Mirela Retegan, momente dificile și secretele din spatele succesului Gașca Zurli: ”Să vină șeicul să plătească”

Mirela Retegan este unul dintre cele mai răsunătoare nume în industria spectacolelor pentru copiii, Gașca Zurli fiind ”pruncul” ei de aproximativ 17 ani. Poveștile ei au stat timp de 10 ani de zile ascunse prin sertare, pentru că nimeni nu îi înțelegea viziunile. Asta până într-o zi, când, parcă trimisă de Dumnezeu, o femeie, pictoriță de icoane, i-a împărtășit viziunile.

Mirela Retegan are nevoie de banii unui șeic pentru a susține Gașca Zurli?

A crezut în ea, chiar dacă toți cei din jur nu îi acordau niciun credit. Mirela Retegan a visat ani de zile că va reuși ca proiectul Gașca Zurli să ajungă în cele mai îndepărtate sate din România, și, când se aștepta mai puțin, a reușit, poate, imposibilul. 10 ani a făcut cercetări și a vorbit cu zeci de oameni, dar nimeni nu părea să îi înțeleagă conceptul.

Nu a cedat, și, cu greu, dar cu un parcurs ”organiza”, așa cum îl numește ea, astăzi a ajuns să se mândrească cu cea mai mare realizare, Gașca Zurli. Nu a vrut să renunțe nicio clipă și, când se lovea de trădările oamenilor, se motiva și mai mult. Când primea o palmă, ea de fapt învăța o lecție. A simțit că se îneacă de multe ori, dar, mereu a găsit un obiectiv care să o ducă la liman.

Într-un material acordat în premieră pentru FANATIK Mirela Retegan vorbește deschis și despre banii pe care i-a investit în această bucurie, care s-a transformat în afacere.

Digi24.ro

Trupul unei tinere a fost turnat în beton în urmă cu peste 50 de ani. Abia acum polițiștii au aflat cine este și povestea ei ciudată

De asemenea, vorbește și despre miile de euro care i-au trecut în mână, dar și despre veniturile care îi rămân după un spectacol la Sala Palatului. Nu omite nici dorința de a-și face prezența în viața ei un bărbat, șeic de preferat, care să o susțină, și, de ce nu să îi ”întrețină” ideile ”Zurli”.

Greutățile primilor pași ” Gașca Zurli”

– Astăzi aveți sute, chiar mii de prichindei care vă știu momentele și piesele. A fost dificil drumul până aici?

Au trecut aproape 17 ani. Uitându-mă în urmă, consider că am făcut pașii corecți. Totul s-a întâmplat organic și curat. La început primele spectacole actorii le-au susținut în fața Mayeie, fetița mea care avea atunci cinci ani și care stătea pe scăunel, în sufragerie la noi. Ei se jucau și eu încercam să analizez cum ajunge mesajul pe care eu știam că vreau să-l transmit la copilul, care reprezenta de fapt toți copiii.

Am mers în prima grădiniță, apoi în mai multe grădinițe. La Clubul Țăranului, la Palatul Copiilor și abia la final am ajuns și la Sala Palatului. Nu am ars nicio etapă. Nu ni s-a întâmplat nimic peste noapte. Am crecut cu fiecare an și nu am simțit că a fost rău sau greu pentru că nu am forțat nimic. Am lăsat lucrurile să se întâmple simplu.

Digisport.ro

VIDEO&FOTO Cum s-a comportat afaceristul Dan Șucu la finalul meciului dintre Rapid și Universitatea Craiova

– Au existat momente în care ați vrut să renunțați?

Niciodată! Sunt două lucruri la care nu am vrut să renunț niciodată: la condiția de mamă și la proiectul Zurli. Însă, nu neg, au fost greutăți, au fost situații în care a trebuit să renunț la anumite lucruri. Sunt oameni care au plecat.

De-a lungul celor 17 ani s-au întâmplat tot felul de trădări. Atunci cel puțin așa le priveam, acum nu le mai văd la fel. Astăzi știu că au venit în viața mea oamenii de care aveam nevoie, care au stat atât cât au avut o treabă în povestea asta și că tot ceea ce mi s-a întâmplat m-a aduc în punctul în care sunt.

Mirela Retegan, lecții de viață după trădările prietenilor

– Care a fost cea mai dureroasă trădare? Cea care a lăsat urma cea mai adâncă.

