Ce are Putin contra Ucrainei. Tragicul război între frați, din spatele ambițiilor imperiale ale Kremlinului, dezvăluit de un intelectual român cu origini ucrainene

Iar agresorul se întreabă stupefiat de ce nu-l iubește victima sa, în ciuda multelor lucruri care-i apropie și în pofida multelor daruri pe care i le-a făcut. Pentru că Rusia nu privește Ucraina ca pe un dușman ce trebuie zdrobit, ci ca pe o iubită necredincioasă ce trebuie adusă înapoi, chiar cu forța, dacă e nevoie. De fapt, Moscova îi privește pe bieloruși și ucraineni ca parte a marelui popor rus și a misiunii sale mesianice.

* * *

Deși foarte aproape de România, problemele dintre Ucraina și Rusia ne sunt destul de străine. Ne desparte limba, dar nu și istoria, iar interesele ni se împletesc, deci e nevoie să înțelegem mai bine realitățile de la nord și est de România.

Așa că am vorbit, pentru a lămuri motivele disputei dintre Rusia și Ucraina, cu un român, urmașul unor refugiați ucraineni. Fugiți din țara lor în timpul războiului cu Armata Roșie – ei fiind  „Albi”, și așezați întâi în Bucovina, apoi în Moldova românească. Și scăpați ca prin urechile acului de răzbunarea bolșevicilor – deportarea în Siberia – când au fost descoperiți de armata sovietică ce înainta spre Germania.

Laurențiu Ursu este prin formație filosof, cu interes pentru antropologia și mentalitățile popoarelor din estul Europei, dar și traducător în română al lucrării „Ascensiunea si decăderea marilor puteri” a lui Paul Kennedy. Surprinzător sau nu, deși cu origini ucrainene, viziunea asupra situației este cât se poate de echilibrată și profundă. Combinând interesul natural pentru istoria strămoșilor cu instrumentele de analiză intelectuală rafinate prin lecturi transdisciplinare. Iar concluziile nu sunt defel îmbucurătoare, pentru că dincolo de politică și de comportamentul agresiv al „țarului” Putin, ucrainenii au reale probleme de identitate națională.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

Dialogul a pornit de la o anecdotă revelatoare pentru problemele Ucrainei: „Bunica, ucraineancă, era urmăritoare a emisiunilor TV sovietice, pentru că la TVR oricum n-aveai ce vedea. Dar când Ucraina s-a despărțit de URSS și Leonid Kucima a apărut la TV vorbind ucraineană, a avut o reacție de stupoare: de când se vorbește la TV în limba mujicilor?”

Problemele de „nation building” ale Ucrainei

Dramatic pentru Ucraina este că, în cei 30 de ani de când este independentă, nu a reușit să scrie și să aplice un proiect de „nation building”, de construire a unei  identități naționale, crede Laurențiu Ursu. Iar aceasta nu exista nici înainte, Ucraina nefiind moștenitoarea vreunui stat-națiune anterior formării URSS.

„Prima problemă este că înainte de a crea o națiune, trebuie să creezi un stat. Or aici Kievul a dat greș, și pentru multă vreme Ucraina a fost percepută ca un „stat eșuat”.  Din nefericire pentru autoritățile ucrainene, rușii au reușit să ofere constant populației din acest teritoriu un proiect identitar superior celui oferit acum de statul ucrainean.  Acest proiect implică o limbă de prestigiu, o cultură vădit superioară, o religie și o practică religioasă comună  cu cea a rușilor (exceptați fiind doar greco-catolicii), o idee mesianică și mîndria apartenenței la un imperiu, mîndria unui destin istoric măreț.

Modelul oferit de statul ucrainean în cele trei decenii postsovietice nu contrapune nimic ofertei  identitare rusești. În absența unui stat care să patroneze un proiect identitar propriu pe termen lung, cele mai importante markere identitare ale populației sunt de natură religioasă. Astfel, în cadrul Ucrainei se conturează o falie identitară importantă între greco-catolicii din vestul țării (moștenitori ai unor monarhii catolice central europene) și ortodocșii pravoslavnici din est”.

Digisport.ro

FOTO "Arată dezgustător". S-a umplut de mușchi după retragere, dar un fost coleg l-a pus la punct: "N-aș face la fel"

Deși și-a câștigat independența, țara a fost condusă multă vreme de lideri pro-ruși, a fost zguduită de revoluții dure și, de aproape un deceniu, se confruntă cu separatiștii din est și cu agresiunea constantă a Rusiei. În aceste condiții, Kievul nu a reușit să creeze și să impună o narațiune fondatoare, un mit național. Și asta din mai multe motive ce țin de problemele identitare ale locuitorilor, explică interlocutorul.

