De ce nu vine Joe Biden la încoronarea lui Charles al III-lea. Importanța mesajului delegației care este condusă de Prima Doamnă

Lipsa președintelui SUA, Joe Biden, principalul aliat al Marii Britanii, la festivitățile de încoronare ale regelui Charles al III-lea nu trebuie privită ca un afront adus Casei de Windsor. Mai elocvent este pe cine trimite Washingtonul  la ziua cea mare pentru Charles al III-lea, fiul reginei Elisabeta a II-a, acum în vârstă de 74 de ani.

„Irish Joe”, criticat de presa britanică

Faptul că prima doamnă a Americii, Jill Biden, dar nu și soțul ei, președintele Joe Biden, va participa la încoronarea regelui Charles al III-lea, pe 6 mai, nu a fost prea bine primit de o parte a presei britanice. Un „afront adus casei regale”, titrau unii, în timp ce comentatorii au bombănit despre ”Irish Joe”  – în legătură cu originea irlandeză a mamei sale, în timp ce tatăl său, de asemenea cu origini irlandeze, avea și origini franceze și britanice- și ”ura” sa față de britanici.

Realitatea este că nici un președinte în exercițiu al Statelor Unite ale Americii nu a participat vreodată la o ceremonie de încoronare a unui suveran britanic. Adevărul este că președinții americani tind să evite ceremoniile regale biranice de orice fel. Sigur, Joe Biden a participat la înmormântarea reginei Elisabeta a II-a, la septembrie anul trecut, dar aceasta a fost în mare măsură o excepție, nu o regulă.

Având în vedere istoria specială a SUA – și despărțirea și declararea independenței față de Marea Britanie în 1776 – este ușor de înțeles de ce un președinte american s-ar putea simți neliniștit să asiste la încoronarea unui nou suveran. Indiferent cât de ”specială” este relația transatlantică, unele distincții trebuie păstrate.

Digi24.ro

Un român a vrut să fure bani dintr-un bancomat din Italia și a rămas fără o mână

Prezent prin absență

Însă, potrivit Ariannei Chernock, profesor de istorie la Universitatea din Boston, care se ocupă de relația dintre America și monarhia britanică, ar fi greșit să presupunem că absența lui Joe Biden semnalează o lipsă de implicare sau de apreciere pentru încoronarea lui Charles al III-lea, un eveniment de importanță și expunere mondială, notează The Conversation.

La urma urmei, prezența lui Jill Biden contează.  În plus, Prima Doamnă a SUA va fi însoțită de o delegație americană selectată pe potriva evenimentului. Componența acestei delegații nu a fost încă anunțată. Dar, dacă istoria este un ghid, cine va fi trimis peste Atlantic va transmite anumite idei și aspirații americane de la noul monarh. Delegația va reflecta, de asemenea, agenda personală a președintelui Biden.

Mesaj pentru Germania nazistă

În trecut, acest lucru a fost valabil pentru delegația trimisă de președintele Franklin D. Roosevelt la încoronarea regelui George al VI-lea în 1937, organizată cu doar doi ani înainte de izbucnirea ostilităților în Europa. Acea delegație era condusă de generalul John J. Pershing, comandantul Forțelor Expediționare Americane în timpul Primului Război Mondial, și îi includea pe James Gerard, fost ambasador al SUA în Germania, și pe amiralul Hugh Rodman, fost comandant-șef al marinei americane.

Pershing și Gerard erau internaționaliști convinși, dornici să folosească puterea americană pentru a limita fascismul european. Gerard a recenzat ”Mein Kampf”, cartea de căpătâi a lui Adolf Hitler, pentru The New York Times în 1933, în care își exprima ”teama pentru viitorul lumii”. Trimițându-i pe amândoi la încoronare, Roosevelt a arătat care era poziția sa față de Germania nazistă.

