Cum arăta televiziunea sovietică pe vremea lui Stalin. Crainicii aveau buze verzi, iar imaginile erau în negru şi portocaliu

Pe 1 octombrie 1931 a început difuzarea programelor televiziunii sovietice, dar intruziunea sa masivă în viața de zi cu zi a cetățenilor a început abia în anii ’60, astfel că puțini oameni știau că până atunci televiziunea sovietică funcționa în mod regulat de aproape trei decenii. Chiar şi aşa, puţini au avut atunci ocazia să se alăture noului miracol al tehnologiei acelor vremuri.

O jumătate de oră de transmisie pe zi, după miezul nopţii

Inițial, peste tot în întreaga lume, televiziunea era mecanică. În loc să folosească semiconductori sau un CRT (tub cu raze catodice), imaginea era transmisă folosind un așa-numit disc Nipkow, un dispozitiv rotativ pentru scanarea imaginilor. Sistemul era foarte simplu, dar avea un dezavantaj semnificativ – televiziunea mecanică era low-line, adică era capabilă fizic să transmită doar un număr mic de elemente de imagine, din cauza cărora calitatea imaginii transmise era foarte scăzută.

Telespectatorul modern al emisiunilor din epoca televiziunii mecanice ar fi îngrozit. Rezoluție foarte scăzută, figuri și siluete neclare şi lipsă de claritate, dar la acel moment chiar și posibilitatea transmiterii unei imagini la distanță era percepută ca un miracol.

În 1930, Comisariatul Poporului de Poște și Telegrafe a ordonat să înceapă pregătirile pentru lansarea televiziunii în URSS. Institutul Electrotehnic din Moscova a primit sarcina de a produce echipamente pentru difuzarea imaginilor – emițătoare de televiziune și radio cu fascicul mobil.

Digi24.ro

Trupul unei tinere a fost turnat în beton în urmă cu peste 50 de ani. Abia acum polițiștii au aflat cine este și povestea ei ciudată

Primele transmisii experimentale au început în mai 1931, iar la început au arătat doar imagini statice. Difuzarea stabilă a început în octombrie 1931, programele fiind difuzate doar o jumătate de oră pe zi, după miezul nopții.

Cranicii erau nevoiți să lucreze în condiții destul de grele. Trebuiau să stea într-un întuneric aproape total, deoarece pentru cea mai bună calitate a imaginii fasciculul călător avea nevoie de o cameră întunecată. Imaginea nu era alb-negru, așa cum s-ar putea crede, ci negru și portocaliu, deoarece primele televizoare sovietice foloseau lămpi de neon care dădeau o strălucire roșu-portocalie.

Nu exista un studio TV, în înțelegerea sa actuală, transmisia era efectuată dintr-o cameră mică, unde erau îngrămădite toate echipamentele. Textele trebuiau învățate pe de rost. Mai târziu, odată cu începerea funcționării emițătorului de viziune directă, întunericul a devenit nu numai inutil, ci și dăunător, iar studioul, dimpotrivă, a început să fie puternic iluminat, fapt pentru care temperatura din din cameră depășea uneori chiar şi 40 de grade Celsius, întrucât lămpile de iluminat erau foarte fierbinți, astfel că prezentatorii și invitații nu se simțeau foarte confortabil.

Mai târziu, datorită introducerii unui nou transmițător TV, a devenit posibil să se folosească nu numai prim-planuri ale capetelor celor care vorbesc, ci și să se şi diversifice cumva imaginea, prin schimbarea planurilor.

Digisport.ro

Femeia care și-a cumpărat un avion pentru a nu mai plăti mereu două locuri a intrat pe teren și internetul ”a explodat”

Lucrătorii de televiziune din anii ’30 erau foarte sever limitaţi în capacități, din cauza imperfecțiunii tehnologiei. Toate transmisiile trebuiau efectuate din studio, deoarece emisiunile erau noaptea și nu existau încă facilități de înregistrare video. Primele filmări în aer liber au devenit posibile abia la sfârșitul anilor ’30, în al optulea an de existență a televiziunii, și chiar și atunci doar ca experiment.

La început se transmitea fără sunet, trecerea completă la difuzarea sonoră având loc abia în 1934. Deoarece calitatea imaginii era slabă, nu s-a acordat nicio importanță telegenicității oamenilor care apăreau în cadru, aceiași oameni de la radio lucrând ca şi crainici.

Datorită particularităților echipamentului și luminii, machiajul era uneori specific. De exemplu, buzele crainicilor erau vopsite în verde, pentru contrast.

Televiziune fără televizoare

În mod ciudat, transmisia obișnuită de televiziune, în accepţiunea modernă, a fost lansată în condițiile în care nu exista deloc producție de televizoare în țară. Prin urmare, primele emisiuni au putut fi urmărite doar de cei mai avansați radioamatori care au reușit să monteze un receptor de televiziune cu propriile mâini, ceea ce nu era atât de ușor, nu numai din cauza necesității de a înțelege acest meșteșug, ci și pentru că unele dintre ele detalii erau foarte greu de găsit.

