Cutremurul din 4 martie 1977. “Toma Caragiu a murit pentru că a ieşit din apartament”. Dramele neştiute ale marilor artişti români dispăruţi în urma seismului

Seara de 4 martie 1977 rămâne… neagră, în memoria celor care au trăit-o. Nu doar pentru că au trecut prin spaima de a se întreba dacă peste câteva minute vor mai fi în viaţă, ci şi prin faptul că după ce stihiile pământului s-au domolit, au aflat că în urma cutremurului devastator care avusese loc au pierdut rude, prieteni. Noi, românii, am pierdut mulţi oameni de cultură – actorii Toma Caragiu şi Eliza Petrăchescu, regizorul Alexandru Bocăneţ, cântăreţele Doina Badea şi Filofteia Lăcătuşu, mezzosoprana Mihaela Mărăcineanu, pianistul Tudor Dumitrescu, scriitorii Anatol Emilian Baconsky, Alexandru Ivasiuc, Mihai Gafiţa, Mihail Petroveanu, Veronica Porumbacu şi mulţi alţi.

Ora 21:22 – cutremur! 7,2 grade pe scara Richter

Era o zi de vineri ca oricare alta. Pomii deja înmuguriseră, pentru că temperatura era mult mai ridicată decât ar fi fost normal pentru începutul lunii martie. La ora 21:22, a început să se mişte totul, într-un vuiet lugubru, iar curând s-au întrerupt curentul electric, gazele, reţeaua de telefonie (n.r. – la acea vreme exista doar telefonie fixă). Violenţa mişcării pământului a avut epicentrul în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km, având o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter. Oamenii, speriaţi, s-au repezit pe scări să iasă din blocuri, alţii au rămas în casă, paralizaţi de teamă. În circa 56 de secunde, seismul a făcut 1.578 de victime, dintre care 1.424 numai în Bucureşti.

Era al doilea mare seism din secolul al XX-lea produs în România, după cel din 10 noiembrie 1940 (care a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter). Imediat după cutremur, în Bucureşti, bulevardele Gheorghe Magheru şi Nicolae Bălcescu, Calea Victoriei, dar şi străzile adiacente dezvăluiau realitatea cruntă: grămezi de moloz şi fiare contorsionate pe locurile unde până atunci erau clădiri. Prima construcţie prăbuşită pe care trecătorii o întâlneau, în acea seară, mergând dinspre Piaţa Romană spre Universitate, era aceea care avea la parter cofetăria „Casata”. Mergând mai departe spre Universitate, tot pe partea stângă, pe Bulevardul Magheru colţ cu Strada C.A. Rosetti, un corp al blocului care avea la parter cofetăria „Scala” se preschimbase într-un munte de moloz. Cofetăria „Scala” se mândrea cu un vestit maestru cofetar, care avea o reţetă proprie pentru savarine şi amandine – Dumitru Temciuc (acesta a supravieţuit cutremurului). Blocul „Wilson”, situat la intersecţia dintre Bulevardul Nicolae Bălcescu şi Strada Oneşti (n.r. – actuala Dem. I. Dobrescu), unde la parter era pensiunea „Bulevard”, a rămas, în urma cutremurului, cu faţada prăbuşită.

Lângă Universitate, în faţa Facultăţii de Arhitectură, erau ruinele blocului care avea la parter restaurantul „Dunărea”. Vizavi de Universitate, în spatele statuii lui Mihai Viteazul, pe Strada Colonadelor (n.r. – actuala Stradă Toma Caragiu), erau ruinele blocului care avea la subsol barul „Continental” şi cele ale clădirii lipite de acest bloc. În spatele Teatrului Naţional, pe strada Alexandru Sahia (n.r. – actuala stradă J.L. Calderon) nr. 35, la intersecţia cu Strada Maria Rosetti, erau trei blocuri lipite. Blocul din mijloc era prăbuşit, celelalte două rămânând intacte. Tot în spatele Teatrului Naţional, pe Strada Tudor Arghezi, s-a prăbuşit imobilul de la nr. 1. Pe Calea Victoriei, aproape de intersecţia cu Strada Ştirbei Vodă, se afla blocul care avea la parter celebra cofetărie „Nestor”, renumită pentru cele mai fine bomboane de ciocolată. Şi acest bloc era prăbuşit.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

Toma Caragiu a murit… pentru că a ieşit din apartament!