Digisport.ro

O actriță celebră din SUA a văzut un român și a izbucnit imediat în râs. Ce a urmat

Influența americană și tensiunile cu URSS

Și mai elocventă este delegația pe care președintele Dwight D. Eisenhower a trimis-o la încoronarea reginei Elisabeta a II-a în iunie 1953. În acest moment postbelic – marcat de escaladarea tensiunilor cu Uniunea Sovietică și de frica de comunism care a însoțit-o – Eisenhower și-a ales cu grijă cei patru reprezentanți. Doi dintre ei, generalul George C. Marshall și generalul Omar Bradley, erau militari de prim rang. Marshall, care a condus delegația, fusese șeful Statului Major al armatei americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai recent, în calitate de secretar de stat, el ajutase la implementarea Planului Marshall, care a oferit fonduri cruciale pentru reconstrucția Europei postbelice. Bradley, la fel, a jucat un rol decisiv în război, iar acum era președinte al Statului Major al SUA.

Eisenhower i-a ales pe amândoi pentru a transmite un mesaj clar cu privire la influența americană în străinătate. Între timp, cel de-al treilea delegat al său a fost Earl Warren, guvernator al Californiei și un susținător crucial al lui Eisenhower. În curând, președintele avea să-l numească pe Warren președinte al Curții Supreme de Justiție.

Emanciparea femeilor

Mai puțin previzibil, dar totuși important, a fost cel de-al patrulea delegat al lui Eisenhower: Fleur Cowles, fostul redactor șef al revistei de modă Flair și soția editorului, Mike Cowles. Într-un fel, aceasta a fost cea mai alegerea cel mai greu de citit a lui Eisenhower. O autodidactă – se născuse Florence Freidman, fiica unui vânzător – Cowles devenise doar recent în epocă o prezență puternică în Partidul Republican. Fleur și Mike au donat cu generozitate pentru campania prezidențială a lui ”Ike”.

Statutul de nou-venită al lui Fleur Cowles a stârnit nemulțumirea unor voci – la fel ca și faptul că Eisenhower a ales o femeie. ”Nu ar fi mai bine ca un soldat să fie capabil să îl reprezinte pe președinte?”, a glumit un jurnalist. Dar alegerea a avut o logică proprie. Încoronarea Elisabetei a II-a a fost un eveniment centrat pe femei, iar Eisenhower a recunoscut probabil acest lucru. Alegând-o pe Cowles, Eisenhower a jucat în această poveste feminină, semnalând în același timp propriile aspirații, uneori contradictorii, pentru femeia americană modernă.

După cum avea să explice Eisenhower doar câțiva ani mai târziu, procesul de ”recunoaștere a egalității femeilor” nu era încă încheiat, deși el încă mai credea că rolul principal al femeilor este acela de ”figură centrală în casă”. După cum au explicat unii dintre admiratorii lui Cowles, ea a întruchipat această versiune idealizată a femeii de carieră postbelică – elegantă, ambițioasă și totuși dedicată familiei. Astfel, componența delegației lui Eisenhower a spus multe despre prioritățile președintelui, atât în țară, cât și în străinătate.

Platforme pentru politicile Casei Albe

Odată ce delegația a ajuns la Londra, rolul său de corp diplomatic a devenit și mai evident. Departe de a evita politica, delegații au căutat platforme pentru a transmite politicile americane. Marshall, de exemplu, a ținut un discurs la English-Speaking Union, justificând prezența militară americană în Coreea și avertizând asupra pericolelor propagandei sovietice.

În mod mai informal, delegația a răspuns la întrebările frecvente ale presei cu privire la subiecte controversate și a făcut tot posibilul să rămână în pas cu președintele. După cum și-a amintit Cowles despre călătorie, dacă nu era ”înțepenită” în legătură cu vânătoarea de vrăjitoare comuniste a senatorului Joe McCarthy, era întrebată despre iminenta execuție a lui Julius și Ethel Rosenberg, cetățeni americani, al căror proces (în 1950) pentru acuzații de spionaj în favoarea URSS (tehnologie pentru arma nucleară) ”a fost transformat într-o cauză celebră în Europa”. Pe scurt, participarea la încoronare a fost o adevărată muncă.

Așadar, estimează autoarea, în loc să se gândească la motivul pentru care Joe Biden nu participă la încoronarea lui Charles al III-lea, observatorii de pe ambele maluri ale atlanticului ar trebui să se concentreze asupra delegației pe care Jill Biden o va conduce. Aceasta va spune multe despre modul în care președintele Biden dorește să se poziționeze înainte de a obține, probabil, un nou mandat la Casa Albă.