Dificultățile identității lingvistice și culturale

După cum am învățat toți la școală despre România, țara noastră este o „insulă de latinitate într-o mare slavă”. Chiar dacă populația românească a fost despărțită în cel puțin trei țări, limba ne-a protejat, pentru că nu seamănă cu niciunul dintre graiurile dimprejur. Dar când ești parte din „marea slavă”, lucrurile se complică. Iar apartenența la imperiu, fie el țarist sau bolșevic, a complicat și mai mult lucrurile.

„Există un continuum lingvistic de la est la vest, de la rusa propriu-zisă prin ucraineană și ruteană (rusină) până la slovacă. Astfel că o identitate lingvistică este greu de produs, când diferențele sunt mici, oamenii școliți în perioada sovietică au vorbit rusa „imperiului”, iar în est mulți locuitori sunt, oricum, ruși. Mai mult, în perioada sovietică rusa a fost „limba de prestigiu”.

E și o problemă de autopercepție. Ucraineana era o limbă pentru țărani, iar orice persoană cât de cât educată evita să o folosească. Pentru ruși, ucrainenii și ucraineana reprezentau cetățeni și, respectiv, limbă de rangul al doilea. Orașele Ucrainei sunt fie rusificate, fie folosesc un „pidgin” ucrainean rusificat, similar cu „literara de Iași” relativ la graiul moldovenesc. Ieșenii percep graiul moldovenesc autentic ca fiind “țărănesc” in raport cu „pidginul” literaro-moldovenesc ieșean. Îmi cer scuze pentru orgoliile unora, dar este cea mai expresivă comparație la care pot sa mă gândesc acum.

Cultural și religios, ucrainenii sunt legați de Rusia. Cu excepția greco-catolicilor. Așadar credința, cultura și limba de prestigiu îi leagă de Rusia. Singurii ucraineni anti-ruși sunt cei din vest, care au o istorie legată de polonezi și, ulterior, de imperiul habsburgic/austro-ungar, și care sunt greco-catolici, deci au o marcă culturală distinctă de restul națiunii”, ne spune Laurențiu Ursu.

Problema identității religioase

Pentru a folosi tot un exemplu cunoscut, românii din Ardeal, de exemplu, au avut avantajul religiei diferite față de maghiari și sași. Chiar și după formarea Bisericii Greco-Catolice, ritul românilor a rămas diferit de cel al vecinilor catolici, iar ierarhii uniați au fost în fruntea mișcării de formare a unei conștiințe naționale. Pe când între ruși și ucraineni, cu excepția celor greco-catolici din vestul țării, o astfel de diferență n-a existat.

„Știm că o mare parte din ucraineni împărtășesc religia, și cultura ce derivă din aceasta, cu rușii. Iar Rusia, de sute de ani, se consideră centrul ortodoxiei, A Treia Romă, succesoarea de drept a Bizanțului.

Pentru a-și crea o identitate națională, biserica din Ucraina trebuia să se despartă de Moscova și să se declare autocefală. Dar a făcut acest lucru abia în 2018, ceea ce a fost probabil prea târziu. Și, deocamdată, nu a reușit să ofere un specific propriu, o tradiție ucraineană opozabilă celei care vine dinspre Patriarhia Moscovei la pachet cu alte „binefaceri”. Așa că acum ortodocșii din Ucraina sunt divizați între cei care țin de patriarhia autocefală din Kiev și cei care țin de Moscova, complicându-se și mai mult peisajul identitar al țării”, consideră interlocutorul nostru.

Problemele istoriei și ajutorul moldovenilor pentru ucraineni

Un aspect puțin cunoscut la noi este relația românilor din Moldova cu cazacii și ucrainenii, despre care nu se învață din manuale, deși poate ar trebui. Laurențiu Ursu ne spune povestea relației dintre hatmanul Bogdan Hmelnițki și domnitorul Vasile Lupu, ultimul act înainte ca ucrainenii să devină parte a imperiului țarist:

„Ce se înțelegea în Evul Mediu prin Ucraina? Granița sudică turbulentă a Poloniei, zona stepelor brăzdate de tătari, zona raialelor turcești și a comunităților de „cazaci” ortodocși, de țărani fugiți de pe moșiile aristocrației poloneze catolice, care și-au format mici „republici”.

Un fapt interesant este acela că moldovenii, Movileștii in special, i-au luat sub oblăduirea lor pe acești ortodocși din regatul Poloniei, care împărtășeau cu ei credința ortodoxă și grafia chirilică. Unul dintre factorii identitari care au constituit Ucraina a fost organizarea ortodoxiei  venită dinspre Moldova prin Dosoftei, Petru Movilă și alții”.

