Virusul SARS Cov2 face noi victime! Starețul mănăstirii Stănișoara, Laurențiu Popa, a murit infectat cu noul coronavirus

Stefania Bacanu   
în Stiri mondene
11/08/2020, 17:51
Virusul SARS Cov2 face noi victime! Starețul mănăstirii Stănișoara, Laurențiu Popa, a murit infectat cu noul coronavirus
Noul coronavirus face noi victime! Starețul mănăstirii Stănișoara, din județul Vâlcea, Laurențiu Popa, a murit infectat cu virusul ucigător

Starețului mănăstirii Stănișoara, din județul Vâlcea, Laurențiu Popa a murit în această dimineață, infectat cu noul coronavirus. Duhovnicul fusese confirmat pozitiv, în urmă cu două săptămâni.

A fost adus la București și internat la Terapie Intensivă la Institutul Național de Boli Infecțioase ”Matei Balș”. Potrivit apropiaților, se pare că starețul suferea de cancer pulmonar.  

Arhiepiscopul Râmnicului, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, a scris câteva rânduri despre “iscusitul” Părinte Arhimandrit Laurențiu Popa.

Starețul mănăstirii Stănișoara a murit infectat cu SARS CoV2

Mănăstirea Stănișoara, care, până în secolul al XVIII-lea, se numea Nucet, se află la poalele Masivului Cozia, pe versantul sudic, în orașul Călimănești, din județul Vâlcea.

Duhovnicul Laurențiu Popa a ajuns la Stănișoara în urmă cu 43 de ani, unde a stat în ascultare precum o stâncă, iar pe 2 iulie 2002, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a numit arhimandrit.

„Cu multă durere am aflat vestea trecerii la cele veșnice, în dimineața zilei de 11 august, a părintelui Arhimandrit Laurențiu Popa, starețul Mănăstirii Stânișoara.

Cinstit de slujitori ai Bisericii, de monahi, de mulții ucenici pe care i-a avut și de credincioșii care l-au cunoscut, Arhimandritul Laurențiu Popa s-a făcut pe sine adevărat avvă, după modelul Patericului.

Rugăciunea inimii, blândețea, smerenia, discreția duhovnicească, postirea, citirea la Psaltire, ascultarea și tăierea voii sunt coordonate ale vieții sale călugărești însușite încă din tinerețe de când a ucenicit pe lângă Părinții Cleopa Ilie și Paisie Olaru, pentru ca mai târziu să le împărtășească ucenicilor săi ca fiind dreptare ale mântuirii.

Sarcina părintelui a fost, așadar, de a-i „naște” duhovnicește pe ceilalți în virtute spre cunoașterea lui Dumnezeu, prin lepădarea de patimi și așezarea minții în rugăciunea curată.

Fire studioasă și evlavioasă, a fost preocupat să alăture formării intelectuale și pe cea duhovnicească. În timpul studiilor la Facultatea de Chimie a Universităţii din Iaşi, pașii îl purtau spre Catedrala Mitropolitană unde participa la slujbele de seară și la Sfânta Liturghie, atrăgând atenția celor însărcinați cu educația marxistă a tinerilor studenți.

Nu a fost speriat nici de atenționarea profesorilor ori a colegilor „binevoitori” asupra „petelor negre” care, înscrise în dosarul său studențesc, aveau urmări negative într-o viitoare carieră.

Deși încă tânăr, conștiința îl îndemna să rămână statornic dorinței de a fi prezent la sfintele slujbe și a început să caute modele de trăire duhovnicească. Era o perioadă foarte grea pentru Biserică, pentru preoți, pentru călugări: Decretul 410 din 1959 alungase călugării din mănăstiri, iar închisorile fuseseră umplute în deceniul anterior cu preoți și monahi.

În pofida interdicțiilor, a călătorit în zona Neamțului unde era vie lucrarea duhovnicească a Părintelui Cleopa și a Ieroschimonahului Paisie Olaru, iar în scurt timp, în anul 1977, a fost primit frate la Sihăstria.

Calitățile sale au fost în scurtă vreme remarcate, încât, după numai trei ani, a depus voturile monahale, naş de călugărie fiindu-i Părintele Cleopa, care i-a rămas model de sfințenie întreaga viață.