În acea seară, Tomiţă – cum îi spuneau prietenii lui Toma Caragiu – era acasă, împreună cu regizorul Alexandru Bocăneţ. Mai aveau câte ceva de discutat despre premiera fimului „Gloria nu cântă”, care urma să aibă loc curând. În acea zi, Tomiţă nu avea nici repetiţie la teatru, nici filmare, nici înregistrare, nici spectacol. Aşa că a hotărât să rezolve nişte drumuri pe care le avea de făcut, urmând ca seara să revină în Bucureşti, pentru întâlnirea cu regizorul Bocăneţ.

De dimineaţă, a plecat, împreună cu soţia (n.r. – actriţa Elena Caragiu) spre Periş. L-a vizitat pe prietenul său, Chiriţă, la Titu, unde au stat amândoi la poveşti, au râs, au jucat biliard. După prânz, Elena Caragiu îi spune lui Tomiţă că vrea să se plimbe puţin pe Valea Prahovei. El o priveşte mirat, iar ea îi zice: „Ce te uiţi aşa, la mine, de parcă ţi-ai lua adio? Te sun acasă diseară, după ora nouă…”. Tomiţă ajunge în Bucureşti pe la ora 18:30 şi dă câteva telefoane – la Geti, sora lui, la Andu (n.r. – aşa îi spuneau prietenii lui Alexandru Bocăneţ), pe care îl anunţă că e acasă şi îl aşteaptă… Apoi coboară la barul „Continental” să cumpere apă minerală şi ţigări. La ora 20:30, soseşte Andu şi îl anunţă pe Toma că primul film regizat de el (n.r. – avea să fie şi ultimul) – „Gloria nu cântă”, unde Tomiţă are rol principal – a ieşit din laborator. Actorul pune pe masă o sticlă cu whisky, toarnă în pahare, pentru a ciocni în cinstea evenimentului, deşi Bocăneţ nu putea să bea alcool, venise cu maşina. Erau amândoi în sufragerie şi discutau despre film.

Peste mai puţin de o oră, Bucureştiul se cutremură apocaliptic. În acel moment, pentru Andu şi Tomiţă erau trei posibilităţi: să rămână în casă; să iasă pe scara de serviciu; să coboare pe scara principală. Această a treia alegere le-a fost fatală. Blocul din Strada Colonadelor nr. 3 s-a prăbuşit, „alunecând” etaj cu etaj. Apartamentul lui Toma, aflat la etajul al doilea, a rămas aproape intact. Dar Toma şi Andu au căzut de la înălţime odată cu casa scărilor… Din acea noapte de 4/5 martie până pe 10 martie, actori, cascadori, oameni care l-au iubit pe Tomiţă au fost prezenţi mereu lângă blocul „Continental”. Actorul Ion Besoiu, care a venit zilnic la operaţiunile de căutare, scria în paginile sale de jurnal, în 5 martie: „În uşa biroului apare Titus Popovici. «Ce-i cu Toma Caragiu?», întreabă. «Ce să fie? E la ţară», răspunde cineva. «Atunci de ce mă întreabă sora lui de el?», spune Popovici. Încremenim. Cine ştie sigur că a plecat acolo? Sunăm la Periş. «Vă rugăm să controlaţi dacă Toma Caragiu e acolo. Întrebaţi vecinii dacă a fost azi-noapte…», zice Popovici. O linişte nefirească. Un minut, două, nu-mi dau seama. «N-a fost acolo», ni se spune. Îngheţăm. E absurd. E groaznic, e nedrept”, nota Besoiu în jurnal.

Lângă ruinele de pe Strada Colonadelor erau sute de oameni. Se prăbuşiseră două blocuri alăturate – cel care avea la subsol barul „Continental” şi cel care avea la parter o grădină de vară – ambele situate în spatele Muzeului Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu). Acolo locuiau actorul Toma Caragiu şi cântăreaţa Doina Badea. Lângă ruine se aflau actorii Ion Besoiu, Jean Constantin, Ion Caramitru, Victor Rebengiuc. Lăcrimau şi sperau într-o minune. Ore, zile la rând au stat acolo, tresărind la orice acţiune a cascadorilor de a extrage dintre ruine un om accidentat sau un trup fără viaţă. „Cascadorii ăştia sunt copiii nebuni ai filmului românesc, cu sufletele cât munţii”, afirma Ion Besoiu. Actorul Ion Caramitru povestea: „Toma stătea la etajul 2, iar blocul se prăbuşise până la nivelul etajului 3. Uşa spre casa scărilor era blocată. Am strigat după el, dar nu am primit niciun răspuns”.