Moldovenii au fost și primii care i-au încurajat să reziste presiunilor imperiilor dimprejur. Dar Moldova era o țară prea mică în comparație cu Polonia sau Rusia. Și tot aristocrații ortodocși moldoveni, care aveau moșii peste Nistru, au editat primele texte în limba ucraineană, cu grafie slavonă.

„Dar prietenia dintre moldoveni și supușii polonezi ortodocși s-a încheiat brusc. La 1647 a avut loc o revoltă a populației ortodoxe din cadrul statului polono-lituanian, populație care era masată la granița sudică a acestuia. Bogdan Hmelnițki a fost hatmanul acestora, dar mulți dintre liderii acestei  “revolte ortodoxe” aveau nume românești, fiind urmașii moldovenilor care au colonizat stepa de dincolo de Nistru în diverse forme: bejanie (fuga de pe moșii), transhumanță , subordonarea feudală față de aristocrația moldovenească din zonă. Acest element românesc în zona Ucrainei se va întări după  1712, când se vor adăuga așa-zișii „cantemirești”, întărind infrastructura feudală țaristă intr-o zonă de graniță (kraina).

Cruciada ortodoxă a lui Hmelnițki, care s-a soldat și cu uciderea a câteva zeci de mii de evrei, a stricat relațiile cu polonezii,  cu rutenii greco-catolici, dar mai ales cu tătarii, care au trecut de partea Poloniei și au atacat hatmanatul cazacilor.

Hmelnițki a încercat să-și găsească aliați in lupta sa cu Polonia, și chiar a făcut o alianță matrimonială cu Vasile Lupu. Însă mirele, de viță cam banditească, a fost ucis de o ghiulea sub zidurile Sucevei. Deprimat, Hmelnițki a închinat Ucraina Rusiei care, ca și Moldova, era ortodoxă, dar putea să ofere și o contrapondere militară Poloniei.

Ucraina a devenit astfel parte a Rusiei, iar singura marcă identitară a locuitorilor era cea ortodoxă, în opoziție cu islamul turco-tătarilor, mozaismul evreilor și catolicismul polonezilor”.

De ce nu funcționează mitul „Rusiei kievene”

Deși mulți dintre cei care au auzit de „Rusia kieveană” consideră Kievul ca leagăn al identității ruse, acest lucru nu este tocmai exact, ne spune Laurențiu Ursu. „Pentru ruși, Kievul are semnificația creștinării slavilor estici și cam atât. Ulterior capătă mai degrabă o conotație negativă, a unui blestem – a nenorocirii ce a urmat alianței neinspirate cu turcii cumani păgâni împotriva mongolilor și a uciderii solilor acestora, încălcînd regula sfântă a ospitalității. Păcat pentru care mongolii au și distrus Kievul”.

„De pildă, cinematografia rusă nu pune mare accent pe Rusia Kieveană, însă i-a dedicat, prin Eisenstein, o capodoperă lui Alexandr Nievski. Pentru Novgorodul lui Nievski – preocupat mai mult de ofensiva germană teutonă pentru care ortodocșii schismatici erau doar ceva mai mult decât niște păgâni ce trebuie convertiți cu sabia la catolicism – alianța cu mongolii a fost naturală, pentru că aceștia nu urmăreau să impună cuiva vreo credință, ci se mulțumeau doar cu birul. Bir pe care îl strângea prințul Novgorodului de la toată Rusia.

Cam asta este percepția rușilor cu privire la epoca în care Kievul a fost ras de pe fața pămîntului, iar Novgorodul s-a aliat cu mongolii împotriva statelor europene catolice.  Iar Moscova, deși a apărut în peisajul lumii ruse mult mai târziu, a apărut pe un fundal mitologic, ca a treia Romă – succesoarea Bizanțului (Constantinopol) și a Romei. În Moscova, ortodoxia rusă a căpătat aspectul mesianic și a acoperit complet în ochii rușilor semnificația Kievului, locul “botezului” slavilor de est.

Astfel, pentru ruși există două mituri, cel al întemeierii nordice varege (suedeze), legat tot de Novgorod, și mitul vocației mesianice a Moscovei. Kievul apare ca purtătorul unui blestem: încălcarea ospitalității creștinești și alianța cu turcii păgâni care i-a și dus la pierzanie”, își încheie interlocutorul nostru incursiunea în mitologia națională a Rusiei.

