Andrei Păunescu e cel mai tânăr tată din showbiz-ul românesc: “La 16 ani i-am adus tatălui meu acasă prima nepoțică”

Astăzi, 3 mai 2024, Andrei Păunescu împlinește 55 de ani. El povestește cum a reacționat Adrian Păunescu când i-a adus acasă prima nepoțică și ne vorbește în ce stadiu se află procesul pe averea familiei.

Andrei Păunescu la 55 de ani, mereu cu gândul la tatăl lui

Astăzi, 3 mai 2024, Andrei Păunescu, fiul inegalabilului Adrian Păunescu, împlinește 55 de ani. Într-un interviu exclusiv pentru FANATIK, Andrei Păunescu ne povestește cum, la 16 ani, a avut primul copil și la 32 de ani devenea bunic pentru prima dată.

Cunoscutul artist mărturisește că Adrian Păunescu a fost principalul lui confident și își aduce aminte cum își petrecea zilele de naștere în copilărie. Andrei Păunescu ne spune, de asemenea, în ce stadiu se află litigiul cu Imnul Rapidului și cât este de dezamăgit de procesul pentru moștenirea lăsată de Adrian Păunescu.

Andrei Păunescu împlinește 55 de ani

La mulți ani, Andrei. Sincer, ce-ți dorești cel mai mult, nu neapărat de ziua ta?

-Îmi doresc ceva care poate părea un lucru comun, dar care, cu cât trec anii, ne dăm seama că este cel mai important fapt de viață. Vreau sănătate pentru mine și ai mei, ca să putem face lucrurile de care ne-am apucat și pe care încă nu le-am terminat. Îmi doresc la fel de mult să rămână țara asta măcar în granițele ei de azi și să reușim să facem fiecare ce putem ca să ajungem, din nou, la o Românie Mare, la propriu și la figurat.

Digi24.ro

Avertisment după ce o dansatoare a murit sufocată în timp ce avea relații intime cu iubitul ei

Cum îți petreceai ziua în copilărie?

-De cele mai multe ori eu mi-am petrecut ziua în mers, pe drum, la treabă. De mic am fost fie în culisele Cenaclului Flacăra, fie pe holurile revistei conduse de tatăl meu. La noi în familie petrecerile, chefurile nu au fost o obișnuință sau nu au fost așa cum le fac cei mai mulți. La noi au fost reuniuni de spirit, nu de spirt. Tata nu a fost un băutor, de fumat s-a lăsat în America, la 27 de ani și oricum nu-i plăcea să piardă timpul cu petrecerile.

Așa ne-a învățat și pe noi, să folosim timpul cu fapte durabile, nu cu fapte care se duc la canalizare sau la spitalizare. În copilărie, ca atâția alți copii, iubeam să primesc jucării, mașinuțe de fier și pistoale, dar se găseau greu pe piață în România socialistă. Jucăriile mele au devenit repede obiectele de lucru cu care și azi îmi fac treaba: chitara, hârtia, pixul, reportofonul.

Andrei Păunescu, cea mai frumoasă amintire:  “Un adevărat spectacol, cu o distribuție uriașă”

Îți aduci aminte de cea mai frumoasă petrecere de ziua ta?

-Îmi amintesc clar anul 1982, când am împlinit 13 ani. Eram la Timișoara, într-un turneu. După concert, la masa Cenaclului Flacăra de la Hotelul Continental, a fost un moment impresionant. Gândiți-vă ce context grandios era, deși noi îl consideram firesc. Tocmai se lansaseră în acea perioadă pe bandă rulantă mari cântece compuse pe versurile tatălui meu: Rugă pentru părinți (Ștefan Hrușcă), Actorul (Vasile Șeicaru), Iubire fără acte (Victor Socaciu), Ordinea de zi (George Nicolescu) și altele.

