Cristian Ţopescu, cavaler viu până-n prăsele şi călare pe o ceată de Îngeri

Andrei Dicu   
în Editoriale
15/05/2018, 19:12
Cristian Ţopescu, cavaler viu până-n prăsele şi călare pe o ceată de Îngeri
Cristian Ţopescu ne-a lăsat mult, mult mai săraci și mai singuri...

Cristian Ţopescu a plecat să comenteze meciuri dintre Îngeri. Dacă despre Ioan Chirilă s-a spus că a fost „patriarhul presei sportive”, atunci Cristian Ţopescu este cardinalul emoţiilor televizate şi preşedintele de drept al disidenţilor din mass-media ante-revoluţionară. Un om care s-a confundat cu istoria sportului românesc din ultimii 60 de ani, un profesionist, iar pentru semnatarul acestor rânduri, un prieten şi, pe undeva, un model. Din nefericire, este un moment în care… tastaturile trebuie să tacă şi sufletele să vorbească. Tocmai din acest motiv îmi permit să rememorez câteva dintre discuţiile pe care le-am purtat de-a lungul anilor şi să vi-l prezint pe sportivul… Cristian Ţopescu, aşa cum este el. Un împătimit de fotbal, dar şi de hipism. Un om, un cavaler, un suflet…

„Un om a avut un cal şi calul n-a avut nimic împotrivă”

Este de notorietate pasiunea lui Cristian Ţopescu pentru cai. Dincolo de fotbal, de rugby şi de scrimă, sporturi pe care le-a îndrăgit şi le-a practicat, Cristian Ţopescu a iubit călăria. Pasiunea venea din familie, de la tatăl său, Felix Ţopescu, fost ofiţer de cavalerie, pe care am avut onoarea să-l cunosc în casa unui unchi, care, la rândul său, a fost ofiţer de cavalerie şi era bun prieten cu Ţopescu senior. Mai târziu aveam să merg cu Cristian Ţopescu, pe care îl idolatrizam din copilărie, la un hipodrom. Şi să vorbim despre pasiunea sa pentru cai şi pentru ce înseamnă calul pentru noi. „Înţelepţii spun că, dacă Dumnezeu ar mai fi dat o poruncă, aceea ar fi fost «Să iubiţi caii!». Până şi Necuratul ar iubi această «poruncă», pentru că el nu loveşte cu copita de drac, ci cu piciorul de om”, avea să-mi spună. Am zâmbit şi l-am întrebat: „Păi şi ce ar mai putea fi spus despre cai?”. Mi-a „întors” zâmbetul şi a replicat: „Există un proverb: Un om a avut un cal şi calul n-a avut nimic împotrivă”

Pasiunea lui Cristian Ţopescu pentru cai a început în copilărie. Tatăl său, despre care vă vorbeam anterior, Felix Ţopescu, a făcut parte dintr-o echipă considerată „de aur” la vremea aceea, care a participat la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936. Ca orice copil care a crescut în preajma calului, micuţul Cristian a fost fascinat de colosul cu ochi de bronz, căruia nu-i poţi cunoaşte sufletul decât după ce l-ai încălecat prima oară. Apoi, tu – călăreţul, şi el – calul, deveniţi un tot unitar. Aşa au stat lucrurile şi în ce-l priveşte pe Ţopescu junior. Când a ajuns la vârsta la care s-a considerat un bărbat ce poate alege în viaţă, s-a lăsat ademenit de gustul aventurii. „Tatăl meu a câştigat o mulţime de concursuri importante în Europa şi cum fiecare părinte îşi doreşte ca fiul său să-i urmeze pasiunea, la trei ani m-a urcat pe un cal de lemn, la şapte pe unul adevărat, iar la 13 ani a început să mă antreneze pentru sărituri. Nu peste multă vreme, am debutat în concursuri oficiale pentru juniori. Să ştii că, spre deosebire de oameni, un cal nu te trădează niciodată! Aminteşte-ţi de Shakespeare: «Dau un regat pentru un cal!»”, îmi spunea. Contextul era foarte… interesant, pentru că, la ora respectivă, mă dusesem să-l intervievez pe Cristian Ţopescu pentru o publicaţie mondenă, dar domnia sa a deturnat, din start, discuţia spre tema… cailor. Îl rodea dorul de pasiunea din tinereţe şi aşa a fost tot timpul, un pasionat. Și un pasional…

