Cornel Dinu, despre Fănuş Neagu. Amintiri de aur din Epoca de Aur

SCRIITURI DE POVESTE
Silviu Ghering   
in Cele mai citite
24/04/2018, 11:55
Cornel Dinu, despre Fănuş Neagu. Amintiri de aur din Epoca de Aur

Într-un Bucureşti din ce în ce mai sufocat de milioanele de cai putere, cu greu se poate pătrunde, din orice direcţie ai veni, spre Televiziune. Zona în care locuieşte Cornel Dinu. Zonă de aur din Epoca de Aur. Și nu numai de atunci, dintotdeauna pentru totdeauna. După zeci de minute într-un trafic duşmănos, alte zeci de minute ţi le fură găsirea unui loc de parcare pe străduţele dinspre vechiul studiou al Radiodifuziunii.

La numărul 15, strada… nu contează, locuieşte Cornel Dinu. La parter. La etaj stă fiul Corneluş cu familia sa. Interiorul somptuos, cu pereţii ascunşi de picturi originale, cu mobila stil, mângâiată de curbele elegante ale secolului al XIX-lea te striveşte mai tare decât personalitatea, deseori şficuitoare, chiar persiflantă a proprietarului. Când este vorba, însă, de Fănuş Neagu, Cornel Dinu povesteşte cu glas incredibil de grav şi ochii jucând în lacrimi… Amintiri de aur din Epoca de Aur…

Cornel Dinu despre Fănuş Neagu. Amintiri de aur din Epoca de Aur

Domnule Dinu, Fănuş Neagu, Dumnezeu să-l odihnească, v-a fost părinte spiritual…

– Şi al copilului meu…

De unde aşa prietenie între un fotbalist şi un cronicar? Imposibilă, aş zice, astăzi… Ce era în plus atunci? Ce aveaţi în plus? Ce aveau vremurile acelea în plus?

– Păi chiar Fănuş Neagu spunea cu imaginaţia lui uluitoare, câtva timp înainte să plece dintre noi, poate spre altă lume mai bună, spunea „Dom’ne, eram mult mai buni şi mai prieteni între noi când toţi îl uram pe unul, decât acum, când ne urâm unii pe alţii”. În perioada respectivă exista un respect, o amiciţie, chiar se ajungea la prietenie, între jucători şi ziarişti, pentru că, să nu uităm, pleiada de ziarişti pe care eu am moştenit-o, începând, poate, cu Aurel Neagu, Victor Bănciulescu, Eftimie Ionescu, Ioan Chirilă, Radu Urziceanu, Dan Pătraşcu… mulţi nu mai sunt printre noi… Stelică Trandafirescu… erau oameni crescuţi în educaţia interbelică, de o sensibilitate extraordinară, oameni care aveau respectul meseriei lor şi, în acelaşi timp, al acelora care le inspirau meseria lor. Şi, de cele mai multe ori, între noi era o legătură extraordinară, deşi mijloacele mass-media nu erau nici pe departe cele din ziua de astăzi şi pe atunci erau mai puţine interviuri, mai puţine emisiuni televizate, dar erau mereu în preajma noastră, nu la telefon, veneau în deplasări şi, chiar într-un colţ de ziar, că nu toate erau „Sportul popular”, scriau de noi… la „Scânteia tineretului” era un Valeriu Mironescu, un Valentin Păunescu, la „România liberă” era Ioan Bocioacă… găseau loc pentru a prezenta nu numai jocurile, dar şi oamenii care făceau aceste jocuri.

Cum le-a scos Fănuş plombele „Procurorului” şi „Moxului”

Cum v-aţi cunoscut cu Fănuş?

