Andrea Miklos participă la a treia ediţie de JO la 25 de ani: “La Rio am concurat cu procură de la părinţi!”. Calvarul de la Tokyo: “În România nu aveam la cine să apelez!”. Exclusiv

Episodul 13 al seriei “Olimpicii României” o are în prim plan pe Andrea Miklos, una dintre cele mai valoroase atlete ale României. Sportiva legitimată la CSM Bucureşti va participa în acest an la a treia ediţie de Jocuri Olimpice a carierei.

Andrea Miklos participă la a treia ediţie de JO la 25 de ani: “Eram foarte bună la viteză, la rezistenţă. Băteam băieţii din clasă”

A debutat la doar 17 ani la Jocurile Olimpice de la Rio, iar cinci ani mai târziu a trăit un adevărat calvar la Tokyo, unde nu a putut concura. Într-un interviu pentru FANATIK, Andrea Miklos a vorbit despre pregătirea Jocurilor Olimpice de la Paris, despre accidentarea la tendon care a făcut-o să rateze precedenta ediţie de JO, dar şi alte lucruri interesante:

Andrea, cum ai ajuns la atletism?

– La vârsta de 9 ani am început. Am fost selecţionată de fosta mea antrenoare în şcoală şi cam asta a fost. A venit într-o zi în care aveam clasă de sport, m-a întrebat dacă vin la atletism, am fost de acord şi asta e povestea.

Aveai calităţi?

– În primul rând, am fost chemată de profesorul de sport. Eram foarte bună la viteză, la rezistenţă. Băteam băieţii din clasă şi aceste calităţi au fost observate şi am fost recomandată către doamna antrenoare, care să vină să mă vadă.

Digi24.ro

Cine a ucis-o pe Karen în 1966? Misterul a fost elucidat abia acum, iar descoperirea a provocat stupoare

“Am o figurină care aleargă şi acolo sunt agăţate medaliile”

Şi cum ai ajuns la proba de 400 de metri? 

– La vârsta de 13 ani am fugit pentru prima dată la 400 de metri, era într-o probă de ştafetă de 4×400. Aveam deja un timp foarte bun, undeva la 58 de secunde în ştafetă. Cam asta era proba care mi se potrivea cel mai bine, o probă de viteză în regim de rezistenţă. Şi aceste calităţi le aveam. Atunci, aşa am rămas la proba respectivă.

Ai luat medalia de aur la Festivalul Olimpic al Tineretului European de la Tbilisi din 2015, la o vârstă fragedă. Cum a fost să urci pe podium cu cele mai bune din Europa la vârsta ta?

– O experienţă foarte frumoasă. Bineînţeles, a fost prima medalie majoră. Mereu am fost foarte competitivă, mi-a plăcut mult concursul. De mică, mi-a plăcut să concurez, să mă aflu în cele mai importante concursuri, cu adversari mai buni ca mine. A fost foarte frumoasă experienţa, îmi amintesc şi atunci, chiar dacă au trecut 9 ani de atunci. Când mă uit la medalia respectivă, îmi aduce un zâmbet pe faţă.

Unde îţi ţii medaliile?

– Am un colţ în care am inscripţia Jocurilor Olimpice cu numele meu. Am o figurină care aleargă şi acolo sunt agăţate medaliile. Lângă, mai am cupele pe care le-am câştigat.

Digisport.ro

A văzut cum a apărut în public la Miami și a întrebat-o direct: ”Ești bolnavă?”. Răspunsul dat imediat de model

“Eram micuţă, trebuia să îmi facă părinţii procură să pot să plec la Rio”

Referitor la Jocurile Olimpice, tu ai debutat la 17 ani, la Rio. Cum a fost experienţa de acolo?

– Eram micuţă, trebuia să îmi facă părinţii procură să pot să plec la Rio. A fost o experienţă unică. Am fost foarte departe de casă, minor… o experienţă frumoasă. Concursul a fost foarte reuşit. Totuşi, am mers cu ştafeta de 4×400. M-a învăţat mai multe. Ştiam la ce să mă aştept la următoarea ediţie.

Te-ai întâlnit cu vedete în Satul Olimpic?

– Ţin minte că i-am mai văzut pe atleţii care erau în top. Pe Usain Bolt. Din alte sporturi poate nu ne-am prea intersectat, dar ţin minte că am văzut câţiva. Mai ales pe stadion, era pentru prima dată când mergeam la un concurs de seniori de aşa nivel, să pot să îi văd în realitate pe toţi aceşti atleţi uriaşi.