Cum l-a „racolat” Steaua

Profitând de ocazie şi mai ales de faptul că interlocutorul meu, care, între timp, îmi devenise (chiar şi) prieten, pentru că, trebuie să ştiţi, Cristian Ţopescu avea prietenia în sânge, am dus discuţia către anii ‘50, atunci când, în România, lucrurile luaseră o întorsătură cumplită. Imediat, zâmbetul de pe figura lui Cristian Ţopescu a devenit unul amar: „Tata a făcut parte dintr-o armată de elită. Ofiţerii de cavalerie erau mai spilcuiţi, ştiau să danseze, aveau succes la femei… Numai că, odată cu venirea comuniştilor, proletariatul trebuia să ne alinieze pe toţi, aşa că s-a desfiinţat cavaleria. Pe vremea aceea, eram elev la şcoala de ofiţeri de la Sibiu. Când s-a desfiinţat cavaleria, tata m-a trimis la Oradea, la şcoala de grăniceri. Grănicerii încă aveau cai… La 20 de ani, am terminat şcoala militară şi apoi am fost «racolat» de clubul Steaua, datorită rezultatelor obţinute. Am ajuns în Bucureşti, unde, deşi afirmam că nu mă voi însura până la 30 de ani, m-am căsătorit la 22, iar la 23 am devenit, pentru prima oară, tată”.

Ca o paranteză, referitor la clubul Steaua, poate că tinerii noştri cititori nu ştiu că domnul Ţopescu a fost, inclusiv, crainicul arenei din Ghencea. Dar, apropo de cai, pentru că împreună am purtat zeci de discuţii pe această temă… când am mers la hipodrom, a avut curajul să se urce, din nou, pe cal, deşi vârsta nu prea-l mai… recomanda. Eu, „tânărul”, nu am avut acest curaj…

Prietenia roş-albastră cu… Mihai Constantinescu

Să revenim la Steaua, pentru că gruparea din Ghencea a jucat un rol teribil în viaţa lui Cristian Ţopescu. Dintre colegii de la Steaua, domnul Ţopescu îşi amintea cu mare plăcere de cântăreţul Mihai Constantinescu: „Era cu zece ani mai mic decât mine. El era la juniori, dar făceam parte din aceeaşi echipă. Ţin minte că era un călăreţ bun. Nu mai ştiu dacă pe vremea aia cânta, dar nu se lansase încă”.

Amintiri cu Octavian Paler şi cu Tudor Vornicu

Aşadar, Ţopescu şi-a început cariera în presă pe… hipodrom şi nu pe stadionul de fotbal. Iar la început a fost comentator la radio…  „La radio am comentat mai întâi concursuri hipice, iar pe urmă am fost întrebat dacă mă pricep şi la alte sporturi. Istoria s-a repetat la televiziune, când în pauzele meciurilor de fotbal se făceau demonstraţii de călărie. Cuiva de la Partid i-au plăcut aceste spectacole şi a propus ca, pe timpul pauzelor, să nu mai fie întreruptă legătura cu stadionul. Se punea întrebarea cine ştie să comenteze probe hipice, iar astfel şi-au amintit de mine. Apoi, inevitabil, am trecut şi la alte sporturi. Era perioada în care TVR era condusă de Octavian Paler şi abia venise Tudor Vornicu… Important e că pasiunea mea pentru sport s-a dezvoltat de la hipism, iar apoi, treaptă cu treaptă, a crescut datorită studiilor şi destinului”, spunea domnia sa, cu nostalgie.

Pentru că iubea caii, accidentările nu l-au speriat, ba din contră. Chiar mi-a arătat cicatricile care i-au rămas în urma unor lovituri şi mi-a povestit: „Am căzut deseori de pe cal. Am avut buza ruptă, am suferit o dublă fractură de claviculă, dar nu m-am lăsat. Există o vorbă: «În primii ani, un călăreţ se cunoaşte după prima căzătură. Dacă se vaită, nu va fi niciodată un performer. Dacă, însă, trage o înjurătură printre dinţi şi se urcă din nou în şa, acela are perspectiva de a fi un călăreţ de performanţă»”.

Anatol, calul şi Cristi, călăreţul

Cum v-am spus, l-am însoţit pe maestrul Ţopescu la baza hipică numită… „Țopescu”! „Felix Ţopescu”. La Băneasa. A fost un moment care i-a trezit nostalgii regretatului… Doamne, cum sună asta de îngroziror… regretatul… Nu-l pot numi așa… Cel puțin nu încă… Deci, Cristian Țopescu mi-a povestit atunci, vizibil emoționat, că „Pe vremuri, această bază a aparţinut Jandarmeriei, iar acum câţiva ani a fost botezată după numele tatălui meu. Este o onoare pentru mine”. Acolo, caii tocmai fuseseră duşi la grajduri, cu excepţia lui Anatol, un pursânge englez în vârstă de 17 ani. Cristian Ţopescu s-a apropiat de animal, l-a mângâiat şi i-a spus la ureche amuzat: „Anatol, zâmbeşte fotografului…”. Apoi, s-a urcat în şa….