Digisport.ro

Cum a reacționat Ilie Dumitrescu după ce a aflat cine l-a umplut de sânge pe Mihai Stoica

„Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbuşire”

Abia în 10 martie, cascadorii au strigat ceva, de sus, de pe dărâmături, apoi au început să facă semne. Buldozerele s-au oprit. Câţiva soldaţi au urcat lângă cascadori. Aruncau bucăţi de beton, scormonind în moloz. Secundele păreau ore… Un soldat a coborât, ţinând în mână o ramă de ochelari turtită, cu lentilele sparte. A adus-o actorilor care aşteptau. „Ochelarii lui…”, a spus Ion Caramitru, izbucnind în hohote de plâns. Cascadorii au scos dintre fiare şi moloz două trupuri îmbrăţişate – Caragiu şi Bocăneţ.

Două vieţi, doi artişti, două destine curmate brusc în câteva secunde. Casa scărilor se prăbuşise peste ei, undeva, la parter. Ion Besoiu privea încremenit. „De ce nu i-am pus spectacol în seara aceea? De ce?”, se întreba, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji iar hohotele de plâns îl sugrumau. „Un actor uriaş, un om uriaş, un suflet uriaş a fost strivit într-o seară nebună de un bloc oarecare. Absurd, incredibil…”, spunea Besoiu. „Doamne, de ce n-au rămas în apartament? Dacă ar fi stat acolo, ar fi scăpat… Au murit pentru că au ieşit pe casa scărilor, care s-a surpat peste ei…”, s-a auzit vocea lui Jean Constantin. Plângea. Cascadorii îi degajează pe Tomiţă şi pe Andu dintre dărâmături, cu mâinile goale. „Noi l-am găsit pe nea Tomiţă, în a şasea zi de la dezastru. În sufrageria lui, pe masă, o sticlă de whisky şi paharele erau pline, neatinse. Dacă stătea în casă, scăpa fără probleme, dar a ieşit pe casa scării, cu domnul Bocăneţ”, povesteau cascadorii Adrian Ştefănescu şi Paul Fister.

Interesant este faptul că Toma Caragiu se temea de zborurile cu avionul, din cauza unei… „preziceri”. Actorul Florian Pittiş povestea, după moartea lui Toma Caragiu, că acesta i-ar fi spus lui Maxim Crişan (n.r. – când acesta era director adjunct al Teatrului „Bulandra”) că nu vrea să meargă cu avionul într-un turneu în SUA: „Eu, cu avionul? Nu, lasă, că-mi aranjez să plec cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbuşire”. Prezicere sau nu, Toma Caragiu a murit în urma unei prăbuşiri… A fost înmormântat la 11 martie 1977, la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Avea doar 51 de ani. Pentru filmul muzical „Gloria nu cântă” (n.r. – ultimul din cariera sa), actorul Toma Caragiu a primit postmortem Premiul ACIN 1977.

Elena Caragiu: „Blocul era dărâmat în întregime. Singurul apartament intact era al nostru“

Actriţa Elena Caragiu, care i-a fost soţie lui Tomiţă 14 ani, nu era în Bucureşti la momentul seismului din 4 martie 1977, dar a revenit în Capitală imediat după ce a aflat că blocul în care ei locuiau s-a prăbuşit. Imaginile pe care le-a văzut când a ajuns în locul pe care îl numea „acasă” şi momentele din zilele următoare i-au rămas în minte pe viaţă. „Când m-am întors în Bucureşti, blocul era dărâmat în întregime. Singurul apartament intact era al nostru. Am recunoscut paharele de pe masă, pe jumătate pline, rămase neatinse. Puşi, cățelul nostru care rămăsese în apartament în momentul cutremurului, a ieșit mai târziu, cu pompierii sosiţi la intervenţiile de salvare. Zile la rând am stat acolo, cu Puși, care se tot ducea la ușa mare a blocului, blocată de moloz. Apoi am înţeles de ce – acolo l-au găsit pe Toma, cu Alexandru Bocăneț, amândoi îmbrățișați în moarte.