– Cu Fănuş a fost, la început, o întâlnire surpriză, ad-hoc, în sensul că, după ce am început să joc titular la Dinamo prin 1967, şi eu, şi Dumitrache, un loc de protipendadă, de întâlnire a lumii mai „reuşite”, între ghilimele, a Bucureştiului, era braseria Athénée Palace. Şi într-o după-amiază, pentru că atunci era un singur antrenament pe zi, m-am dus cu prietenul meu Dumitrache, Dumnezeu să-l ierte, m-am dus să… se spune acuma „să socializăm”, să stăm de vorbă cu prietenii, erau acolo mulţi dinamovişti în serviciu la Athénée Palace, şi acolo la o altă masă erau Fănuş Neagu împreună cu Guţă Băieşu, ştiam cine sunt, cu ce se ocupă, scriau şi despre fotbal cu talentul lor deosebit, au înnobilat această meserie, îi citeam şi îmi plăceau foarte mult. Aveau frumuseţea scandalului pe buze şi în pixuri, nu le scăpa nimeni neatins, pe bună dreptate, când călca în străchini. A venit Fănuş la noi şi ne-a atacat direct: „Vă admirăm foarte mult şi eu, şi domnul Băieşu, ca jucători tineri, talentaţi. Văd că o aveţi şi cu şpriţul, aşa că aveţi grijă. Contaminează. De aceea vrem să vă alintăm cu ceva dulciuri de la galantarul cu prăjituri. Alegeţi-vă ce vreţi…”. Ne-am ridicat şi le-am strâns mâna cu sfială. M-am privit scurt cu Moxu, ne plăceau dulciurile, dar ne cam confundaseră, ne plăcea şi şpriţul, la fel ca şi lor. Nu mergeau dulciurile la şpriţ, însă, ca băieţi delicaţi şi sensibili ce eram, am acceptat trataţia. Ne-am dus la vitrina cu delicatesuri zaharate şi am primit două cartoane cu savarine, amandine şi jofre, prăjiturile noastre preferate. În final Fănuş ne-a tratat şi cu nişte fondante cu ceva caramele în interior. Ca să fim drăguţi până la capăt, am mestecat fondantele de ne-au sărit plombele. La propriu!

„Marele Blond” cu frapiera de bere la „Café de la Paix”

Acela a fost momentul „zero”. Şi de atunci?

– Din momentul acela a rămas o legătură între noi, a continuat mai de la distanţă, ne vedeam mai rar, dar s-a înfiripat în mod deosebit în 1969, în iunie, când am jucat la Lausanne meciul care ne-a deschis drumul spre Mondialul din Mexic 1970. L-am găsit pe „Marele Blond” venit din Câmpia Brăilei în holul hotelului „Café de la Paix”, cu o frapieră cu bere, aşteptând lângă o cabină telefonică să fie sunat de la „Scânteia tineretului”, unde îşi scria cronicile. La meciul acela veniseră destul de mulţi ziarişti români, printre care şi celebrul Georgică Nertea, un tip simpatic, care fusese şi fotbalist la viaţa lui, un cozeur cu imaginaţie şi mereu cu vorbele la el… Fănuş scria, ne-am apropiat, ne-am aşezat, am înfiripat o discuţie, iubea jucătorii tineri, pe masă erau mai multe foi pe care scria, scria rapid, când, brusc, a aruncat hârtia pe care scria la coş. Georgică Nertea siderat: „Ce faci, dom’ne, arunci hârtia la coş?”, „Da, bă Georgică, nu-mi place ce-am scris şi scriu altceva, aia nu e bună”, „Stai, bre, aia nu e bună la mata, da’ la mine e aur, dă-mi-o mie!”, „Ia-o, mă, din coş de-acolo, foloseşte-o tu la ziarul tău, da’ semnează-mă pe mine!”. Eee, era o figură de stil mai mult pentru că şi Georgică era un tip care avea taina şi cursivitatea scrisului… Ei bine, după aceea am fost foarte apropiaţi, începând cu 1970…

Boema Casă de Creaţie de la Mogoşoaia

Cum vă vedeaţi, unde vă întâlneaţi?

