Editorial Răzvan Ioan Boanchiș: În sportul românesc sunt respectați doar morții

Când se face o prostie în capitala României (de exemplu pista de biciclete de pe Calea Victoriei, o cicatrice pe obrazul bulevardului-efigie al țării), provincia procedează în consecință.

Răzvan Ioan Boanchiș, dur după ce au murit Pele și Gianluca Vialli

S-au umplut și marile orașe de piste pentru crescătorii de hemoroizi. La fel e la nivel global. S-a scrântit lumea, s-a scrântit și sportul. În 2023, la Australian Open, tenismenii pot să joace și daca au Covid.

Anul trecut, toți sportivii au fost obligați să se vaccineze, iar câteva meciuri s-au disputat fară spectatori. Asta înseamnă că organizatorii i-au dat dreptate (prea tărziu) lui Djokovic și ar trebui să-i bage în cont niste bani, fiindcă sârbul ar fi prins cel puțin o semifinala.

Într-o lume alienată, chiar și gloria postumă depinde de momentul în care pleci dincolo. Totul costă, se epuizează și lacrimile, iar Vialli s-a prăpădit la câteva zile după Pele.

Digi24.ro

Cine a ucis-o pe Karen în 1966? Misterul a fost elucidat abia acum, iar descoperirea a provocat stupoare

Am fost cinic, bine că n-am fost prost, că să scriu “Vialli a avut ghinionul să moară după Pele”.  Pentru mine, Paolo Rossi și Vialli reprezintă vremurile când ne băteam de la egal la egal cu italienii. În martie ’89, l-am văzut pe Vialli la București, în meciul Dinamo – Sampdoria 1-1.

Am stat la peluza dinspre terenul de zgură. A fost 1-1, dar realitatea din teren a arătat că Dinamo trebuia să aibă 4-0 sau chiar 5-0 în minutul 70. A egalat Vialli în minutul 90.

„Nostalgia fără respect n-are nicio valoare”

La fel cu Paolo Rossi. Singurul fotbalist din istorie care, în același an (1982), a fost campion mondial, golgheter al Campionatului Mondial și Balon de Aur. Și a jucat Italia cu România, pentru preliminariile Campionatului Mondial din 1984. La Florența și la București, Rossi n-a atins mingea în fața lui Gino Iorgulescu. Iar campioana mondială Italia n-a ajuns la turneul final al Europenelor din Franța 1984.

A lăsat-o acasă Romania, antrenată de Mircea Lucescu. Rândurile de mai sus nu înseamnă doar nostalgie. Nostalgia fară respect n-are nicio valoare. Și în sportul romanesc sunt stimați doar morții. Am un exemplu pentru lipsa de respect arătată campionilor în viață.

Digisport.ro

Mihai Neșu, adevărul despre divorț: ”Ei nu i-a plăcut niciodată”. S-a spus că soția l-a părăsit după accidentul teribil

Fotbaliștii din America ’94 au în jur de 55 de ani. Și toată lumea îi tutuiește. Nu credeți că ar merita să li se vorbească respectuos, cu “dumneavoastră”? Cel mai grav e la Sabău. După ce că e luat la persoana a doua singular, i se mai bagă în fața numelui și diminutivul “Neluțu”. Auzi, “Neluțu”! Mă opresc, fiindcă încep să mă enervez.