Când ai intrat pe stadionul din Rio, plin, ce senzaţie ai avut?

– Aveam emoţii destul de mari. Eram cea mai mică, ai o responsabilitate, faci parte din echipă. Dar cum eu mai concurasem la juniori, probabil n-am simţit atât de mult emoţia telespectatorilor, să îmi spun că sunt la Jocurile Olimpice. Doar emoţii pozitive, să mă bucur de concurs.

“Doctorii erau foarte lejeri din acest punct de vedere. Îmi spuneau că cel mai rău ce se poate întâmpla este să se rupă tendonul”

Ai fost şi la Tokyo 2021. A intervenit o accidentare şi n-ai putut să iei startul. A fost frustrant, dezamăgitor?

– Bineînţeles. Să mergi până în Japonia, în cealaltă parte a lumii şi să nu poţi să iei startul în concursul suprem, nu este uşor. A fost cea mai bună decizie la momentul respectiv deoarece riscam să agravez situaţia. Având în vedere că în momentul în care te accidentezi în România nu prea ai susţinere, am decis să ne retragem din concurs, să nu riscăm.

Ţi s-a pus un diagnostic greşit sau ce s-a întâmplat? 

– A fost o problemă la tendon. Ideea era că eu am avut problema asta şi înainte. Pe noi ne-au chemat la Snagov cu vreo 3 săptămâni înainte de plecarea la Jocurile Olimpice pentru că trebuia să facem carantina. Era un doctor care făcea injecţii cu trombocite, cu plasmă, dar nu m-au ajutat. Eu le ziceam la momentul respectiv că pe mine mă doare rău şi n-am cum să fac. Doctorii erau foarte lejeri din acest punct de vedere. Îmi spuneau că cel mai rău ce se poate întâmpla este să se rupă tendonul.

“Să văd dacă ţi se rupe tendonul în România cine o să te ajute să te recuperezi?”

Incredibil…

– Adică să îţi spună cineva aşa ceva… Să văd dacă ţi se rupe tendonul în România cine o să te ajute să te recuperezi? Foarte rar poţi să mai revii după o asemenea accidentare. Exista acest risc la Tokyo, aveam problema de mai bine de 6-7 luni. Nu a fost tratată, iar în România n-aveam la cine să apelez.

Cât ai stat la Tokyo? 

Vreo trei săptămâni. Eram foarte restricţionaţi. Dacă erai găsit cu COVID, carantină direct vreo două săptămâni. Au fost câţiva atleţi care au făcut deplasarea. Ne testau zilnic de două ori. Dacă erai găsit pozitiv la orice testare, intrai în carantină şi pentru tine era gata. Eu am ajuns în clinica respectivă, am făcut un RMN şi mi-au dat rezultatul. Umblam zilnic la recuperare. M-am mai dus în stadion la noi, m-am mai uitat la concurs. A fost foarte frustrant pentru mine să nu pot să concurez, să fac ceea ce îmi place. Frustrant şi depresiv.

“La Europenele în sală, la Mondialele din aer liber, ne-am mai ridicat faţă de anii precedenţi. Dar cam fiecare atlet care ajunge acolo, s-a zbătut pe puterile lui”

Ai fost printre primele sportive calificate la Paris, ce aşteptări ai la concursul din vară?

– Păi, în primul rând, mă bucur foarte mult că m-am calificat de anul trecut. În acest an n-a mai fost presiunea asta de calificare. Pregătirea poate să decurgă mult mai lin. Îmi doresc foarte mult să ajung în finală la Jocurile Olimpice. Acum, fiind calificată cu barem individual, îmi doresc să mă aflu între primele 8, cu cele mai bune. Este foarte greu la 400 de metri, sunt din ce în ce mai bune. Cât mai bine se poate, asta îmi doresc. Să mă bucur, în sfârşit, de experienţa olimpică.

Cât de mare e concurenţa?

– E foarte greu. Au mărit şi baremele de calificare. Să spun un exemplu. Baremul a fost 50,95 de secunde, iar dăţile precedente au fost 52 de secunde. Adică, să cobori o secundă şi un pic pe 400 de metri e enorm de mult. Ca să fii în apropierea unei medalii trebuie să fugi 49 şi puţin, în condiţiile în care recordul naţional este 49,88, deţinut de Ionela Tîrlea. Ca să înţelegeţi puţin ce înseamnă.