Viața lui Toma a fost o tragi-comedie și nu-mi imaginam că așa va fi și moartea. După înmormântare, am plecat la Periş, la casa noastră, unde l-am găsit pe Haiduc, câinele lui Toma, care murise la scurt timp după cutremur. L-am îngropat. Au urmat nişte zile în care dormeam, mâncam, plângeam și mă culcam iar. Am avut sentimente puternice de vinovăție, mi s-a părut nedrept ca Toma să moară și eu să fiu cruţată. Am plecat din România ca să-mi refac sănătatea – întâi la Paris, apoi în SUA. Așa a fost destinul nostru, marcat de tragedie și de neuitare. Nu pot uita poezia pe care mi-a dedicat-o Toma cu puţin timp înainte: «Ți-aduci aminte de mine?/ De veste vreau să-ți dau cu un minut ’nainte de-a muri./ Şi jertfa mea de o vei înţelege/ De-a pururi umbra mea te va-nsoţi»”.

Margareta Pâslaru: „Aveam ritualul nostru: Tomiţă îmi aranja voalul de mireasă, eu îi aranjam floarea de la butonieră“

Artista Margareta Pâslaru, care i-a fost parteneră de scenă lui Toma Caragiu în „Opera de trei parale” la Teatrul „Bulandra”, şi-l aminteşte pe actor ca fiind un om care trata cu seriozitate pregătirea unui rol. „În 1962, regizorul Liviu Ciulei m-a ales pentru rolul Polly Peachum în piesa «Opera de trei parale», de Bertold Brecht. Eu şi Toma aveam ritualul nostru seară de seară. Înainte de a coborî scările de metal în scenă, îndeplineam anumite gesturi «purtătoare de noroc».

De pildă, Tomiţă îmi aranja voalul de mireasă. La rândul meu, trebuia să-i verific floarea de la butonieră, pălăria şi cravata, în timp ce ne şopteam unul altuia într-un ritm mecanic, alert: «Eu nu sunt cântăreţ», spunea. «Zău că eşti bariton veritabil», răspundeam. Duetul nostru avea succes seară de seară, cu aplauze la scenă deschisă”, declara Margareta Pâslaru.

Alexandru Bocăneţ, regizorul care a revoluţionat emisiunile de televiziune

În fatidica seară de 4 martie 1977, regizorul Alexandru Bocăneţ (n.r. – Andu, cum îi spuneau prietenii) era acasă la Toma Caragiu, pentru a pune la punct ultimele detalii referitoare la apropiata premieră a filmului „Gloria nu cântă” – primul film regizat de Andu, în care Tomiţă juca un rol principal. Până atunci, Andu realizase sute de emisiuni de divertisment tv. Începuse să lucreze în Radioteleviziune din timpul studenţiei. Emisiunile create de el erau unice la acea vreme prin inventivitatea cu care „jongla” atât cu imaginile, cât şi cu planurile şi unghiurile de filmare. Andu a inventat seria de emisiuni de divertisment „Profil pe 625 de linii” şi „Gala Lunilor”.

Colabora cu orchestra condusă de Sile Dinicu şi cu corpul de balet al lui Cornel Patrichi. Scenografia şi costumele spectacolelor erau semnate de scenograful şi designerul Doina Levintza, care i-a fost prietenă şi apoi i-a devenit soţie. „Ne întâlneam în fiecare seară, inventam tot felul de scenete şi ne distram improvizând. Andu spunea cum le-ar vedea realizate, iar eu desenam cadru cu cadru. Atunci am avut ideea să alegem contrastul alb-negru şi astfel s-a născut şi am impus stilul alb-negru de televiziune. Montajul îl făcea Andu, iar eu trebuia să inventez şi să confecţionez zeci de costume”, povestea Doina Levintza. După 11 ani de muncă neîntreruptă în televiziune şi sute de emisiuni care îi poartă amprenta inconfundabilă, cutremurul din 4 martie 1977 i-a curmat brusc viaţa, la vârsta de 33 de ani. Cascadorii Tudor Stavru, Mircea Pascu, Aurel Popescu, Paul Fister, Szobi Cseh, Dan Steinhardt şi mulţi alţii sosiseră de la primele ore ale dimineţii de 5 martie în zonele unde erau clădiri prăbuşite pentru a căuta supravieţuitori, alături de armată, şi pentru a-i salva.