– Un loc frecvent de întâlnire era Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, unde era o lume deosebită, mai era Teodor Mazilu, care, pe lângă dramaturgia care a scris-o, era şi cronicar de fotbal, un pasionat de fotbal şi un om deosebit, era maestrul Vasile Vasilache, mare dinamovist şi fratele vitreg al lui Florin Cheran, Ion Băieşu, Marin Preda, graficianul Florin Pucă, o întreagă pleiadă de artişti, scriitori, poeţi, am mai prins-o încă în viaţă, cu o nobleţe extraordinară şi cu o ţinută teribilă pe marea pianistă Cella Delavrancea, fiica marelui Delavrancea, o lume de vis, o lume de basm, când aveam timp liber ne repezeam acolo, eram prieten cu Dan Spătaru, cu Gigi Dinică, cu Dumitru Furdui, o lume aparte, o boemă a Bucureştiului, aşa cum spunea Fănuş, atunci ne iubeam şi ne respectam între noi, nu ca acum când ne urâm unii pe alţii. Fănuş avea o lume a lui, de multe ori o lume de imaginaţie, de vis… În general se ataşa de oamenii care îi plăceau, din fotbal, de exemplu, de jucătorii care îi plăceau, dar care mai aveau şi ceva spirit că altfel nu puteai să te aşezi la masa lui. Apoi ne mai întâlneam lunea, lunea era ziua de pauză a fotbalistului după meci, luni la prânz toată lumea fotbalului din Capitală se întâlnea la Baia Centrală, undeva în spatele Arhitecturii, nu mai este acum. Acolo se bea o bere, era bere „Griviţa”, apoi se continua la restaurantul „Berlin”, apăruse berea est-germană „Radeberger”, acolo se muta protipendada boemă a Bucureştiului, de la un compozitor ca Richard Oschanitzky la scriitori ca Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Conţi Bărbulescu, autor de scheciuri teribile ale Televiziunii Române, de exemplu celebra partidă de tenis a lui Tomiţă Caragiu. Acolo se întâlnea la prânz toată această comoară de imaginaţie, de vorbire şi de sentimente a Bucureştiului. A fost atunci o perioadă de deschidere extraordinară după ’68, ea a durat până spre anii ’80…

Nuntă cu o sută de invitaţi, dar fără cununie religioasă

Când aţi devenit foarte apropiaţi?

– Legăturile s-au strâns când el, după cutremurul din ’77, s-a mutat definitiv la Mogoşoaia, mergeam destul de des acolo, eram din ce în ce mai apropiaţi, începusem sărbătorile să le facem fie la el acasă, fie la mine, mai ales după ce ne-am căsătorit eu cu Silvia, tot în ’77, el s-a oferit să ne fie naş, să ne fie părinte spiritual împreună cu soţia sa, Stela, o femeie minunată, care şi acuma, am vorbit chiar zilele trecute cu Anita, fata lui Fănuş, la 84 de ani este pe picioare, limpede la cap şi la trup, să-i dea Dumnezeu sănătate. Atunci, în ’77, a fost o petrecere foarte frumoasă la restaurantul „Berlin”, cu peste o sută de invitaţi, mai puţin cununia religioasă, cum era atunci, nu se putea face, eram o anumită emblemă şi ni se cerea un anumit comportament pe care, voiam, nu voiam, trebuia să-l respectăm, ne-am cununat religios mai târziu, la biserică, tot cu Fănuş naş, după 1990 şi e foarte bine că am făcut şi acest ritual al credinţei creştine.

Punctualitatea militărească a lui Fănuş

Aţi ţinut dumneavoastră, soţia sau naşii să mergeţi şi la biserică?

– Toţi la un fel. Eu sunt un credincios din toate punctele de vedere, dar nu sunt un practicant, sunt spiritual mai mult şi ştiu ce înseamnă beneficiul acestei filozofii a existenţei. Am fost practic nedespărţiţi din 1977, ştiam unul de altul zi de zi, iar sărbătorile întotdeauna le-am făcut împreună, fie Paşte, fie Crăciun, plus duminicile, obligatoriu, dar de bună voie, la masă la naşi. Nu mai vorbesc de zilele de naştere. Fănuş era foarte punctual, făcuse Liceul Militar la Brăila, fusese coleg cu generalul Victor Stănculescu, şi avea o precizie aşa… militărească şi de fiecare dată masa de ziua lui, pe 5 aprilie, trebuia să înceapă la ora două fix, sau de Revelion ora nouă era bătută în cuie, niciun minut mai devreme sau mai târziu. După ce ne-am căsătorit, Silvia, Dumnezeu s-o ierte, nu era gata niciodată la timp şi eu plecam înainte. Fănuş ţinea foarte mult la Silvia, bine-nţeles că o boscorodea când ajungea şi ea, dar îi plăcea, că era foarte aranjată, elegantă, plăcută, ţinea foarte mult la noi Fănuş… Revenind la ora două, eu eram punctual că nu se putea altfel, venea o lume teribilă la ziua lui Fănuş, începând cu marii profesori universitari Mihai Ungheanu şi Romul Munteanu, academicianul Eugen Simion, actori, scriitori, nişte prietene ale Stelei, rusoaice care stăteau drepte până la şase dimineaţă, cu Fănuş cap de coloană, era ceva fantastic. De obicei eu stăteam în dreapta lui şi săraca Stela, naşa, din când în când, „Mai uşor, măi animalule, cu băutura…”, „Vezi-ţi de treaba ta!”, o tăia Fănuş şi-n momentul ăla făcea un singur semn, cu degetul mare în jos, cum hotărau împăraţii Romei moartea gladiatorilor, şi ştiam ce am de făcut: să-i pun în pahar eu ca să nu-l vadă pe el punând „scorpia”.