Orice masă era, de fapt, un adevărat spectacol de dialoguri fermecătoare, cu o distribuție uriașă. În afară de cei pe care abia i-am amintit, alături de tata și de mine erau Mircea Vintilă, Ducu Bertzi, grupul folk Ecoul,  Adrian Ivaniţchi, Ion Hagiu. Arpad Domokos, grupul satiric Mesaj, Constantin Dragomir, trupa de acompaniament Continental, Marian Corjos, actorii Rozina Cambos și Mihail Stan.

Digisport.ro

FOTO A "măcelărit" imnul în fața a 70.000 de oameni și a ajuns să fie batjocorit în întreaga țară: "Retrage-te!"

“Eu așa am trăit din copilărie și așa trăiesc și acum”

Bănuiesc că ai primit un cadou de neuitat.

-Da. Toți mi-au cântat la mulți ani, iar George Nicolescu mi-a dedicat ceva special prin vocea sa. Apoi cenacliștii mi-au făcut cadou o trusă nemțească de stilouri pentru desen în tuș, cu autografele lor. Știau că asta îmi plăcea, să desenez (publicasem deja caricaturi și ilustrații de carte). De-atunci am învățat să înțeleg că e cel mai frumos să-mi serbez ziua în turnee, în mers. Mi-a ajuns un obicei pe întreaga viață să fiu în activitate chiar și de ziua mea, dacă am șansa să pot avea treabă pe 3 mai.

Anii următori, aniversarea m-a găsit tot în turneele Cenaclului, pe la Dej-Cluj, Lupeni-Vulcan, pe scenă, printre mari artiști și ziariști-cronicari, servind și iubind publicul. Nu știu, poate o fi mai bine și mai relaxant pentru un om să-și facă ziua de naștere așa cum și-o face majoritatea, relaxat, fără obligații, fără muncă. Eu așa am trăit din copilărie și așa trăiesc și acum, când îmi decid singur programul. Și nu-mi pare rău, dimpotrivă! Cadoul cel mai de preț este să ai ocazia să te adresezi oamenilor.

Andrei Păunescu spune adevărul: „Am fost și iubit, și abandonat”

Care este cea mai mare realizare a ta în acești 55 de ani pe care-i împlinești?

-Nu pot să vorbesc despre o singură realizare. Fie ar fi o minciună, fie o ipocrizie, fie un tablou incomplet. Mai multe realizări sunt toate pe locul întâi, la fel de importante. Copiii mei sunt cea mai mare realizare (am și 4 nepoți de la Andreea, fiica mea cea mare). Pe de altă parte nu pot să fiu ipocrit și să nu pun pe același plan cântecele, muzica, textele, cărțile, spectacolele reușit, desenele mele, Trupa Totuși și tot ce înseamnă activitatea artistică, publică. Și acestea tot copiii mei sunt.

Am cunoscut dragostea de familie, dragostea de femeie, dragostea primită sau oferită urmașilor. Tot realizări maxime sunt. Am fost și iubit, și abandonat, dar toate acestea sunt o uriașă bogăție cumulată. Din toate crești ca om.

Bănuiesc că ai călătorit peste tot, în țară și prin lume.

-Da. Mi-am cunoscut patria oraș cu oraș, am fost și în lume, am văzut zeci de țări. Din Statele Unite până în Noua Zeelandă și în jungla amazoniană, din Coreea de Sud până în Scandinavia, din Australia până în Africa și în Canada înghețată. Am fost în mii de locuri ca ziarist, artist sau turist (mai rar).

Am avut niște părinți inegalabili și încă îi am în suflet, în bibliotecă și în memoria poporului român, Adrian Păunescu și Constanța Buzea. Numele Păunescu a însemnat ceva și continuă să însemne și după ce părintele meu s-a dus, deci toate astea sunt și realizări ale vieții mele.

Andrei Păunescu vorbește despre idolul său: “Cel mai bun vocalist de rock român, Cristi Minculescu”

Te leagă o relație lungă de Cristi Minculescu.