În seara cutremurului, unii dintre ei se aflau la Râmnicu Vâlcea, la filmări. „Când am simţit că se clatină totul în jur, am ţipat să iasă toată lumea afară din hotel şi să ia câte un brad în braţe, să aibă de ce să se ţină. Când s-a liniştit mişcarea pământului, ne-am întors în hotel iar băiatul de la recepţie prinsese un post de radio unde auzeam că în Bucureşti e prăpăd.

Ne-am urcat toţi în autocare şi am venit la Bucureşti. Şi ne-am dus din proprie iniţiativă la Consiliul popular, spunându-le că vrem să ajutăm pentru salvarea celor aflaţi sub dărâmături. Asta este soarta noastră, a cascadorilor. Ne-au spus să ne orientăm… Şi toţi cei 15-20 de cascadori care ne stânseserăm acolo am plecat la blocul cu barul «Continental», să-i salvăm pe Tomiţă şi pe Andu. Am stat acolo o noapte întreagă, printre dărâmături, dar nu am reuşit să ajungem la ei”, povestea cascadorul Paul Fister.

Abia după şase zile, cascadorii Aurel Popescu şi Mircea Pascu au scos dintre fiare şi moloz trupurile lui Toma şi Andu. Oamenii care l-au cunoscut pe Andu Bocăneţ şi care au lucrat cu el spun că golul lăsat n-a mai putut fi acoperit. În prezent, Studioul 3 al Televiziunii Române poartă numele lui Alexandru Bocăneţ, semn al preţuirii pe care o merită un asemenea artist.

Marius Ţeicu: „Pasiunea cu care lucra Andu era atât de arzătoare încât nu avea astâmpăr“

Compozitorul Marius Ţeicu a avut o colaborare frumoasă cu Bocăneţ în emisiunile regizate de acesta, celebrele „Gala lunilor” şi „În alb şi negru”. „L-am cunoscut pe Alexandru Bocăneţ la începutul anilor ’70, când eram profesor corepetitor la Şcoala Populară de Artă. Într-o zi, a venit acolo Titus Munteanu, de la Televiziunea Română, care lucra împreună cu Alexandru Bocăneţ, la realizarea unor emisiuni de divertisment.

Andu era foarte talentat, meticulos, muncitor, un om extraordinar, un profesionist desăvârşit. Deja existau acele emisiuni extraordinare pe care le făcea în alb-negru, avea un stil propriu, dar şi foarte multe idei, ne punea să ne «jucăm», inventa tot felul de roluri pentru artişti în emisiunile de divertisment – Toma şi Anda Călugăreanu au fost în roluri de îndrăgostiţi, Aurelian Andreescu, aceeaşi Anda şi Mihaela Mihai au cântat muzică populară în timp ce soliştii de muzică populară Maria Butaciu, Ana Toma şi Ion Bogza au cântat arii din operete. Inventivitatea lui ne-a adus pe mine şi pe Cornel Patrichi în postura de a schimba rolurile – Cornel a devenit compozitor şi pianist, iar eu am devenit dansator şi coregraf. Râdeam de ne prăpădeam în timpul repetiţiilor, când eu îl învăţam pe Cornel să cânte, iar el mă învăţa să dansez.

Tot într-o emisiune realizată de Andu, eu, Olimpia Panciu şi Mihai Constantinescu am interpretat rolurile unor personaje de desene animate – Heidi (Olimpia), Peter (eu) şi bunicul lui Heidi (Mihai). Plecarea lui Andu a lăsat un gol imens şi nu e o vorbă în vânt, e chiar realitatea, pentru că având acest talent uriaş, realiza toate show-urile importante. Nu mai vorbesc despre pasiunea cu care lucra, era atât de arzătoare încât nu avea astâmpăr. Când îi venea o idee, mustea de dorinţa de a o pune în aplicare. Păcat că l-am pierdut atât de devreme şi într-un mod atât de tragic! Andu mai avea multe de spus, multe de realizat în televiziune…”, spunea compozitorul Marius Ţeicu.