Căuta să primească cuvânt de folos de la toți părinții îmbunătățiți: părintele Veniamin Bărbăcaru, părintele Nicodim, părintele Ioanichie Bălan, părintele Ioil, părintele Vartolomeu Florea, Arhimandritul Victorin Oanale, care urmau calea vieții după voința lui Dumnezeu, uneori până la jertfa de sine. A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu în perioada 1979-1981, însă a fost nevoit să le întrerupă în cel de-al treilea an.

Vrednicul de pomenire și fericit întru adormire Patriarhul Teoctist, în perioada în care era Mitropolit al Moldovei, l-a hirotonit diacon în ianuarie 1981, iar la Praznicul Bunei-Vestiri al aceluiași an, a fost hirotonit preot.

Era cucerit însă de duhul blândeții și al rugăciunii Părintelui Paisie Olaru, la autoritatea căruia căuta vindecarea neputințelor începutului de călugărie pe Taborul Sihăstriei, la Mănăstirea Sihla, unde între anii 1983 şi 1987 a fost egumen. Împlinirea rânduielilor de slujbă, ascultarea desăvârșită, primirea pelerinilor care alergau la povața Părintelui Paisie îi împleteau rugăciunea cu ascultarea de egumen.

În viața aspră din vârful muntelui, în rigoarea pentru păstrarea tipicului și a rânduielilor călugărești, căuta discernământul sau dreapta judecată. După modelul părinților din Pateric și a părinților filocalici, înțelegea că pacea inimii şi sfinţenia sunt darurile lui Dumnezeu care se împărtăşesc în funcţie de deschiderea inimii, prin pocăinţă şi nevoinţă, prin rugăciunea care trebuia să tindă a deveni o rugăciune a inimii. Smerindu-se, nu vorbea niciodată despre rugăciunea proprie ci îi amintea pe Părintele Cleopa și pe părinții îmbunătățiți duhovnicește care mărturiseau despre aceasta.

Ancorat în tipicul Mănăstirii Sihăstria, la 15 iunie 1987, rămânând în ascultare față de părintele său duhovnicesc, pășea în ținutul Vâlcii, în apropierea chiliilor Sfinților Neofit și Meletie, la Mănăstirea Stânișoara, grav afectată în perioada comunistă, spre a reînnoda șirul rugătorilor înaintea Preasfintei Treimi, împreună cu ultimii doi viețuitori.

Și-a reluat studiile la Facultatea de Teologie din Sibiu, devenind licențiat al acesteia în anul 1989. Reorganizarea obștii monahale, restaurarea bisericii mari și ridicarea din temelie a paraclisului, restaurarea chiliilor, întemeierea unei gospodării, tindeau să-l copleșească, însă răbdarea și jertfa de sine l-au ajutat să se arate destoinic în slujire.

Pe Valea Oltului, la mănăstirile Frăsinei și Cozia, a întâlnit părinții următori ai rânduielilor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, el însuși rugător şi ascet şi, în acelaşi timp, om de acţiune, permanent angajat în slujirea nevoilor semenilor.

De aceea, Părintele Laurențiu Popa nu a cruțat timp pentru împlinirea pravilei, oricât erau de solicitante celelalte ascultări, iar peste ani aceasta a devenit regula mănăstirii.

Era exigent mai ales cu prezența la slujbă. În rest, aspru cu cei îndârjiți în săvârșirea răului, blând cu cei care arătau pocăință sinceră și dorință de îndreptare, fiind căutat, în special după anul 1990, de ucenici din diferite medii sociale, călugări și mireni.

În viața duhovnicească a fost ca o stâncă iar ca stareț, mare ctitor: de biserici, de mănăstiri, de suflete pentru Împăratul Hristos. Rând pe rând a restaurat biserica și paraclisul, a primenit chiliile, a introdus curentul electric în mănăstire (o rețea de 7 km), a împrejmuit incinta, a organizat gospodăria, s-a preocupat de amenajarea drumului care urcă spre mănăstire, a construit noul arhondaric, stăreția și trapeza.

În cei treizeci și trei de ani de slujire ca stareț al Mănăstirii Stânișoara a rectitorit însă nu doar cele văzute ci și biserici vii în sufletele ucenicilor săi, reușind să deslușească tainele ascunse din sufletele acestora. Ca semn de recunoștință pentru revigorarea vieții monahale din sihăstria Stânișoarei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 2 iulie 2002, l-a numit arhimandrit”, a scris Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului.

Închide ×