-Da, deși vorbim foarte rar, ceea ce înseamană că nu e o relație, ci o veche admirație a mea față de el, cel de la Iris-ul din 1982 și 1983. Aveam mai puțin de 15 ani și cântam în Trupa Totuși, pe care o fondasem în iulie 1983. Cu noi a dorit să fie, pentru un an și ceva, idolul adolescenței noastre.

Cel mai bun vocalist de rock român, Cristi Minculescu, aflat în Cenaclu încă din iulie 1982. Plecase de la Iris în perioada aceea și voia să rămână în continuare în Cenaclul Flacăra, după ce colegii lui deciseseră să ia o pauză, în decembrie 1983.

După această perioadă ați mai cântat împreună?

-Noi eram niște puști rockeri entuziaști, aveam însă un toboșar cu experiență, Niki Dinescu, alături de care Cristi mai cântase în primul Voltaj din 1982-83. Și a rămas cu Totuși până în februarie 1985 când a revenit, firesc, la trupa vieții lui, Iris.

O consider o realizare importantă a vieții mele. M-am bucurat când, mulți ani mai târziu, în 2018 și 2019, ne-am reîntâlnit pentru câteva concerte în formula Totuși cu Minculescu. Am retrăit atunci vibrația rockului cinstit (de tip AC/DC), care mi-a marcat și-mi marchează existența în continuare.

Cum erai la 20 de ani și cum ești azi?

-Sunt absolut la fel pe dinăuntru. Pot să spun că, la 55 de ani, în sufletul meu, sunt tot ca la 5 ani. Cum eram la 5 am fost la 15, apoi la 25, la 55, deci acum doar s-a dublat 5-ul.

Sufletește nu ne schimbăm, în esență. Dacă la maturitate sau la seniorat nu mai ai sufletul, măcar parțial, ca la 5 ani, înseamnă că s-a schimbat în rău ceva important din tine.

“Părinții mei au divorțat când eram foarte mic”

Ești fiul lui Adrian Păunescu și al Constanței Buzea. Te jucai ca orice copil sau aveai alte preocupări?

-Pot să spun că am bătut în toate… în afară de oameni (râde, n.red.). Am bătut mingea și am vrut să devin fotbalist, i-am iubit pe Dobrin, pe Balaci, pe Hagi, Universitatea Craiova, Brazilia. Apoi am bătut corzile chitarei, tobele, chitara bass, tastatura computerului, la scris și în studio, țara și lumea. Am bătut și am făcut de toate.

Tata, cu care am crescut după vârsta 9 ani, pentru că părinții mei au divorțat când eram foarte mic, mi-a oferit o rigoare extraordinară. Am primit, însă și o libertate incredibilă, din care am înțeles cât de importantă este creația.

Tatăl tău ți-a înțeles dorința și de libertate?

-Mi-a provocat dorința de a învăța lucruri fundamentale. Nu mi-a cerut note mari la școală. Dar mi-a impus să știu foarte bine limba română și ce este important din istorie, ca să am habar pe ce lume trăiesc și încotro mă-ndrept.

Văzând că sunt un copil serios, mi-a dat de mic toată libertatea să fac ce doresc. M-a lăsat să-mi aleg singur pasiunile, facultatea, munca și cariera. Doar cu timpul liber am avut mereu restanțe, pentru că el era mereu obsedat de muncă și noi eram echipa lui, pe care n-o prea lăsa să se odihnească. Dar ne-a prins foarte bine.

“Poate fi un handicap, nu știu ce traume ascunse sunt în mine”

Faptul că părinții tăi s-au despărțit foarte devreme te-a ajutat?

-Faptul că părinții mei s-au despărțit când eram mic poate fi un handicap, nu știu ce traume ascunse sunt în mine. Dar a fost și o mare șansă ca părinții mei, despărțiți foarte devreme (eu aveam 4-5 ani când au început divorțul și 9 ani când s-a terminat), să trăiască până aproape de bătrânețe.