„Nu, ea n-are dreptate niciodată! Nici când are!”

Scorpia?!

– Erau glumele dintre ei. Au avut o căsnicie model. Fănuş era un familist convins, ceea ce mi-a cerit şi mie să fiu în ziua căsătoriei. Îmi aduc aminte de o întâmplare între Fănuş şi Stela, după 1990, într-o duminică pe la prânz, cred că era 12 jumătate, mă sună Fănuş: „Dacă nu vii într-un sfert de oră cu o jumătate de vodcă, te calc în picioare!”. Ei stăteau atunci undeva în spatele ambasadei ruse, vis-a-vis de restaurantul „Doina”. Fănuş avusese o seară mai grea şi trebuia să se dreagă. M-am conformat, am ajuns la ei, el era în pijama, i-am dat vodca, a gustat din ea, a mai luat puţină apă, şi-a mai revenit, a mai luat un gât de vodcă şi eu am simţit nevoia să intervin şi i-am spus „Naşule, ai venit aseară mai cu chef, ai făcut scandal…”, „Nu-i adevărat!”, „Ai făcut scandal, mi-a spus naşa…”, „Ţi-a spus ea?”, „Da”, „Cine, scorpia aia?”, „Da”, „Păi şi tu o crezi?”, am luat şi eu un gât de vodcă şi i-am spus „Măi naşule, mai stai şi tu liniştit, mai are şi ea dreptate…”, s-a ridicat brusc de pe scaun şi-a decretat cu pumnul ridicat în aer: „Nu, ea n-are dreptate niciodată! Nici când are!”.

„Fănuş avea o vorbă: «Un vin trebuie să aibă cinci calităţi: să fie alb, sec, rece, mult şi gratis!»”

„Datorită lui Fănuş Neagu am intrat în trupa de şuetă subţire, cu şpriţ şi bucate alese, cu «jucători» unul şi-unul, aleşi dintre «frumoşii nebuni ai marilor oraşe»: Dan Spătaru, Dumitru Furdui, Teodor Mazilu, Gheorghe Dinică, Ştefan Bănică, Vasile Vasilache, Cornel Patrichi, Conţi Bărbulescu…”      

„Fănuş i-a pus lui Dumitrache porecla de «Corsarul roib», pentru că avea ceva din curajul nebun, din extravaganţa corsarilor şi pentru că era blond ca şi el i-a spus «Corsarul roib» de la unul dintre subiectele preferate ale epicii sale, caii din Câmpia Brăilei”

„Fănuş Neagu şi Guţă Băieşu erau ca fraţii, li se spunea Pat şi Patachon, sau Fred şi Barney, pentru că unul era colos, iar celălat era mic şi au fost multe întâmplări între ei care depăşesc orice imaginaţie”

„Fănuş a fost mare rapidist, mergea în tribună, dar, în acelaşi timp simpatiza nişte jucători de la alte echipe, n-a fost niciodată dinamovist, sufletul lui, ca şi al lui Băieşu, era lângă legenda de la podul Grant. L-a durut decandenţa Rapidului după anii ’80 şi detaşarea de Rapid a venit după 1990, în special după venirea lui Copos”   

70 de ani împlineşte Cornel Dinu pe 2 august 2018