Am reușit ca fiecare lucru negativ să îl transform într-un motiv de creștere. Nu a lăsat nimic o urmă adâncă în sufletul meu. Sunt atât de împăcată cu toată lumea și cu tot ce s-a întâmplat, încât pot să mor mâine cu mâna pe inimă fără niciun resentiment. Din orice provocare eu am ieșit cu capul sus. Este ca și când nimerești în apă și dintr-o dată nimerești într-un vârtej. Când ai ajuns pe mal ești doar fericit că ai știu să înoți și să ieși de acolo. Nu mai contează cum ai ajuns în vârtejul acela.

Pot spune că aceste trădări au fost lecții pentru mine. Scriam zilele trecute o poveste pentru copii și le explicam că prietenii sunt ca lumânările. Unele sunt mai mari, altele sunt mai mici, unele ard foarte mult, altele se termină foarte repede. Dacă tu reușești să-ți dai seama că omul din fața ta este o lumânare mare sau este una mititică, nu te mai dezamăgesc. Trebuie să nu uiți că atâta timp cât a ars lumânarea aceea pentru tine, chiar dacă a avut o flacără mică, ea ți-a luminat întunericul din momentul acela. Și dacă te duci în recunoștință, indiferent ce s-a întâmplat în plus, nu mai ai resentimente.

Eu așa mă ancorez. Dacă eu nu aș putea să trec prin genul acesta de lecții, de toate lucrurile mai puțin plăcute pe care le întâlnesc în viață, eu nu aș putea să-mi păstrez bucuria cu care scriu cântece, inventez personaje, să scriu povești. Iau în brațe copii, eu nu am voie să urăsc. Nu am voie să am resentimente, nu pot să port pică. Eu țin în brațe suflete și ei nu au de ce să interacționeze cu o energie încărcată de tot felul de emoții negative. De aceea am grijă să scap repede de orice energie care m-ar putea deranja.

Povestea versurilor Cântec pentru Maya: ”Am scris cu lacrimile curgându-mi pe poale”

– Ce vă inspiră să aveți mereu idei inedite pentru a bucura micuții? Ați simțit vreodată că nu mai puteți crea?

Nu, niciodată! Dimpotrivă, în capul meu sunt în capul meu atât de multe idei că am senzația unui ”ringhișpil” (carusel, n. red.), eu sunt ardeleancă. La noi la titibombe, la cele care se învârt li se zice așa. La un moment dat unele ies în față. Când iese în evidență ceva, știu că aia este ideea principală de care eu trebuie să mă ocup. Când am acea inspirație, o simt prin tot corpul, am emoții.

Așa s-a întâmplat și la Cântec pentru Maya. Am scris piesa trăgând pe dreapta, în mijlocul unei zile pline, agitate. Am simțit că trebuie să mă opresc, am pus mâna pe telefon și am scris cu lacrimile curgându-mi pe poale, într-o emoție foarte puternică, știind undeva în sinea mea că acel cântec va schimba foarte multe vieți. Și că va fi un mod prin care copiii vor putea să exprime ceea ce simt.

Nu mi-a fost frică nicio secundă pentru acest proiect și, atâta timp cât o să primesc de acolo de Sus inspirație, pentru că simt că asta este legătura mea cu Divinitatea. Cred că Dumnezeu îți trimite niște gânduri pe care tu pe urmă le materializezi în versuri, în personaje, în spectacole. Când nu o să mai vină de acolo o să știu că am de făcut altceva.

Temerile cu care s-a confruntat în urmă cu 17 ani

– Vă gândeați acum 17 ani că veți avea succesul de astăzi și că majoritatea copiilor o să vă fredoneze versurile?

Îmi doream asta! Mi-am dorit foarte tare să creez un produs în care să se regăsească valorile cu care eu mi-am crescut copilul. În niciun material realizat de noi nu o să găsești niciun cuvânt nepotrivit. Am fost atât de atentă la mesajele pe care le-am transmis pentru că am știu că ceea ce spun ajunge la inimile celor mici, iar eu am o responsabilitate imensă față de ei.

Eu le spuneam prietenilor mei acum 20 de ani că o să fac o trupă, că o să bat România dintr-un capăt într-altul. Visam să ajung în cele mai îndepărtate sate din România, la cei mai săraci copii, pentru ca știam că ei niciodată nu vor ajunge într-un parc de distracții. Am mers prima dată la Disney, după ce am economisit luni de zile să putem merge acolo. M-am dus cu sandviciul făcut în hotelul ieftin la care ne-am permis să stăm în Paris. Atunci am realizat că sunt mulți copii care nu vor ajunge să facă asta. Atunci mi-am dorit și mai tare să creez un concept românesc la care ei să aibă acces.