Dacă rămâneau împreună doar ca să păstreze o aparență de familie, niște acte și o rutină, probabil că mureau de foarte tineri. Iar eu aș fi avut parte de o viață de familie de coșmar, stereotipă, cu forme mai importante decât fondul. Cu prejudecăți împovărătoare și traume și mai mari. Am luat despărțirea alor mei ca pe o șansă și am rămas apropiat de amândoi. Mai ales de tatăl meu, care mi-a arătat drumul și direcția în viață.

Andrei Păunescu și povara numelui de familie: „Nu ne putem continua propriile vieți ca și cum el nu ar exista”

Ai purtat vreodată povara numelui de familie sau ai fost mândru că te numești Păunescu?

-Și una, și cealaltă și multe altele, legate de numele Păunescu. Este o întrebare imposibil de evitat când sunt întrebat despre mine și existența mea. Faptul că m-a chemat Păunescu a fost o povară uriașă, a fost și o șansă uriașă.

Șansă înseamnă că am crescut în medii fertile, din toate punctele de vedere. Iar povara este că, indiferent de ce fac în viață, chiar și după 14 ani de când a murit tata, totul se întoarce la povestea lui Adrian Păunescu. Toți mă văd ca pe fiul lui Adrian Păunescu, ceea ce nu e rău. Am învățat să trăiesc cu această inerție a lumii, care nu are timp de amănunte și vede doar contururile groase.

Te revoltă, uneori, acest lucru?

-Ce mă amuză și mă revoltă uneori este că inerția multora devine ignoranță. Eu îmi scriu în prezent cântecele, cu texte noi, care îmi aparțin și care se referă la evenimente de azi. Unii, însă, spun tot: “ce versuri frumoase ți-a scris Adrian Păunescu!”, fără să ia în calcul faptul esențial. Piesele sunt despre realități din 2024, iar tata s-a dus încă din 2010.

Am înțeles, deci, șansa de a fi copilul lui Păunescu. Dar și povara faptului că el a fost atât de mare încât noi, urmașii lui, orice am face, îi moștenim și admiratorii, și denigratorii. Noi avem mereu răspunderea de-a nu compromite numele. Ne-am obișnuit de mult cu gândul că nu ne putem construi propriile vieți ca și cum el nu ar exista. De aceea, la această întrebare care mi se pune mereu la fel, răspund și eu la fel: o mare șansă și o mare povară.

Andrei Păunescu, cel mai tânăr tată din showbiz: „La 16 ani i-am adus tatălui meu acasă prima nepoțică”

Sincer, ce trăsnăi făceai în copilărie? Cum reușeai să-ți sperii părinții?

-I-am mai speriat cu una, cu alta, dar în general am fost un copil cuminte, serios. Atât de serios, încât, la 16 ani, în iulie 1985, i-am adus tatălui meu acasă prima lui nepoțică, Andreea, fiica mea. Îmi pare rău că tata nu a cunoscut-o pe Adriana, care a venit pe lume abia în 2014 și care seamănă și cu el în multe privințe, la fel cum seamănă și cu mama.

Eu am fost cuminte în sensul că n-am făcut lucruri rele obișnuite, obrăznicii, beții, fugi de-acasă. Nu am avut accese de personalitate, bătăi prin cartier, situații în care părinții să fie nevoiți să mă culeagă de pe străzi, din baruri sau de la poliție. Eu am fost serios și la trăsnăi: la 18 ani și jumătate aveam deja doi copii, Adrian venind pe lume în 1987.

Andrei Păunescu își amintește: “O să fii complexat toată viața că nu te-a lăsat taică-tău să faci o nebunie”

Știu că șa 12 ani ai dat o probă de bărbăție.

