EDITORIAL Andrei DICU: Simo, Reîntregitoarea!

Simona Halep a încheiat finala de la Rolland Garros. A triumfat cea mai bună jucătoare şi din păcate, de data asta, nu a fost românca. Nu suntem supăraţi, suntem un pic trişti. Totuşi, e acea tristeţe din care izvorăşte nobleţea şi odată cu ea, se nasc Îngerii. Nu m-a lovit, ca un „break”, melancolia bolnăvicioasă, dar, ca român, ca telespectator şi ca om, cred că Simona Halep a învins, iar noi am câştigat-o pe ea. După bătălia de la Waterloo, Ducele de Wellington a spus că „nimic nu e mai trist decât o bătălie câştigată”. Conform aceluiaşi principiu, uneori, nimic nu e mai frumos decât un vis (încă) neîmplinit…

Mă doare să mă opresc la semnificaţia pur „sportivă” a momentului. Finala cu Ostapenko a arătat, încă o dată, că lumea se schimbă. S-a stins vremea „megalostarurilor” şi a venit timpul muncitorilor. Al albinuţelor, care culeg, zi de zi, pentru a construi monumente care par, la prima vedere, de neimaginat, dar care sunt atât de fireşti pentru cei care cară, zilnic, în spinare, o tensiune de nedescris pentru noi, „profanii”. A fost un turneu ciudat, care a dat câştig de cauză unui nou val, simbolizat de această Ostapenko. Un val de jar, însetat de glorie şi plin de forţă, care a lovit decisiv şi frust, în ciuda unei experienţe şi a unei înţelepciuni precare care caracterizează aceste tinere jucătoare care abia gustă, timid, din succes. Comentatorul Mihai Mironică a avut dreptate: “În ultimii 40 de ani, nu s-a mai întâmplat ca jucătoarele calificate în „sferturi” să nu fi câştigat, vreodată, un turneu de Grand Slam”.

Halep a greşit tactic, mai ales pe al doilea serviciu, aşa cum remarca şi CTP-ul. Totuşi, dincolo de pamflete şi de plăcerea noastră de a zâmbi cu orice preţ, nu sunt de acord cu afirmaţii de tipul „Ostapenko a trimis afară ca la Adunaţii Copăceni”. Acestea sunt bibelouri chicioase, din arhiva care trebuie arsă, în beciurile Casei Scânteii. Nu aşa devenim mai buni, minimalizând campioni… De data asta, am avut parte de show, de îndârjire, de noroc şi de har. Harul unor fete care ne-au arătat, pe rând, cum să ne controlăm emoţiile şi cum să ne gestionăm frustrările. Sigur, la final ne-am simţit cu toţii buzele uscate, dar, pe asemenea vârfuri aspre, în care aerul rarefiat al înălţimilor poate cauza atacuri de panică, e bine să pleci cu tolba plină de „hapuri” sau mai bine, să te antrenezi cu tine însuţi şi să te întrebi dacă meriţi asemenea provocări. Pentru că, deşi avem tot mai rar asemenea sportivi de top precum Halep, noi ne-am învăţat să pretindem că-i merităm, deşi nu facem mai nimic pentru ei.

N-o să-l imit pe acelaşi CTP, care ne-a mărturisit „i-aş pupa adidaşii, picioruţele Simonei”, dar trebuie repetat că a fost prima oară când un meci de tenis depăşeşte, la capitolul interes, un joc decisiv al echipei naţionale de fotbal, care urmează să se dispute în aceeaşi zi. Noi, românii, prin asta triumfăm: prin emoţie. Iar aici mă întorc la debutul articolului. Din acest motiv, a câştigat „cel mai mult”, Simona. Şi noi. Prin faptul că ne-a readus împreună. A fost o emulaţie teribilă în toată ţara, o Unire de care, cel puţin eu nu credeam că suntem capabili s-o înfăptuim. Iar asta contează mai mult decât simbolic, pentru că – indiferent de lozinci şi de emanaţii patriotarde – românii sunt, din păcate, greu de strâns împreună. Ei bine, n-am mai funcţionat ca un amalgam de celule care se zbat independent şi alandala, ci în forma unui tot unitar. Ne-am „inginerit” într-o bucurie, într-un scop. Într-o forţă.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