Tudor Stavru, cascadorul care din salvator a devenit… înger

În prima linie a salvatorilor, după cutremur – pe lângă oameni ai armatei -, s-au aflat cascadorii. Au salvat vieţi, dar şi bunuri ale oamenilor cărora li s-au prăbuşit nu doar casele, ci şi amintirile. Unul dintre aceşti cascadori era Tudor Stavru – cel mai cunoscut şi apreciat din acei ani, fost sportiv la Clubul Dinamo Bucureşti, unde a practicat kaiac-canoe, el făcând parte din prima generaţie de cascadori formată de regizorul Sergiu Nicolaescu. Începând din 5 martie, timp de o săptămână, Tudor Stavru şi colegii săi au fost, zi şi noapte, printre ruinele clădirilor prăbuşite din Bucureşti.

„Ne-am dat seama că stăteam toţi grămadă, iar în Bucureşti mai erau multe puncte unde puteau fi salvaţi oameni. Eu şi Tudor Stavru ne-am dus la blocul «Nestor», iar ceilalţi s-au împărţit la blocurile «Scala»,la «Casata» şi în alte locuri unde puteam interveni. La «Nestor» erau în stradă locatarii din imobilul respectiv, pe care nu-i prinsese cutremurul în casă, şi ne rugau să nu lăsăm armata să intre cu buldozerele în dărâmături, pentru că voiau să-şi îngroape creştineşte morţii”, povestea cascadorul Paul Fister.

„A căzut de acolo în gol, de la mare înălţime”

Oamenii îi priveau pe cascadori ca pe nişte zei, ei erau cei în care îşi puseseră speranţa că vor salva supravieţuitorii. Le aduceau cafea şi ceai fierbinte, sendvişuri. Unul dintre cascadorii de la blocul „Continental” avea febră şi tuşea. „S-o fi îmbolnăvit, bietul om… De atâtea zile, de dimineaţă până seara, oamenii ăştia stau afară, în frig”, zicea un bătrânel. „Cascadorii nu se îmbolnăvesc, domnule! Ăştia sunt «Nemuritorii», nu i-ai văzut în film?”, spunea altcineva. „Duceţi-vă la blocul «Nestor», să-l vedeţi pe Stavru! Sare dintr-un balcon în altul ca o pisică. Parcă se joacă pe dărâmături…”, mai spunea altă persoană. După vreo zece zile, cascadorilor li se spusese că pot pleca. Unii au plecat imediat, alţii nu. Tudor Stavru a rămas. „Tudorică urma să se ducă acasă, să se odihnească şi a doua zi să ne întâlnim în studioul de la Buftea, unde aveam filmări. El locuia în Buftea. Ne-am dat mâna, iar eu am plecat la maşina care mă aştepta pe Calea Victoriei. A doua zi, de dimineaţă, când am ajuns în studioul de la Buftea, a venit la mine un băiat şi mi-a spus că mă caută directorul general.

M-am dus la el în birou şi am văzut că era cătrănit. «Paulică, am o veste tristă. Aseară a murit Tudor Stavru», mi-a zis. Când am auzit, am simţit că mă lasă picioarele… Directorul şi-a dat seama că vreau să plec, să-l văd pe Tudorică, aşa că mi-a dat maşina lui, iar şoferul m-a dus direct la Spitalul de Urgenţă Floreasca. În poarta spitalului, rezemat de un stâlp, era Sergiu Nicolaescu. Plângea… Am intrat şi am văzut, sub scara spitalului, o targă cu un trup acoperit cu un cearşaf. Am ridicat un colţ şi l-am văzut pe Tudorică… Am izbucnit în lacrimi, nu-mi venea să cred că a murit… Apoi m-am dus la blocul «Nestor», să aflu ce s-a întâmplat. Tudor pierduse autobuzul de Buftea, s-a întors la blocul «Nestor» şi a vrut să ajute un bătrân, să-i aducă bietului om, din dărâmături, o cutie în care avea acte, bani şi multe fotografii.