-Da, când aveam 12 ani, eram pe un vaporaș cu tata și cu oameni de la revista sau de la Cenaclul Flacăra, pe litoral. I-am zis că vreau să sar în apă și, deși eram în largul Mării Negre, tata mi-a spus: „Dacă te opresc acum să sari, o să fii complexat toată viața că nu te-a lăsat taică-tău să faci o nebunie pe cont propriu. Te las să sari, deși riscăm cu toții să se întâmple ceva grav”.

Cât de aproape ai fost de o tragedie?

-Am sărit de pe vapor și am ieșit singur, după ce am stat câteva secunde sub apă, ca să le dau emoții tuturor. Tata își luase deja o măsură de siguranță după ce eu m-am aruncat în valuri, acolo, la zeci de kilometri de țărm. Îi rugase pe atleticii Vasile Șeicaru și Costel Ionescu (sunetistul Cenaclului) să sară și ei în apă, să mă scoată, dacă e cazul. Dar n-a fost nevoie.

A fost proba mea de bărbăție de la 12 ani, pe care el a știut s-o orchestreze perfect, cu libertate necesară, dar și cu prudență obligatorie. Mare lucru pentru un puști să trăiască asta la vreme, în perioada de formare!

“Mi-am distrus degetul mare de la mâna stângă”

Ai ajuns sa fii și operat de urgență.

-În 1984, l-am mai speriat o dată tare de tot când aproape că mi-am distrus degetul mare de la mâna stângă, schimbând corzile la chitara electrică. Eram cu Cenaclul la Timișoara și m-am rănit rău cu un clește, cu care mi-am strivit degetul, după ce tocmai mă înțepasem sub unghie cu o coardă oțelită, care a provocat o infecție gravă. A trebuit să plec cu trenul de noapte și să mă opereze de urgență la București doctorul Andrei Firică.  În mai puțin de două săptămâni cântam iarăși cu Totuși, la Polivalenta din București, în 22 decembrie.

Mi-a și scris tata atunci o poezie, „Băiatule”, care i-a impresionat pe mulți, din care citez câteva fragmente: „Nu ştiu de ce, dar o simplă și nenorocită durere de deget / A ta, fiul meu, / Mi se pare o tragedie…” Și la mine, după cum vedeți, pasiunile și timpul liber au ajuns de timpuriu să fie legate de muncă, pentru că muzica și chitara n-au fost niciodată pentru mine o preocupare marginală.

Ce îți plăcea cel mai mult să faci împreună cu tatăl tău?

-Muncă, sport, drumuri, discuții serioase și planuri. Noi nu beam și nu fumam, nu pierdeam timpul cu așa-zise distracții. El era obsedat de muncă, iar când aveam un timp așa-zis liber, fie jucam fotbal sau șah, fie stăteam nopți întregi și scriam cântece.

Mai discutam despre politică, filosofie, presă, poezie, arte, familie, femei. Așa am scris împreună Haide, mamă, haide, tată, Amor cubist, Punctul pe i, Îndrăgostit de tine. În mașină, cu mine la volan, a scris în 21 august 1988 poezia esențială Doamne, ocrotește-i pe români!

“El era cel mai important confident al meu”

Despre ce obișnuiați să vorbiți?

-Aveam discuții de toate felurile. El era cel mai important confident al meu și invers, inclusiv în probleme de dragoste. De mic mi-a spus fără perdea ce și cum se întâmplă în relațiile dintre oameni. Apoi dintre bărbat și femeie și așa viața, cu toate ale ei, nu prea m-a prins nepregătit.

Am scăpat din momente grele datorită celor învățate de la el. Am intrat în necazuri respectând principii și convingeri pe care mi le-am întărit lângă el, iar prietenia lui m-a ajutat să știu să înfrunt ceea ce trăiesc și să mă bucur de ceea ce trăiesc.

Andrei Păunescu despre tatăl său: “A fost și un șef atât de aspru și de riguros”

Cum a fost să lucrezi cu tatăl tău?

