Dicu, MunteNegru de supărare, după remiza naţionalei: Viţei, contemplând tabela goală

Echipa Naţională a României e o harpă tristă, care cântă fals, într-un Ateneu gol. Pustiul trage a pustiu şi poate că niciun suporter n-ar fi meritat supliciul de a asista, pe stadionul din Ploieşti, la una dintre cele mai penibile remize din istoria „tricolorilor”. Acest 0-0 cu Muntenegru denotă, din nou, imaginea neputinţei pe care o salutăm, de mai multă vreme, cu izmenele în vine, ca răcanii prinşi fumând la popota ofiţerilor.

„Este clar că plecăm ca favoriţi”, afirma, imberb, la o televiziune, Daniel Nicolae, înaintea jocului. „Pe ce te bazezi?”, l-ar fi întrebat Moromete şi bine ar fi făcut, pentru că, pe tarlaua noastră dâmboviţeană zicala „curaj, găină, că te tai”, are rang de decret prezidenţial. Ei bine, am plecat (cu) favoriţi şi ne-am întors „bărbieriţi” de puncte, chiar şi după un meci cu iz de amical, disputat într-o păstrămărie, ca pe vremea lu’ Nea Jean şi a lui Pinalti. Măcar, în acele situaţii hazlii se marca, deşi rezultatul era pecetluit ca egal, încă dinaintea începerii ostilităţilor. Plus că a lipsit până şi parfumul de grătar, dar aşa ne-am lămurit că, totuşi, n-a fost blat. Ok, ştiu, sunt rău. Şi aici a fost vorba de (un) gol. A fost stadionul gol, din pricina altor petardaţi mintal, care îşi merită cu prisosinţă echipa frustrată pe care o susţin.

Dicu, MunteNegru de supărare, după remiza Naţionalei: Viţei, contemplând tabela goală

La conferinţa de presă, care a precedat partida cu Muntenegru, domnul selecţioner Cosmin Contra se înfăşurase într-un nimb celest, plasat undeva între coroana cu lauri a lui Cezar şi coroana cu blană a lui Nicolae Scornicescu. După joc, s-a străduit să-şi scoată din gâtlej nodul cravatei, care i se urcase vertiginos, din pricina faptului că, pur şi simplu, nici măcar această remiză smulsă cu forcepsul n-a fost meritată. E bine, însă, că l-a liniştit şi ne-a liniştit eminentul strateg cu voce răguşită a la Louis Armstrong, Stoichiţă Mihai, trompeta surdă de la forul lui „Să trăiţ’”:„Nu e un capăt de ţară!”. Ce ne spune „Nea Mihai” e un fel de… să îngropăm găina moartă în şemineu şi să ne tolănim, la căldurică, pentru că, nu-i aşa, se putea şi mai rău. Nu de alta, dar ne pregătim sufleteşte pentru Belgrad…

Aproape fără excepţie, guriştii care umplu ecranele televizoarelor şi peluzele staţiilor de metrou îşi fac cruce şi scuipă-n sân pentru că am scăpat de odioasa moştenire a lui Chistoph Daum. Acu’ avem selecţioner din popor, nenică! E băiat destoinic, muncitor şi devreme acasă, ca şi când în loc de antrenor, la echipa naţională ne-ar trebui un salahor. Am (re)văzut menirea de selecţioner a lui Contra, în momentul în care l-a titularizat pe Alexandru Maxim, un fotbalist care a jucat la Mainz mai puţin decât era legal. Apoi, am contemplat o echipă care a „lucrat” mai mult de-a latul terenului, fără orizont, fără sclipiri şi cu o teamă nevrotică. Nu avem, nici acum, un lider care să tirbuşoneze un pic din dopurile care apasă pe umerii acestor băieţi, care s-au obişnuit să fie făcuţi terci de orice adversar şi mai ales de propria lor lentoare. Nu dispunem de un asemenea fotbalist (sau de mai mulţi care ar putea avea capacităţi de lideri, cum se petreceau lucrurile pe vremea „Generaţiei de Aur” şi chiar după aceasta) pentru că nu avem nici pedagogii necesari şi nici materialul dispus la alchimie. La devenire.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

România – Muntenegru 0-0, un egal cât o victorie! Let’s Party!