Sebastian Felix, îndrăgostit de hipism

Dragostea faţă de cai este o tradiţie în familia Ţopescu. De la o generaţie la alta, acest sport nobil duce mai departe legenda lui Felix Ţopescu. „Tata m-a învăţat să iubesc caii şi aşa m-am apropiat de sport. Am înţeles că dragostea pentru acest animal nu înseamnă doar a sta în şa, ci a-l îngriji şi a-l hrăni. Exact asta fac eu, acum, cu fiul meu cel mic, Sebastian Felix. E foarte încântat când mergem la grajduri, iar eu îi dau furtunul să spele caii, iar apoi să le dea găleata cu apă sau cu ovăz. Copiii mei au moştenit dragostea pentru animale şi pentru sport, iar cel mic, dacă l-aş lăsa ore în şir la o herghelie, ar fi cel mai fericit. Ca şi în cazul meu, pasiunea a venit de la el, nu i-a fost impusă. Prima dată l-am dus la ponei şi le-a dat morcovi şi zahăr. Apoi i-a încălecat. De curând am mers împreună la Băneasa, la un concurs. Nimeni nu era mai mândru ca el când s-a urcat în şa!”, îmi povestea, mândru, tăticul Cristian Ţopescu.

Despre tabloidizarea presei sportive

Şi câte ar mai fi de spus… Iată, spre exemplu, ce credea Cristian Ţopescu despre mass-media: „Presa scrisă pierde teren. Înainte, când se petrecea un eveniment, cumpăram un ziar ca să aflăm amănunute iar acum, pentru a afla ceea ce ne interesează, ne ducem spre un televizor. A scăzut şi puterea de cumpărare a cetăţenilor cu venituri medii, nu-şi mai permit să cumpere mai mult de un cotidian şi eventual un săptămânal. Trecerea unor publicaţii importante de pe print pe online este elocventă… Cu televiziunea e altceva. În 35 de ani de activitate în TVR am crezut ce am spus şi am spus tot ceea ce am crezut, este crezul meu profesional. Munca mea nu a fost o imagine poetică. A fost consecinţa unei pasiuni pentru sport. În zilele noastre, presa sportivă, ca şi cea audio-vizuală, se bazează pe ştirile mondene de genul «X s-a combinat cu Y sau Z a promis că va poza nudă dacă echipa ei preferată va câştiga campionatul»… jalnic…”.

„Rămân stelist, la bine şi la rău”

Retras în ultimii ani din fotbal, Cristian Ţopescu privea fenomenul cu severitate şi nu-şi ascundea părerile ori emoţiile. În general, dacă începeai o discuţie legată de ce se întâmplă, în această perioadă, în Liga 1 şi în general în lumea balonului rotund din ţară, devenea, brusc, neobişnuit de dur. „Nu mai comentez ceea ce se întâmplă în mizeria morală din fotbalul românesc din 1994 încoace! Aşa cum ştii, am făcut sport de performanţă, la Steaua. Rămân stelist, la bine şi la rău. Aşa cum e acum…”, avea să-mi spună.

Regele Mihai, Iolanda Balaş, Pleşu, Albulescu…

În loc de final, pentru că maestrul Ţopescu mi-a fost un reper în carieră, am avut ocazia să şi lucrăm împreună, puţin, e drept, la „Flacăra”, îmi amintesc şi ce-mi spunea despre modelele pe care ar fi cazul să le adopte tinerii din zilele noastre. „Ideea asta de model sau chiar de mentor nu e un şablon. Nu e limbă de lemn, cum ar zice unii. Avem nevoie de modele, dar nu de anumiţi interpreţi ai unor stiluri muzicale sau de asistente TV. Uite, eu dacă mă gândesc la modele, primele nume care îmi vin în minte sunt Regele Mihai, Iolanda Balaş-Soter, Andrei Pleşu şi Mircea Albulescu”, mi-a spus odată.

Acesta este Cristian Ţopescu. Un om, un cavaler, un prieten. Chiar dacă a avut „duşmani”, nu a trezit antipatii. A fost şi rămâne un om respectat. Şi un sportiv, în adevăratul sens al cuvântului. Cristian Ţopescu a strunit cai, a crescut ziarişti, şi-a format o familie frumoasă, a cultivat în jurul său îngeri. Iată un om care a ştiut să fie, nu să pară că este.

Drum bun, Cristian Ţopescu! Mi-e dor de grija domniei tale, pentru ideea de fair-play! Deocamdată, noi mai rămânem puţin aici, să săpăm, în cer, icoane… Şi să încercăm să înţelegem ceva.

Închide ×