În ceea ce mă priveşte, nu sunt de acord cu personajele care s-au zbătut în colbul mediatic, afirmând că Simona a ajuns în postura de a juca finala graţie faptului că de la această ediţie a turneului de la Roland Garros au absentat jucătoare de top, precum Serena Williams ori Sharapova. Este o optică mai mult decât nesănătoasă, în primul rând pentru că Halep este, probabil, cea mai bună jucătoară pe zgură din lume.

În al doilea rând, a privi lucrurile astfel dovedeşte o mare problemă de mentalitate şi îmi crează imaginea tabloului, „Minunile Sfântului Ignaţiu de Loyola”, o capodoperă care scoate în relief o femeie învineţită de minune şi nişte păcătoşi care plesnesc în goană un grup de îngeri păzitori. Draci care fug… Răul şi binele sunt aşezate în descendenţa aceleiaşi palete… Simona Halep a pierdut pentru că, din punct de vedere mental, a fost sub adversară. A aşteptat erorile letonei şi a gafat ea. Nu-i nimic, n-o crucificaţi! În general, când greşeşti, eşti singur. Ei bine, acum, lucrurile nu stau aşa.

Totuşi, unde a devenit Simo campioană, dacă titlul de la Openul francez a pornit pe alt drum? În sufletul ei. Şi în sufletul comun al unei Românii, rareori unită în jurul unei legende palpabile, aşa cum s-au petrecut lucrurile acum. După atâtea „vânturi cosmice”, vorba scriitorului american Sallinger, românii îşi descoperă idoli legitimi şi lideri adevăraţi. Pe care trebuie să învăţăm să-i „gospodărim”. Dacă am învăţat să câştigăm pe teren, aşa cum a făcut-o Halep de atâtea ori, trebuie să ne deprindem şi cu răsfăţul înfrângerii. De multe ori, acest răsfăţ este „mai” învingător, pentru că marile victorii se plătesc enorm, dacă nu sunt îneţelese şi mai ales, gestionate aşa cum se cuvine.

Sigur, Ostapenko a învins acum, dar clasa Simonei Halep este de necontestat, iar graţie acestei clase am ajuns să ne bucurăm de ascensiunea ei, care nu se va opri aici. Din acest motiv, trebuie să învăţăm să ne bucurăm şi de asemenea momente, la prima vedere dureroase, tratându-le pe măsură, în aşa fel încât să ne preţuim mai mult victoriile şi mai ales puterea interioară. A gestiona o stare de spirit şi a-ţi căli moralul e, uneori, mai greu decât a obţine un succes efemer. O performanţă precum cea reuşită de Halep nu trebuie să rămână un simplu foc de paie, iar asta înseamnă să ştii să-ţi manageriezi succesul, care nu e o chestie „continuă” ci un drum anevoios, de multe ori plin de răsturnări de situaţie.

Digisport.ro

Diana Șucu, detalii neștiute despre Dan Șucu: ”A slăbit 10 kg. I-a fost greu”

Mai mult ca sigur, Simona Halep va deveni Numărul 1, „oficial” şi nu degeaba, legendarul Mats Wilander a declarat după meci: ”Este o Simona Halep mult mai bună, chiar dacă a pierdut. Va veni şi vremea ei!” Deocamdată, ea este Numărul 1 pentru noi, pentru că, aşa cum spuneam, ne-a reîntregit. E un „ceva” care ni se petrece prea rar în istorie şi care trebuie privit drept un act multicultural. Este o lecţie, o demonstraţie de forţă energetică. O aură tipică unei Regine. Pe care trebuie s-o iubim şi s-o înţelegem, chiar dacă, uneori, soarele de deasupra ei se dovedeşte sărac.