Până la urmă, oricât ar părea de hilar, ar trebui să fim mulţumiţi cu acest egal mizerabil, în condiţiile în care oaspeţilor le-a lipsit cel mai bun jucător, Stevan Jovetic, care ne-a mai făcut felul, în trecutul apropiat. Muntenegrenii n-au forţat, s-au temut de umbra României şi au greşit, pentru că dacă se învârtoşau un pic, tare mi-e că o păţeam mai rău.

Domnul Săpunaru a avut grijă să comită (cel puţin) un penalty clar, dacă nu cumva chiar două, numai că „omul în negru” ne-a iertat. Apoi, am tras – dacă îmi aduc bine aminte – primul şut pe poartă (prin Keşeru) abia la începutul reprizei secunde. Căpitanul Chiricheş s-a trezit, în minutul 26, cu mingea în picior de parcă primise un asteroid de pe Marte şi s-a grăbit să scape de „obiectul neidentificat”, de teamă să nu fie iradiat. Apoi, s-a speriat de propria gafă, a călcat în străchini şi s-a accidentat. În afara unui şut superb marca Mitriţă, am mai „marcat” două pungi de seminţe şi un fasconal, ca să nu ne îmbolnăvim de inimă rea… Ce mai, în prima repriză, Naţionala a semănat cu Trupa pe Butoaie. Unu’ dormea, altu’ faulta iresponsabil în careu, ălălalt sprinta cu capu-n jos… Deosebirea e că, în cazul Trupei pe Butoaie, există o anumită coordonare. Aici, totul a fost de un brambura perfect, marca inconfundabilă a noului selecţioner, adus din abatajele patriei, ca să şteargă un coşmar, cu alt coşmar.

Apropo de Contra, a fost de-a dreptul amuzant momentul în care l-a scos pe Mitriţă ca să-l introducă pe Budescu, dar l-a lăsat în teren pe Maxim, care, în afara faptului că timp de 90 de minute şi-a pedichiurat două călcâie, a fost cel mai cuminte spectator al meciului. Acest Maxim a dormit atât de bine, încât puteam să-i punem şi un cactus sub fund, că tot sforăia precum suricata. A fost exact opusul Prinţesei cu bobul de mazăre, până în minutul 74, când a reuşit primul din cele două călcâie, pentru Stanciu. Dar cu un călcâi nu se face nici primăvară şi nici tango…

Partidă de cricket într-un azil de rataţi

Până la urmă, ne-am stricat seara. Am văzut un meci de vacanţă, o partidă de cricket într-un azil de rataţi. Dincolo de rezultat, n-am avut nici măcar respectul pentru propria umilinţă. „Nu sunt mulţumit de ultimele 15 minute, când am avut un om în plus. (…) Am avut momente în care ne-am precipitat. Mai erau 15 minute şi jucam de parcă era ultimul minut. E greu dacă n-ai prospeţime şi limpezime, în faza de atac”, avea să spună Contra, după meci. Păi a cui vină o fi, dom’ selecţioner? Ce ai făcut în plus, chiar şi până la acele „ultime 15 minute”? Credeam că „prospeţimea”, „limpezimea” şi „răutatea pozitivă” sunt atuurile lu’ matale, că alde Daum a avut pe mână aceeaşi „cavalerie nobiliară” dar habar n-a avut să-şi strunească soldăţeii. Nu-i aşa?

Digisport.ro

Sigla actuală devine istorie! Cum arată noua emblemă a lui Dinamo

Mai în glumă, mai în serios, păcat că Tătăruşanu n-a reuşit s-o „comită” definitiv la final, când, sedus de Jovovoic (o fi crezut că-i actriţa Mila Jovovic!) era să scape săpunu’n poartă. Ar fi fost delir, nu glumă! Unde mai pui că nici nu era nimeni în tribune, aşa că n-avea cine să-i alerge cu furcile, pe „eroii” lui Cosmin.

De unde nu e, nici Dumnezeu şi nici peluza nu cer. Dar să te uiţi ca pisica în calendar la această competiţie, mană cerească pentru cerşetori, sperând să primeşti un „wild card” pentru o eventuală participare la barajul pentru calificarea la un turneu final şi tu să termini primul meci, de pe teren propriu (chiar şi cu porţile închise) ca viţelul, contemplând tabela goală, asta e mai rar. Numai „profesioniştii” sunt capabili…

Până la urmă, a fost un meci de un hidos admirabil. Pervers de trist şi iritant de nostim, pentru amatorii de montă tristă. Şi cine ştie ce mai urmează… Ar trebui să vindem abonamente la toate frustrările noastre, ca, la final, să ne declarăm bogaţi cu duhul impotenţei.