-A fost și un șef atât de aspru și de riguros, încât nimic din ce am trăit ulterior nu mi s-a părut greu, nici măcar serviciul militar. Ce să mă mai sperie, dacă eu am făcut cea mai adevărată militărie cu cel mai mare general civil, Adrian Păunescu.

De mic mi-a deschis ochii să știu ce înseamnă muzica rock și folk, fotbalul, poezia, România, libertatea și chiar mâncarea chinezească, preferata lui. Când eram eu foarte mic tata a stat 8 luni la o bursă în America și de acolo a venit cu tot felul de pasiuni. Una a fost cea pentru pentru mâncarea chinezească, pe care și eu o apreciez de mic, până azi.

Când te-ai îndrăgostit prima dată? Dar ultima?

-M-am îndrăgostit prima dată când eram la grădiniță, apoi în clasa întâi, în a doua și tot așa. Ciudat a fost că primele multe fete de care mi-a plăcut din copilăria mică până mai târziu s-au numit Monica și Oana. Monica o chema și pe solista trupei Cristal din Galați, de care m-am îndrăgostit pe la 6 ani. Ce dacă ea avea peste 20? Inima nu ține cont de anul nașterii.

După aceea lucrurile s-au mai încins, s-au mai liniștit, viața a intrat în etapele ei mai așezate, care au fost cutremurate de alte îndrăgostiri frumoase și dure. Prin 2013 am scris un cântec (publicat în cartea „Las-o să plece”), „Nimeni ca tine”, în care exact despre asta vorbesc: prima și ultima iubire. Ideea este că prima iubire nu se uită, iar ultima nu trece, că de-aia e ultima.

Andrei Păunescu își aduce aminte de primii bani câștigați

Mai ții minte când ai câștigat primii bani? 

-Primii bani munciți i-am câștigat în adolescență, când am avut dreptul oficial să-i câștig. De muncit, munceam deja de mai mulți ani lângă tata. Asta se întâmpla pe la 14 ani, când am putut să încasez bani din spectacolele prestate, pe ștat de plată, cu impozite plătite, ca toți artiștii.

Și pe ce i-ai cheltuit?

-Pe două lucruri importante. Am contribuit la ridicarea casei noastre de la Breaza, confiscată în 1985 de Regimul Ceaușescu și pe care ne-am recuperat-o abia prin 1997, și pe instrumente muzicale, corzi de chitară, cabluri, efecte sau alte scule.  Inclusiv unelte pentru a-mi putea face singur chitare și tot felul de lucrări electro-mecanice sau de lutier. Am câștigat bani și din desen, de mic am ilustrat cărți și am publicat caricaturi în presă.

Andrei Păunescu, veșnicul îndrăgostit: “Dragostea nu ține cont de cartea de identitate”

Ai devenit tată, pentru prima dată, la vârsta de 16 ani. Erai un copil, iar Andreea un bebeluș.

-Dragostea nu ține cont de cartea de identitate. Când i-am zis tatei că voi avea un copil, m-a întrebat, bărbătește, dacă sunt sigur că s-a întâmplat ce trebuie să se întâmple între un bărbat și o femeie ca să apară un copil. Voia să se asigure că nu sunt un puștan naiv, victimă a unei păcăleli femeiești. I-am alungat orice dubiu. Așa am avut-o pe Andreea, cu o colegă de clasă din liceu, iar curând a venit al doilea copil, un băiat, Adrian, din aceeași relație.

Unde ai locuit după ce ai devenit tata? Erai adolescent, nu lucrai.

-Tata ne-a ținut pe toți lângă el și ne-a crescut ca pe copiii lui, chiar dacă doi dintre noi îi erau nepoți. În 1985 și ’87, elev și apoi student fiind, evident nu puteam să-mi întrețin familia singur, așa că stăteam în casa tatălui meu. Eu făceam de toate pentru binele familiei, el făcea totul pentru binele nostru. Ne ajuta ținându-ne cu drag în casă, mâncând la aceeași masă și muncind împreună la aceleași proiecte dedicate culturii naționale.

