Editorial Cornel Dinu. Eugen Voicu, acționar Alpha la Dinamo, între Dumnezeu și Satana

Mi-am rupt din nesomnul nopții și am urmărit atent dialogul „fanatikului” Horia Ivanovici cu acționarul Red & White Eugen Voicu, actualul „deus et diabolus ex machina” la Dinamo. Un veritabil profesionist în a evita cu abilitate și un har care provine dintr-o anumită educație, întrebările amfitrionului de la Fanatik Superliga, conforme cu realitatea de acum de la echipa mea de suflet și simțire.

Editorial Cornel Dinu. Eugen Voicu, acționar Alpha la Dinamo, între Dumnezeu și Satana

M-au dus gândurile tare departe… și pentru că, evoluând atâtea decenii la Dinamo, am cunoscut mai mulți buni decât răi inerenți ai ministerului de care aparținea clubul. Pentru că, incontestabil, orice sistem represiv din orice stat are profesioniști care își fac cu patriotism, competență și ades omenie ingrata meserie.

…Dar și multe veritabile canalii! Aș scrie un veritabil roman, cu siguranță de mare succes, despre aceste experiențe trăite nemijlocit în anii mei de fotbalist, antrenor, președinte și administrator delegat (nu… de legat!) la Dinamo.

Trebuie să vă povestesc o întâmplare teribil de sugestivă trăită de mine. Desigur, pe scurt. Pe la mijlocul anilor ’70, locuiam cu Silvioara mea într-un bloc de pe șoseaua Colentina. Eram accidentat, mă chinuia un tendon achilian, aveam glezna în ghips. Soția mea venea de la sora ei, care stătea vizavi și m-a strigat de jos că un militar se legase de ea.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

Firesc, am coborât cât am putut de repede într-un picior, era o după-amiază frumoasă de primăvară, trotuarele erau pline de lume. L-am găsit repede pe dezechilibratul în uniformă, o uniformă de subofițer de aviație, beat criță. L-am „certat” cu ce mi-a venit la gură, i-am acordat circumstanțele beției (niciodată să nu faceți asta, beția nu e o scuză, e o acuză!) și mă pregăteam să plec…

Numai că gradatul era atât de… aerian încât l-a mâncat sublingual, n-a tăcut și m-a bombardat cu „Ce, mă, asta-i mândra mea, nu nevastă-ta!”. Atât mi-a mai trebuit… Ca bunicel apărător ce-am fost, i-am aplicat un tackling la înălțime… la înălțimea feței… cu glezna ghipsată, el s-a prăbușit și eu am decolat. Lumea din preajmă, firesc, mi-a dat dreptate, condamnând tupeul, obrăznicia, mojicia și starea „postlichidă” a subofițăranului.

Editorial Cornel Dinu. Etern nesemnatul dosar de la nea Ion Pumnea: „Hai, mă Cornelică, să-mi semnezi o declarație ca să închid cauza”

Ajuns acasă, după vreo două ore, mă sună colonelul Ion Pumnea, unchiul comentatorului Cornel Pumnae, șeful direcției disciplinare din garnizoana Miliției București. „Mă, Cornelică (așa mă alinta mereu, frecventând aceleași „locații” de „alimentație publică”…), vino până la mine, știu ce s-a întâmplat, martorii au declarat că ai avut dreptate. Hai să-mi semnezi o declarație să închid cauza și să clasez dosarul”. „Nea Ioane” – i-am răspuns – „acum savurez, ca și matale, un șpriț, alb, mult, sec, rece și gratis, cum zice nașul Fănuș, vorbim zilele următoare”.

A trecut mai bine de un an, ne-am întâlnit deseori, Dumnezeu să-l odihnească, avea dosarul la el mereu iar eu îl pasam de fiecare dată. Până într-o seară, la ultimul etaj al hotelului „Dorobanți”, când, la o agapă provocată chiar de el, a venit cu paharul și… dosarul! Era demult noapte și numai că nu mi-a căzut în genunchi rugându-mă să-i semnez dosarul „plotonierului” de aviație… „Cornelică, copilul meu și-al Ministerului (avea un haz nebun), am dosarul, nu avem numai prieteni în jur, te rugăm toți, semnează dracului odată dandanaua asta ca s-o clasez!”.

Digisport.ro

Cum a reacționat Ilie Dumitrescu după ce a aflat cine l-a umplut de sânge pe Mihai Stoica

Am scrutat scurt „echipa de zgomote” de bună factură din jur și l-am întrebat eu: „Bine, nea Ioane (avea mereu câte o cântăreață de muzică populară, celebră, musai din Ardeal, ce-l ținea de gât), semnez cu o singură condiție. Ești șeful garnizoanei București de vreo douăzeci de ani… Ei bine, ești renumit că în toți acești ani, la câte cazuri ai avut, niciun angajat nu numai că nu a făcut închisoare, dar nici măcar la arestul de pe Uranus n-ai trimis pe nimeni. Ce fel de om ești, nea Ioane? În această lume din ce în ce mai sălbatică ai făcut numai bine”.