Cum vezi evoluţia atletismului românesc în ultimii ani?

– Avem câteva medalii care chiar nu pot fi trecute cu vederea. La Europenele în sală, la Mondialele din aer liber, ne-am mai ridicat faţă de anii precedenţi. Dar cam fiecare atlet care ajunge acolo, s-a zbătut pe puterile lui. Deci asta e clar.

Voi trebuie să faceţi şi eforturi financiare?

– Bineînţeles. Dacă ne uităm la persoanele care iau medalii sau sunt în primii 6 la Mondiale sau Europene, se pregătesc mereu afară. Nu prea vezi în ţară, mai puţin. Poate în probele tehnice.

“Eu, la Cluj, nu am pistă interioară. Nu pot să ies la -10 grade să fac antrenament”

Pentru proba ta, de 400 de metri, te pregăteşti în afara ţării? 

– Din noiembrie încoace, am tot fost plecată. M-am antrenat în Africa de Sud, în Turcia, apoi am intrat în sală, am avut câteva concursuri, apoi am plecat iar în Africa de Sud. Costurile au fost suportate de COSR. Noi, alergătorii, avem nevoie de o climă mult mai bună, ca să putem să ne pregătim. Eu, la Cluj, nu am pistă interioară. Şi ce fac? Dacă n-am condiţii… Nu pot să ies la -10 grade să fac antrenament. Asta se întâmplă doar în an olimpic, apoi un an nu o să mai avem lot olimpic şi susţinere de la COSR. Şi trebuie să ne descurcăm noi şi ce ne mai ajută cluburile.

La 25 de ani, a treia ediţie a Jocurilor Olimpice. Te gândeşti să baţi un record din acest punct de vedere?

– Peste patru ani o să am a patra ediţie. Cred că este foarte probabil să pot să concurez şi la 32 de ani, de ce nu? Dacă o să îmi permită sănătatea, până la urmă să mă pot şi întreţine din atletism. Ok, îmi place ceea ce fac, dar este important să îmi şi aducă ceva, trebuie să fii mulţumit şi din acest punct de vedere.

“La acest nivel pot să mă întreţin. Ideea e că dacă eşti mai jos, e mai greu”

Vă puteţi întreţine la acest nivel de calificat la Jocurile Olimpice?

– Da, eu sunt legitimată la CSM Bucureşti. Sunt susţinută de către club, în paralel şi de COSR de când m-am calificat la Jocurile Olimpice. Da, la acest nivel pot să mă întreţin. Ideea e că dacă eşti mai jos, e mai greu. Eu mai particip şi la alte competiţii din World Athletics, beneficiez de anumite bonusuri. Dacă o să fiu acceptată în Diamond League va fi foarte bine. Asta zic, trebuie să fii la un nivel foarte bun ca să te poţi întreţine. Dacă eşti calificat la Jocurile Olimpice e bine. Doar pe plan naţional, nu ştiu dacă e aşa bine.

Şi e complicat să faci şi altceva…

– Dacă mai faci şi altceva nu cred că te poţi ridica atât de mult. Nu ştiu dacă mai merită efortul respectiv. Ok, o faci de plăcere, dar nu să te duci spre performanţă şi medalii.

“Visul este să am medalie la toate campionatele puternice: Europene, Mondiale şi Jocuri Olimpice”

Care e visul tău în atletism?

– Visul este să am medalie la toate campionatele puternice: Europene, Mondiale şi Jocuri Olimpice. Nu cred că e imposibil pentru mine. Având doar 25 de ani, cariera mea doar acum începe. Atletismul este un sport de adulţi. Organismul dă randamentul maxim după 25-26 de ani. Consider că am loc de progres. Un alt vis, să pot să alerg sub 50 de secunde. Dacă alerg sub 50 de secunde, nu sunt multe atlete care reuşesc asta.

Ai alergat pe pista de la Paris vreodată? E important?

– Nu, niciodată. Nu contează neapărat. Contează foarte mult cum va fi vremea în zilele respective. Dacă e ploios sau e vânt, te împiedică. Dar, până la urmă, condiţiile sunt aceleaşi pentru toţi. Să sperăm că totul va fi bine. Să fie o finală şi acolo totul e posibil.

• 25 de ani are Andrea Miklos
• 50,95 de secunde este baremul de calificare la JO de la Paris în proba de 400 de metri liber