”Nu am crezut că va deveni pentru mine un mod de viață”

– Ați ajuns la certuri sau la antipatii, tocmai pentru că vă impuneați și cei din jur nu credeau în dumneavoastră?

A fost cel mai greu lucru cu care m-am confruntat de-a lungul timpului, să-i conving că eu îmi cunosc cel mai bine proiectul. De la regizori, la scenografi, scenariști, ilustratori. Eu am stat cu poveștile Zurli 10 ani în sertar pentru că nu găseam un desenator care să înțeleagă că el trebuie să pună pe hârtie ceea ce eu am văzut deja cu ochii minții. Eu știam exact cum arată acele personaje. Ei voiau să își exprime viziunea personală care nu semăna deloc cu visul meu.

Într-o zi am întâlnit o doamnă care picta icoane pe sticlă la Focșani și care avea o legătură specială cu Divinitatea. Cristina a desenat toate poveștile Zurli. Nu am cedat, dar au fost de-a lungul timpului foarte mulți oameni care nu m-au crezut și care nu au crezut în povestea mea. Nu mi-am închipuit nici eu că o să ajung să scriu peste 100 de cântece. Mi-a plăcut să fac asta, dar niciodată nu am crezut că va deveni pentru mine un mod de viață.

Câți bani a făcut Mirela Retegan cu Gașca Zurli?

– A meritat pe partea materială tot efortul depus?

Eu m-am descurcat întotdeauna. Adică, în anii `90 eu câștigam bani din puloverele tricotate de mine în consignație. După care a început micul trafic în Ungaria, în Polonia. Am fost un om care s-a descurcat tot timpul. Am avut și trei sau patru job-uri. Când eram jurnalist eu lucram în același timp la BBC, la Mediafax, la Pro Tv și la Radio Transilvania. La sfârșitul lunii eu luam bani pe aceeași știre. Întrotdeauna am avut acest spirit antreprenorial moștenit de la mama mamei mele.

Niciodată nu am gândit proiectele în bani. Mereu m-am raportat la idei, știind că o să vină și banii. În ceea ce privește Zurli a trebuit să mă gândesc ca la un business, deoarece trebuia să gestionez într-un fel. Sunt foarte mulți bani care se rulează, dar nu sunt banii mei. Sunt bani pe care eu îi încasez de pe bilete care eu să îi dau mai departe chiriilor de săli, scenotehnicilor, hotelurilor în care stăm, salariilor, transportului. Asta s-a văzut cel mai bine în pandemie. Când a murit 95% din business, eu am rămas la suprafață și am realizat că de fapt 75% din banii pe care îi rulam erau banii furnizorilor, nu erau ai mei. Așa din afară pare mult, este un fenomen mare, dar afacerea este una micuță.

”A trebuit să suport eu toate cheltuielile”

– Din afară par încasări imense.

Se rulează mulți bani, da! Să închiriez o Sala Palatului, aia înseamnă niște costuri, dar, se întreabă cineva cât costă de fapt totul? A fost o perioadă în care simțeam nevoia să dau explicații, după care mi-am dat seama că nu asta este treaba mea. Mă duceam într-o zonă în care mă amăram și mă întrebam cum să nu înțeleagă oamenii. Oricine a făcut o nuntă sau un botez știe ce înseamnă, că îți asumi niște riscuri cât te apuci de organizare.

De câte ori nu am rămas în aer? La Colectiv, de exemplu, am rămas în mijlocul unui turneu pe care l-am oprit. A trebuit să suport eu toate cheltuielile. Povestea este complexă, nu complicată. Dar eu sunt foarte fericită și asumată cu ceea ce am de făcut.

– În ce vezi ”salvarea” afacerii?

Aștept să vină într-o zi un șeic cu foarte mulți bani ca eu să pot să fac caritabil tot ceea ce fac în momentul acesta. Nu mă interesează să am o viață de lux, ci să îmi permit să fac festivaluri în toate colțurile României fără să plătească nimeni bilete. Să vină șeicul să plătească chiriile și cazările și tot (n.r. râde).