Producția în serie a primelor televizoare sovietice a început în 1933. Au apărut sub marca B-2 în onoarea inginerului Breitbart, care le-a dezvoltat. Primul televizor avea puține în comun cu cel modern și era o cutie mare de lemn, cu un vizor. Acest vizor era practic ecranul televizorului. Imaginea nu era doar de proastă calitate, dar era și minusculă, de doar câțiva milimetri în diametru, așa că era necesar să se folosească un pahar special care să mărească imaginea la câțiva centimetri. Pentru a viziona programe pe un astfel de televizor trebuia să fii foarte aproape de ecran, așa că doar o singură persoană putea să se uite la emisiune.

Aşa arăta primul televizor rusesc

Dar asta nu este tot. Televizorul nu transmitea sunet, așa că cei care doreau să vizioneze programe cu sunet au fost nevoiți să instaleze un receptor radio suplimentar care să fie acordat unei anumite frecvenţe și să difuzeze sunetul emisiunii TV.

De producția acestor televizoare se ocupa doar o singură fabrică, din Leningrad, iar capacitatea acesteia era pentru a produce doar două sau trei televizoare pe zi. Acest miracol al tehnologiei a fost foarte scump – aproximativ un salariu mediu lunar al unui muncitor. Cu toate acestea, televizoarele au fost vândute foarte repede oamenilor bogați din orașele mari. Nu atât de dragul de a te uita la televizor, cât mai ales pentru ocazia de a te lăuda în faţa prietenilor și colegilor.

Cum capacitățile fabricii Kozitski, care producea televizoare, nu făceau faţă cererii, instrucțiunile pentru auto-asamblarea acestor televizoare au fost publicate în ziare și reviste pentru radioamatori, dar acest lucru nu era chiar atât de ușor de pus în practică. Cele mai mari dificultăți erau date de motorul electric care conducea discul Nipkow. Erau greu de găsit detalii pentru el, astfel că oamenii pricepuţi s-au adaptat cât au putut. De exemplu, au instalat motoare manuale. În acest caz, mânerul trebuia rotit în mod constant cu mâna, exerciţiu care trebuia efectuat în același timp cu vizionarea emisiunii TV pentru vizionarea căreia era necesar să te apleci spre vizor. Cu siguranţă că proprietarii unor astfel de televizoare ar fi rămas nedumeriţi cu privire la sensul expresiei “relaxează-te în fața televizorului”.

Primele programe TV sovietice au fost foarte primitive pentru standardele actuale. De regulă, întreaga transmisie consta dintr-un prim-plan neschimbat al crainicului și o linie de rulare (în cazul în care telespectatorul nu avea un receptor suplimentar pentru transmiterea sunetului) care era scrisă direct pe hârtie și derulată pe role în fața a camerei.

Publicul putea vedea şi ceva ce le era prezentat ca filme, dar care în fapt erau secvenţe de propagandă. De regulă era vorba de galerii de portrete ale lucrătorilor fruntaşi sau ale liderilor sovietici, însoțite de o voce din off.

Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial emisiunile de televiziune au fost întrerupte. Ele au fost reluate la sfârșitul anului 1945, dar acum deja nu mai era televiziune mecanică, ci electronică. În același timp, a început producția de noi televizoare, Moskvich T-1 și Leningrad T-1, care semănau mai mult ca televizoarele moderne. Spre deosebire de receptoarele de televiziune de dinainte de război cu un ochi minuscul, acestea aveau un ecran cu diagonala de 10X13 cm, dar erau foarte scumpe (aproximativ șase-șapte salarii medii lunare). În plus, din cauza erorilor tehnologice ecranele se spărgeau în câteva luni, astfel că rareori un astfel de televizor a funcționat mai mult de un an.

Transmisia tv era efectuată de două ori pe săptămână, timp de o oră, iar din 1950 se transmitea cu o dată la două zile, de asemenea doar câte o oră.

În același timp, au apărut și primele emisiuni sportive la tv, iar în 1949 a fost transmis un meci al echipei Dinamo Moscova. Emisiunile erau fără comentarii, dar în cazul competițiilor sportive pe imagine putea fi suprapus un reportaj radio. Expozițiile de realizări ale economiei socialiste și paradele și demonstrațiile festive au ocupat un loc important în noua grilă de difuzare.

Tot în 1949 s-a produs şi un moment de cotitură. Televizorul KVN-49 a fost lansat în producție de masă, devenind primul receptor de televiziune disponibil publicului larg. La un deceniu și jumătate de la începutul existenței sale, masele largi (anterior numărul de telespectatori nu depășea 3-4.000 în toată țara) au putut în sfârșit să se familiarizeze cu televiziunea.

Astfel, principalele trăsături ale televiziunii din epoca lui Stalin, care o deosebesc de cele ulterioare, sunt următoarele:

Elitismul televiziunii. Doar câțiva oameni norocoși din întreaga URSS puteau vedea emisiunile TV.

Lipsa acoperirii complete. Televiziunea difuza doar de câteva ori pe săptămână, timp de o jumătate de oră sau o oră pe zi.

Lipsa posibilității de vizionare în comun. Primele televiziuni sovietice nu permiteau ca mai mult de o persoană să se uite la emisiuni TV.

Calitate foarte slabă a imaginii.

Lipsa de divertisment.