perfid care nu fură doar creiere, ci mai ales suflete, ne e pierzania… Să transferi „Cazul Rîmeș” în Parlament, să creezi din asta o isterie națională, când, de fapt, cei care au meșteșugit atât de prost întreaga situație ar fi trebuit de mult timp dați afară, reprezintă o acțiune sinonimă cu terorismul. Pentru că orice act împotriva suveranității spirituale a unui popor reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decât un act terorist! Unde mai pui că toată tărășenia s-a construit pe bani publici, nu de alta, dar ca să știm și noi, „profanii”, cu ce ne ocupăm…

De la „Cumințenia pământului” la scandalul Radu Varia. Altă inepție….

Sigur, domnișoara Rimes nu părea indicată pentru a fi desemnată Ambasador Onorific a „Zilei Constantin Brâncuși 2020”. Poate că n-o dă cultura afară din casă, dar măcar are delicatețea de a simți românește. A tăvăli o femeie în hârdăul de frustrări și de angoase ale unui popor, prin definiție misogin și cu predilecție lipsit de maniere, poate părea o chestie… firească. Doar că, din păcate sau din (ne)fericire, ne credem „educații” planetei, judecând asta doar după plăcerea noastră ancestrală de a da sfaturi în orice privință, de a deveni moraliștii clasei și de a ne crede unșii Divinității, în materie de bună credință.

Ne mirăm că ungurii (și alții…) știu să-și promoveze valorile naționale, dar noi admirăm operele lui Brâncuși, la Paris. Atunci când Radu Varia (n.r prieten, printre altele, cu Salvador Dali, ceea ce spune multe…) s-a implicat în promovarea operei genialului gorjean, a ieșit zarvă mare. Cu toate astea, cartea scrisă de soțul Marianei Nicolesco se vindea pe Amazon la prețul de 5.500 de euro. „Străinii” se băteau să afle cine este, de fapt, acest Brâncuși, pe care îl credeau franțuz….

Dezromânizarea, o boală care se „vinde” și se ia

La Târgu Jiu, operele lui Brâncuși au fost lăsate în paragină. O parte din lucrările de piatră s-au înverzit, pentru că s-au umplut de mușchi, în urma ploilor și a ninsorilor. Autoritățile nici nu-și mai aminteau până de curând de când nu s-au mai făcut „operațiuni de curățire”, care ar fi trebuit să se petreacă în mod regulat, cel puțin o dată pe an. Singurul care s-a chinuit pentru ca operele realizate în travertin să nu crape de tot a fost sculptorul Paul Popescu.

Digisport.ro

Sigla actuală devine istorie! Cum arată noua emblemă a lui Dinamo

Restaurarea monumentelor lui Brâncuși nu vă va costa mai mult decât viața pe care i-ați ignorat-o, domnilor români! Bărbații patriei își măsoară mușchii cu o domnișoară, dar, la capătul podului, zumzetul liniștii, neperceptibil pentru urechile noastre, este forfotitor într-un timpan de pasăre.

Dezromânizarea este un fenomen care se „vinde” bine în zilele noastre și care, din păcate, se „ia”, mai rău și mai rapid ca febra galbenă. De la „Poneiul Roz” și continuând cu epocalele triluri prin care un scriitor foarte „vândut”, H.R Patapievici, își tratează frustrările agresând poporul român și până la istoria falsificată marca Lucian Boia, nu părea să mai existe nicio haltă. Aceasta a apărut, ca și căzută din tenebrele dedesubturilor pe care nu le cunoaștem, odată cu pseudo-scandalul „Irina Rimes”. Mă rog, Rîmeș.

Un al doilea „caz Cioran”

Nu mai miră felul în care Brâncuși s-a plictisit de România și le-a cadorisit franțujilor și sculele, și opera, și substanța. La el acasă mirosea însă a lemn de tei, a pâine oltenească și a suflet de pară proaspătă. Românii sunt, din păcate, nepregătiți pentru gustul de proaspăt-etern. Cei necitiți adoră s-o înjure pe Irina Rimes, iar ăia cu pretenții de inși „culți” se boiesc pe obraji cu prețioasele calomnii patapieviciste.

Emil Cioran, un alt ins care s-a plictisit de plictiseala dâmbovițeană, și-a donat sufletul Parisului. Deocamdată, n-a fost găsit un manelist pe măsură, ca să reprezinte internațional vreo viitoare „Zi Cioran”, probabil pentru simplul motiv că, la cum îl știm, Luțu (n.r așa îi spuneau apropiații lui Cioran) e capabil să se scoale din groapă de nervi și să ne (a)nihileze pe toți pentru o asemenea glumă imberbă.

Este, totuși, incredibilă grija cu care autoritățile și mai ales societatea care se pretinde „intelectuală” se pricep să facă mișto de artiștii români. Nu să-și bată joc, ci să „facă mișto”. Acesta este termenul potrivit. Pentru că, spre deosebire de bătaia de joc, care denotă un ambâț, mișto-ul presupune o delăsare, o pleasnă și un sictir total, la care unii dintre compatrioți sunt pedagogii universului. O înjurătură printre dinți aruncată așa, peste umăr, de poporul care a inventat expresia „în dorul Lelii…”.

Lui Cioran i-au făcut undeva, în apropierea sediului Radio România, o statuie la poalele căreia n-am văzut vreodată un trandafir, dar care a devenit prietena porumbeilor. Lui Brâncuși îi fac reverențe niste frustrați tragici, care ar „lua” cina cu „Muza dormind”, dar le e teamă că le cere nebuna bani, la licitație, mai mulți decât i-au imputat deștepții de ocazie lui Radu Varia.

Despre „românismul” contemporan

Una peste alta, toată tărășenia lasă un gust amar. Era previzibilă, pentru că nu e nici prima și nici ultima oară când ne facem de râsu’-plânsu’ planetei, în asemenea situațiii. A fost doar „încă” un puseu tribal. Asta, pentru că tot făceam referire anterior, la Căluțul Roz al lui Patapievici… Ce înseamnă, însă, să fi contemporanul nestins al lui Brâncuși, în secolul XXI?

Foarte probabil, „românismul” contemporan ar trebui să înceapă cu sfârșitul luatului „la mișto”, care a devenit sport național. La fel de interesant ar fi să ne exploatăm atuurile și să le folosim atunci, când și unde trebuie. Brâncuși este un atu al României. La fel și Irina. În felul său. Fiecare, în felul său. Nu-i puteai cere lui Brâncuși să cânte ca Rîmeș, dar nici Irinei să gândească străfulgerarea pietrei împlinite. Cu toții avem rolurile noastre, într-un teatru etern. Unii suntem Hamleții eterni, alții suntem garderobieri sau mașiniști, dar fără noi Shakespeare n-ar avea butelie să-și încălzească Julietele, înainte de premieră.

„Unde e morala?”, întreabă, cu candoare, purtătorii de vederi care au opinii fără să muncească. E simplu, prieteni. Dezromânizarea constă în fiecare linșaj pe care îl aducem, public sau în particular, entităților care ne ajută să respirăm. Dezromânizarea stă în lipsa de educație, de gentilețe și în modul în care linșăm, cu o regularitate aproape militară, atât femei, cât și sculptori, memorii și statui.

Sărmana Irina, ați făcut-o mai mare decât este. Săracu’ Brâncuși… Oltul trece și sufletul patriei respiră etern…