După 30 de ani, am considerat că trebuie să îmi schimb cumva viața. Mi-am făcut casa și viața mea, dar am rămas la fel de apropiat de tata. Asta până în ultima clipă a vieții lui, deși nu mai dormeam sub același acoperiș de mai mulți ani. La fel de apropiat de el mă simt și acum, după aproape 14 ani de la moartea lui fizică.

“Am fost un bunic prematur”

Cum este bunicul Andrei Păunescu? Aveai doar 32 de ani când a venit primul nepot.

-Dacă am fost un tată prematur, am fost și un bunic prematur. Nu mai e doar meritul meu, ci este și meritul fiicei mele grăbite, Andreea, care mi-a făcut mie ce i-am făcut eu tatălui meu. La fel cum am fost un tată atipic, am fost și un bunic atipic la 32 de ani. Eu și Andreea avem viețile noastre, ea a vrut mereu să fie independentă, cu toate greutățile care rezultă din asta.

Nu sunt un bunic omniprezent, nu stăm în aceeași casă, nu ne călcăm pe picioare zilnic, iar nepoții mei mari au deja aproape viața lor separată. Fizic, deci, nu sunt atât de prezent, dar, când pot și cum pot, îi văd, îi ajut. Nu ne întâlnim foarte des, dar suntem conștienți de relația noastră de familie și luăm viața așa cum este, și separat ca indivizi, și ca familie în sensul larg.

“Am învățat să transform suferința”

Care a fost cel mai greu moment din viața ta? 

-Au fost mai multe momente grele, clipele de pierderi irecuperabile. Moartea tatălui meu (5 noiembrie 2010), urmată, la doi ani, de moartea mamei (31 august 2012). Între părinți, mi-am pierdut sora mai mare, pe Ioana (25 noiembrie 2011). Sunt lucruri imposibil de egalat în materie de suferință.

Momente grele au fost și pierderea unor relații de dragoste, mai ales când te simți abandonat. Când ai șansa să trăiești iubiri, trebuie să te aștepți și la dezamăgiri. Poți nu doar să părăsești, ci și să fii părăsit. Dar am învățat să transform suferința în cântece și poezii, nu în căderi în sticlă, în prafuri, în fum, în depravare sau în depresii sterile.

“Inima nu ascultă de logică aproape niciodată”

Înțeleg că ai avut și alt fel de suferințe, aparent superficiale.

-Interesant este că unele suferințe pot fi teribile chiar dacă sunt provocate de situații aparent superficiale. Mi-a fost îngrozitor de greu, de exemplu, când, mare iubitor de fotbal fiind, am simțit o durere fizică atunci când Brazilia a pierdut în fața Italiei, 2-3, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1982. Mi s-a părut că viața nu prea mai are sens. Inima nu ascultă de logică aproape niciodată.

M-a durut și când am aflat că oameni apropiați au fost fățarnici, ingrați, superficiali. Alții uneltitori, lacomi sau (mai demult) turnători la Securitate și au făcut rău cu intenție. Mă doare tare fiecare situație în care văd impostorii, proștii și trădătorii cum fac praf România. Aducând pericolul de a ne dezintegra pe hartă, cu sprijinul poporului apatic care îi votează și îi legitimează în funcții înalte.

”Port un blazon important”

De aceea am și scris prin 2019 cântecul Trădarea, apatia, hoția și prostia. Am fost supărat pe mine însumi când m-am uitat la activitatea mea și mi-am dat seama câte cântece și albume încă nu am înregistrat. Câte cărți încă n-am scos, din comoditate sau din viciul amânării, pe care tot vreau să le elimin.

A existat vreun moment în viața ta când celebritatea ți s-a urcat la cap?