A doua independență

A existat, în anii Primului Război Mondial, odată cu prăbușirea imperiilor, o scurtă fereastră de independență a Ucrainei. Dar aceasta nici nu a contribuit la unitatea locuitorilor, și a produs și premisele pentru tragedii imense.

„În vremurile tulburi ale războiului civil din spațiul fostei Rusii Țariste, Ucraina vestică a creat una dintre cele trei republici ucrainene, în timp ce alta, cea din Est era sovietică și socialistă. Ucrainenii din vest au luptat contra bolșevicilor și l-au enervat pe un anume Stalin, care ulterior a devenit șeful URSS și s-a răzbunat pe ei generând „Holodomorul” (uciderea prin înfometare a populației ucrainene, între 7 și 10 milioane de victime).

În Al Doilea Război Mondial, aceiași ucraineni vestici, greco-catolici, administrați in trecut de un imperiu central-european, au salutat venirea lui Hitler și au luptat alături de armatele acestuia împotriva rușilor, omorând între timp “prietenii vechi” de pe timpul revoltei lui Hmelnițki, pe polonezi și pe evrei. Ucrainenii din Est au luptat, in schimb, contra naziștilor.

După Marele Război de Apărare a Patriei, cum este cunoscut al Doilea Război Mondial in spațiul ex-sovietic, rușii au sperat să aibă loc o reconciliere ruso-ucraineană, care să spele deopotrivă sîngele Holodomorului și al colaboraționismului nazist al ucrainenilor. Așa că URSS a oferit RSS Ucrainene Transcarpatia, creată din teritorii luate de la polonezi, români, unguri și (ceho)slovaci, le-au dat zone rusofone în Harcov și Donbas, apoi le-au dat și Crimeea, crezând că sunt unul și același popor, că rusificarea și alterarea identității ucrainene e ireversibilă. Dar nu a fost așa, iar rușii îi percep acum pe ucraineni cu o mare doză de frustrare”, consideră Ursu.

A treia independență

Cu o limbă apropiată de rusă, cu o cultură comună și cu o religie identică, ba și cu o istorie comună, în Imperiul Țarist, de la mijlocul secolului al XVII-lea, era firesc ca Ucraina să aibă dificultăți în a-și contura o identitate diferită de cea rusă.

„Ucraina are o identitate națională incertă, cu nostalgii sovietice, cu o religie care o leagă de Rusia și mesianismul ei ortodox, cu o limbă națională care nu e limba de prestigiu nici măcar printre etnicii ucraineni, cu o țară  care așteaptă lideri mesianici, dar e condusă de un actor – el însuși vorbitor electiv de rusă – această populație eterogenă este pusă în situația de a fi atacată de țara a cărei cultură și limbă o admiră și care este condusă de un lider carismatic, exact cum și-ar dori ei să aibă”, este diagnosticul tăios al interlocutorului.

Dar nici Vladimir Putin, care știe foarte bine situația din Ucraina și încearcă să profite cât mai curând, înainte ca procesul de „nation building” al Kievului să producă rezultate vizibile și ireversibile, nu are foarte multă libertate de mișcare. Și nu doar, sau nu neapărat din cauza presiunilor Occidentului, ci și din cauza situației interne a Rusiei, la rândul ei un „stat eșuat”, cu probleme sociale, demografice și economice mari.

Avantajele și constrângerile lui Putin

„Vladimir Putin se poate baza pe ruși în războiul cu Occidentul, din pricina unei particularități a mentalităților rusești, dar aceeași mentalitate se poate întoarce împotriva sa și asta îl sperie. Rusia nu se teme de sancțiunile economice, pentru că o mare parte a populației trăiește în zone rurale, în economie de autoconsum. Iar petrol și gaze au, le pot exploata, deci nu vor avea nici problema energiei.

În plus, rușii au crescut în cultul războiului, sunt familii în care părinții au luptat în Afganistan, bunicii în Marele Război de Apărare a Patriei (denumirea sovietică a celui de Al Doilea Război Mondial), străbunicii în războaiele țarului. Așa că tinerii se duc cu bucurie la armată, pentru că e o tradiție și pentru că astfel se validează ca bărbați și ca ruși”, adaugă Laurențiu Ursu.

Dar mesianismul și imperialismul specifice Rusiei, în care oamenii de rând au fost crescuți, are și o caracteristică ce-l sperie pe Putin. Rușii își elimină rapid liderii perdanți, cei care nu reușesc să satisfacă așteptările de lider mesianic și pierd războaie:

„Așa s-a întâmplat in vremea țarilor după războiul pierdut cu japonezii: au început să apară nihiliștii, socialiștii, atentatele. Iar Putin, deocamdată, are destul de puține realizări. Acesta este și motivul pentru care încearcă să proiecteze o imagine de lider puternic, de ales divin, făcând tot felul de gesturi considerate în lumea civilizată adolescentine sau penibile, dar importante pentru ruși, precum îmbăiatul în ape înghețate, luptele, aparițiile la bustul gol etc.