A urcat, a intrat în apartament de pe balcon. A găsit cutia, i-a arătat-o bătrânului şi acesta i-a spus să o arunce. Dar Stavru a zis: «Cum să o arunc? Am urcat până aici doar ca s-o arunc şi să se facă zob în fierul ăla, printre dărâmături?!». Ţinea caseta în mâna dreaptă, a pus mâna stângă, apoi un picior, pe urmă şi pe celălalt, pe marginea unui balcon. Dar el se sprijinea în antebraţ. Iar în momentul ăla s-a desprins o cărămidă, s-a rupt peretele şi a căzut de acolo în gol, de la mare înălţime… Avea doar 38 de ani…”, povestea Paul Fister. El mai spunea că în ziua înmormântării lui Tudor Stavru a luat de la Buftea – împreună cu alţi colegi – şase cai şi costume de daci. „Eram cinci călăreţi, iar pe al şaselea cal îl ducea la mână Adrian Ştefănescu – era calul lui Tudor, iar de şaua acestuia erau agăţate cizmele lui, sabia lui. Ne-am încolonat şi direct la Cernavodă ne-am oprit, unde Tudorică a fost înmormântat. La funeralii au fost prezenţi colegi cascadori, dar şi regizorii Sergiu Nicolaescu şi Doru Năstase”, spunea Paul Fister.

Doina Badea, un cântec amuţit. S-a întors în pământul oltenesc, unde se născuse

Avea o voce amplă, gravă, unică. În interpretarea ei, orice melodie devenea inconfundabilă şi răvăşitoare. Poate din acest motiv era numită „Edith Piaf a României”… Doina Badea era artista care impresiona prin orice apariţie – fie la radio, fie la televiziune, fie în spectacole. Timbrul aparte al vocii sale fascina… Olteanca născută la Craiova – în 1940, anul în care avusese loc alt mare cutremur – era doar un bebeluș, când a fost salvată de mama sa, în timp ce fugea din casa care urma să se transforme în dărâmături. Din nefericire, 37 de ani mai târziu, artista – devenită şi ea mamă – nu a mai reușit să se salveze și nici să-și protejeze propriii copii de devastatorul cutremur.

Era foarte iubită şi admirată prin felul în care cânta piese de muzică uşoară – „Vechiul pian”, „Ploaia şi noi”, „Cânta un matelot”, „Deschide, deschide, fereastra”, „Cine vine noaptea târziu”. Calităţile vocale i-au permis şi abordarea cu succes a muzicii populare – „Lung e drumul Gorjului”, „Mi-am pus busuioc în păr”, „Hăulita” -, precum şi a romanţelor, inspirată de marea artistă Ioana Radu, pe care o admira. A cântat la Teatrul „Constantin Tănase” din Bucureşti, la Sala Palatului, la Sala Radio, sub bagheta maestrului Sile Dinicu. Apariţia sa pe renumita scenă „Olympia” din Paris a fost unul dintre succesele sale de notorietate.

Viaţa de artistă – cu numeroase turnee, festivaluri la care participa, a făcut ca ea să se căsătorească destul de târziu. Soţul ei a fost Traian Smeu, cei doi având împreună doi copii: Bogdan Traian (4 ani) şi Andrei Claudiu (1 an). Doina Badea locuia într-un apartament din blocul de pe Strada Colonadelor, era vecină cu actorul Toma Caragiu… În seara de 4 martie, imediat după ora 21:00, Doina se pregătea să plece la restaurantul „Cina”, unde cânta aproape seară de seară. Dar… nu a mai ajuns acolo, deoarece blocul a început să se clatine, iar – în final – s-a prăbușit. Atunci a pierit artista, dar şi familia acesteia – soţul şi cei doi copii.

„Un sicriu şi patru cruci”

Opiniile/părerile legate de finalul vieţii artistei sunt diferite. „Din câte știu, Doina trebuia să plece la spectacol, dar a început cutremurul. Probabil, s-a întors, ca orice mamă, să-și apere copiii. Am aflat că soțul ei a fost găsit îmbrățișat cu cei doi băieți, iar ea n-a mai fost găsită niciodată…”, spunea Angela Similea. Nimeni nu cunoaşte, cu exactitate, cum s-au petrecut ultimele clipe din viața Doinei Badea. Trupul ei nu a fost găsit.

Prin mormanul de ruine al blocului s-a descoperit, câteva zile mai târziu, doar o mână a artistei, recunoscută după verighetă. După câteva zile, cântăreţul Cornel Constantiniu – prieten apropiat al Doinei şi al familiei acesteia -, mărturisea, lăcrimând: „La înmormântare au fost un sicriu şi patru cruci. Tot ce s-a mai putut găsi din trupul Doinei, al copiilor şi al soţului ei a fost pus într-un singur sicriu…”. Artista este înmormântată la cimitirul „Ungureni” din Craiova, oraşul său natal. Pe mormânt sunt scrise două texte – ca două „mesaje testament”: „Vă las cântecele mele ca ecou al sufletului meu” şi „Doină din străbună glie / Cât de dragă îmi eşti tu mie!”.