-Celebritate este un cuvânt pe care nu-l cred potrivit. E mai degrabă o notorietate moștenită, pe care muncesc să o întrețin onorabil și, fără modestie spun, reușesc adesea. Din moment ce m-am născut cu un nume celebru nu aș folosi termenul celebritate, pe care îl consider potrivit pentru cei ce întemeiază un nume.

Sunt mereu conștient că port un blazon important, dar sunt la fel de conștient sunt că încerc și uneori fac lucruri importante. Cu siguranță, mă străduiesc să nu jignesc, să nu fiu trufaș, să nu umilesc pe nimeni. Mai cu seamă știind că unii confundă timiditatea mea cu aroganța, iar felul meu interiorizat de a fi cu înfumurarea.

Andrei Păunescu despre procesul pentru moștenire: „Frustrări, ură, lăcomie, mizerie, circ”

În ce fază este procesul pe moștenirea de 4 milioane de euro?

-Care 4 milioane? Valoarea de 4 milioane este o invenție arbitrară, rostogolită în presă. Nici vorbă de așa ceva! Moștenirea lăsată de tatăl meu este inestimabilă, dar, în bani, e departe de aceste cifre. Procesul se află într-un stadiu mult mai incipient decât ar trebui să fie. Procesul ăsta nici nu ar fi trebuit să existe. Frustrările, ura și lăcomia au, printre cauze, faptul că o anumită persoană nu a venit la tata să rezolve situația cât Adrian Păunescu era în viață.

E urât când ești om în toată firea și faci așa ceva atât de târziu. Zeci de ani de absență, de dezinteres total față de viața și munca, chiar suferința finală și moartea lui Adrian Păunescu. Apoi brusc, la două zile după înmormântare, hai la tribunal să numărăm ce-a lăsat și să împărțim averi! Așa s-a ajuns la un proces nesfârșit, de care, finalmente, se bucură doar avocații și iubitorii de scandal.

“Transformă asta într-un circ, într-o mizerabilă sfâșiere”

Cum reușiți să rezistați?

-Noi, care am fost toată viața noastră alături de tata, din prima clipă de bucurie, până în toate clipele în care am construit această avere împreună și până în ultima clipă de suferință, așteptăm să se termine acest calvar. Ne luptăm cu niște situații oribile, în care se face dovada unei sinistre dovezi de lipsă de respect față de adevăr, față de munca noastră, față de viața tatălui nostru.

Noi nu ne-am schimbat, dorim să facem aceleași lucruri pe care le-am făcut alături de Adrian Păunescu timp de decenii. Vin însă din afară alții, cu avocați rapace, pe măsura lor, care vor să intre cu bocanci lacomi în familie. De fapt, în averea familiei, făcută de noi. Transformă asta într-un circ, într-o mizerabilă sfâșiere.

Andrei Păunescu se judecă cu Rapidul

Ai dat în judecată Rapid pentru folosirea în scopuri comerciale a imnului compus de tatăl tău. În ce stadiu se află litigiul?

–Așteptăm din partea justiției române procedurile obișnuite care să constate că, dacă vinzi (comercializezi) un lucru care nu-ți aparține, trebuie să răspunzi pentru asta. Dacă vinzi fără drept munca și creația unui autor, trebuie să te supui cadrului legal, care este clar.

Aștept și sper să se dea o soluție corectă și rapidă. Tata, când a scris imnul în 1979, nu a compus acele memorabile versuri ca reclamă la vinuri, bere, case de pariuri. Vândute pe bani mulți de entități care n-au niciun drept și care n-au întrebat familia Păunescu dacă este de acord.

Adrian Păunescu a scris necondiționat acel imn pentru sport, pentru dreptatea unui club prigonit de autorități. E culmea că îl vând pe tarabe, azi, afaceriști lacomi. Atenție! Imnul Rapidului poate fi cântat liber de către oricine, nu am limitat niciodată acest drept. Dar, dacă cineva scoate bani din inspirația lui Adrian Păunescu, trebuie să știe că familia și creația poetului nu sunt un sat fără câini.