Această temere a lui Putin de a-și dezamăgi poporul este motorul politic al crizei din Ucraina. Este tentativa sistemului kaghebist așezat de Putin in fruntea Rusiei de a se legitima în fața unui popor care nu a suferit decît lipsuri. O victorie împotriva Ucrainei ar da sens tuturor privațiunilor și ar salva clica din jurul “țarului”.  Liderul de la Kremlin nu poate permite ca Ucraina să devină un stat prosper. Un astfel de succes al Kievului, mai ales în condițiile în care legăturile dintre ruși și ucraineni sunt foarte strânse, cu familii care locuiesc în ambele țări, ar însemna sfârșitul pentru Putin și clica sa care, dacă tragi linie, nu a făcut mai nimic, afară de câteva conflicte înghețate și câteva teritorii acaparate în Caucaz.

La această situație se adaugă, bineînțeles, și doctrina militară, cea privitoare la „profunzimea strategică”, la necesitatea unei distanțe cât mai mari față de potențialii agresori”, explică traducătorul lucrării care analizează, printre altele, această doctrină militară a Moscovei.

Așa că cel mai important rămâne ca Vladimir Putin să se legitimeze ca lider puternic, care împlinește rolul mesianic al Rusiei ca „A Treia Romă”, succesoarea Bizanțului și portdrapelul Ortodoxiei.

Privind cu îngrijorare spre viitor

Nici viitorul Ucrainei nu sună prea bine. „Chiar dacă va rezista acum, pe termen lung este foarte probabil să se scindeze.  Acest lucru se va întâmpla pe măsură ce generația sovietică (si mentalitatea aferentă) va dispărea. Atunci ceea ce-i separă pe ucraineni va prevala asupra a ceea ce-i unește.

Partea vestică, populată majoritar de greco-catolici și care a fost timp îndelungat în componența unor puteri central-europene (Polonia, Austro-Ungaria), are un mod de viață complet diferit de cel din est.  Acești ucraineni nu se vor lăsa niciodată seduși de cântecul de lebădă al mesianismului rus, nu vor adera la ideea rusă sau la orice produs propagandistic venit dinspre Est. Codul lor cultural este diferit. Liov și Kiev fac parte din lumi diferite, insă sper ca oricând si oricum își vor încheia ucrainenii între ei socotelile, să o facă în mod pașnic.

Este foarte posibil ca partea de est, vorbitoare de rusă și populată masiv de oameni care se consideră ruși și sunt ortodocși, să dorească să se despartă și fie să se alipească Rusiei, fie să devină independentă, dar pe orbita Moscovei”, își încheie Laurențiu Ursu încercarea de a întrezării viitorul țării de la nord și est de România.

Și ecuația geopolitică este complicată, și relațiile cu vecinii sunt un spațiu în care Kievul va trebui să joace diplomatic cât mai bine, ne spune interlocutorul. „Dintre țările europene, Germania va încerca probabil să recupereze pentru Europa  această parte vestică a Ucrainei, care aparține de ceea ce numesc ei Mitteleuropa”, spune Laurentiu Ursu, care interpretează refuzul Berlinului de a trimite arme Kievului ca o încercare de a nu îndatora suplimentar și inutil țara, și ca o tentativă de dezescaladare a tensiunilor.

„Dintre  vecini, România și Polonia au interesul vital ca Ucraina să rămână în actualele granițe pentru a-i ține pe ruși la distanță. Este un buffer ideal  si o oportunitate istorică unică pentru aceste două țări de a scăpa de amenințarea  invaziei rusești”.

De asemenea, Turcia, membră a NATO, al cărei lider Recep Erdogan a dat semne de apropiere de Putin la un moment dat, este acum vădit de partea Ucrainei, fiind una dintre țările care le oferă sprijin, inclusiv militar, cu drone testate cu succes în recentul război armeano-azer. Turcia este exact „obiectul” ideii mesianice ruse, așa că ei au cele mai multe motive istorice, culturale și geostrategice sa fie de partea ucrainenilor.  Niciuna din aceste trei țări – Polonia, România și Turcia – nu-și face iluzii cu privire la Rusia, iar Laurentiu Ursu e convins că acest lobby a fost preluat si înțeles la nivelul NATO. Asta explică poziția decisă a americanilor, inflexibilitatea lor in chestiunea Ucrainei.