Alţi oameni de cultură care au pierit între ruine

– Actriţa Eliza Petrăchescu (născută la 15 iunie 1911) a absolvit Conservatorul de artă dramatică din Iaşi (1932), a jucat pe scena Naţionalului din Iaşi şi pe aceea a Teatrului Naţional din Bucureşti. Din filmografia sa amintim: „Setea”, „Amintiri din copilărie”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Nunta de piatră”, „Felix şi Otilia”, „Ilustrate cu flori de câmp”, „Tănase Scatiu”.

– Mezzosoprana Mihaela Mărăcineanu (născută în 1942) era una dintre artistele apreciate ale scenei lirice româneşti, fiind solistă a Operei Române din Bucureşti, interpretând roluri emblematice în operele „Carmen”, de Georges Bizet, „Trubadurul”, de Giuseppe Verdi, „Italianca în Alger”, de Gioachino Rossini.

– Pianistul Tudor Dumitrescu (născut la 6 decembrie 1957) a scris piese pentru pian, lieduri, o lucrare pentru violoncel solo, un sextet pentru corn francez şi coarde.

– Solista de muzică populară Filofteia Lăcătuşu (născută la 7 iunie 1947) a cântat la Orchestra „Doina Gorjului” din 1969 până la sfârşitul vieţii, evoluând sub bagheta dirijorilor Gelu Barabancea şi Stelian Ghiocel.

– Poetul A.E. Baconsky (născut la 16 iunie 1925) a debutat editorial în 1950 cu volumul „Poezii”. A tradus din lirica universală şi este autorul volumului „Panorama poeziei universale contemporane”, un compendiu al poeziei moderniste europene. În 1969 şi 1972 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

– Scriitorul Alexandru Ivasiuc (născut la 12 iulie 1933) a publicat mai multe romane: „Vestibul” (1967), „Interval”, „Cunoaştere de noapte”, „Apa” (1973), „Iluminări”, „Racul” (1976). Romanul „Apa” a fost folosit ca scenariu pentru filmul „Trei zile şi trei nopţi”, realizat în 1976 în regia lui Dinu Tănase.

– Criticul şi istoricul literar Savin Bratu (născut la 15 mai 1925) a scris volumele „Moştenirea lui Ibrăileanu” (1955); „Cronici” (1957, 1958); „Contemporanul şi vremea lui” – realizat în colaborare cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga (1959); „Ibrăileanu – omul” (1959); „Mihail Sadoveanu” (1963, Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române); „Ion Creangă” (1969); „De la Saint-Beuve la noua critică” (1974).

– Criticul şi istoricul literar Mihai Gafiţa (născut la 21 octombrie 1923) a fost primul preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Români. A îngrijit ediţiile din opera lui Duiliu Zamfirescu, Cezar Petrescu, Vasile Alecsandri, Emil Gârleanu etc. Din opera sa amintim: „Scriitori români contemporani”, în colaborare cu T. Bănulescu (1964); „Faţa ascunsă a lumii” (1974); „Flautul lui Marsias” (1977); „Studii de istorie literară” (1979).

– Criticul şi istoricul literar Mihail Petroveanu (născut în 28 octombrie 1923) a scris monografiile „Tudor Arghezi, poetul” (1961) şi „George Bacovia” (apărut în două ediţii, 1969 şi 1972). A tradus „Copiii căpitanului Grant”, de Jules Verne, a îngrijit şi/sau prefaţat apariţii din scriitori români sau străini: I.L. Caragiale, Mateiu I. Caragiale, Nicolae Velea, Platon Pardău, A.E. Baconsky, Demostene Botez, Agatha Grigorescu-Bacovia, Ion Caraion şi traduceri din Alexandr Ceacovschi, Guy de Maupassant etc.

– Scriitoarea Veronica Porumbacu (născută la 24 octombrie 1921) a debutat în 1947. A publicat volume precum „Bilet în circuit” (1965), „Drumuri şi zile” (1969) şi două remarcabile cărţi de memorialistică: „Porţile” (1968) şi „Voce şi val” (1976). A efectuat şi numeroase traduceri din Schiller, Racine, Emily Dickinson, Rafael Alberti, poezie nordică modernă ş.a.