Editorial Cornel Dinu. Remake „A 25-a oră” cu nea Ion Pumnea în locul lui Anthonny Quinn

Privindu-mă cu frumoșii săi ochi albaștri, s-a lăsat pe spate și a executat un hohot de râs alintat de lacrimi, ce nu l-am mai văzut decât la imensul Anthony Quinn în finalul filmului „A 25-a oră”, realizat de regizorul francez Henri Verneuil, în 1967, după romanul autobiografic omonim al scriitorului român în exil Constantin Virgil Gheorghiu, apărut în 1949.

Întors de la război, achitat la Nürnberg că a ajuns soldat SS fără voia lui și n-are nicio treabă cu genetica ariană invocată de Goebbels, naivul țăran transilvănean Johann Moritz își vede pe peronul gării soția, Suzanna (Virna Lisi) cu trei copii, nu doi cu câți o lăsase…

„Și ăsta micu?”, o întreabă despre blonduțul din brațe. Din amarul sufletului neacoperit de broboada neagră a straielor femeiești din Banat, a venit răspunsul dureros „Nu știi că au trecut rușii prin sat? E Alioșa”. Râsul simplu, dar olimpian al celebrului Anthonny „Zorba Grecul” (alt rol de referință), l-am revăzut atunci, la nea Ion Pumnea.

Editorial Cornel Dinu. „Cornelică, am terorizat și am omorât câțiva ani intelectuali sortiți pierzaniei, ca un veritabil călău. Nu mă iartă nimeni… și nici nu cer asta…”

Și-a reașezat balansul scaunului și m-a lămurit, ne-alămurit pe toți cei prezenți: „Măi copii, eram cu Petrea (fostul arbitru) și cu ministrul de acum, Sandu Dănescu, trei elevi amărâți într-un sat uitat de lume din Moldova. Și ne-au adus cadre tinere în UTM-ul (Uniunea Tineretului Muncitor, precursorul UTC-ului, Uniunea Tineretului Comunist, ca să știe tinerii frumoși și liberi de azi ce erau inițialele astea) Ministerului de Interne”.

Și-a dres glasul și a continuat confesiunea teribilă: „Pe mine m-au repartizat la celebra închisoare de la Pitești. Eram un suflet curat, dintr-o familie simplă și gospodară, cu casă, ogor și orătănii în ogradă… ce știam eu din intoxicarea luptei de clasă? Cornelică, am terorizat și am omorât câțiva ani intelectuali sortiți pierzaniei, ca un veritabil călău. Nu mă iartă nimeni… și nici nu cer asta… iar de câțiva ani fac totul ca bunul Dumnezeu să se-nduplece să mă ia din lumea asta mizerabilă pe care am pângărit-o și eu. Cu cât mai repede, cu atât mai bine…”.

A căzut tăcerea peste meseni. Numai nea Ion își continua râsul apocaliptic mângâiat de lacrimi, dorindu-și sfârșitul. L-am luat în brațe, i-am sărutat lacrimile și, în fine, i-am semnat dosarul. A murit la câțiva ani, regretând că puterea credinței nu i-a dat forța să-și pună pistolul din dotare la tâmplă.

Editorial Cornel Dinu. Eugen Voicu știe să vorbească, dar numai ce-i convine lui, este antrenat să „fenteze” subiectele care nu-i cad „pe șut”

Of, Doamne… Normal, povestirea mea n-are concluzii. Numai prăbușirea pe gânduri… au trecut anii, s-au întâmplat atâtea în schimbarea generațiilor și frecvența șocurilor istorice.

Îmi asum tot riscul adevărului că am cunoscut destui oameni de decizie din Miliție și Securitate care-și făceau corect meseria ingrată, fără abuzuri și răutate. Multi profesioniștii Securității care au lucrat în străinătate au adus mari servicii țării prin eficiența spionajului industrial.

După 1990 au mai rămas destui din aceștia. Dar și mulți care au uitat de jurământul de căpătâi pentru bani și putere, călcându-și în picioare aproapele, urzind numai nenorociri ce ne-a dărâmat.

Nu cred că e cazul domnului Eugen Voicu, de la care am plecat la începutul povestirii mele. Dar s-a văzut clar, dinamovist declarându-se prin funcția tatălui, cotizant de „serviciu” la Dinamo, cum făceau toți angajații Ministerului de Interne. Dânsul, tatăl, contabil-șef al criminalei închisori politice de la Aiud. Știm ce masacre ale intelectualității române au fost acolo…

Că fiul, fără nicio vină legată de trecutul tatălui, știe când să vorbească, să se descurce în afaceri ce nu pot fi numai proprii, e clar. Să sperăm, noi, „câinii roșii”, că și în fotbal știe ce face. Antrenat este. Cel puțin să evite răspunsurile ce nu-i cad bine și să schimbe subiectul cu abilă pricepere… Poate fi doar o strategie deprinsă de mic, perfecționată și adaptată la cerințele și condițiile zilelor actuale.

În orice caz, sper să nu facă parte din categoria enunțată de prietenul Tavi Hoandră, crunt de adevărată: „Vechii securiști își înfig copiii în cadavrele poporului român”. Lumea a rămas la fel de instinctuală în a distruge, dar, chipurile, s-a perfecționat. N-o mai face cu parul și satârul, ca la Aiud. Acum, cu zâmbetul în colțul buzelor, privirea nu mai e în ochii interlocutorului și, bine-nțeles, treaba se face prin jongleriile infracțional-financiare de leptop. Ades veritabile crime în masă. Dă, Doamne, bine… cum zic ei, transilvănenii.