Controversata problemă Harghita-Covasna revine în actualitate. Istoricul Bogdan Bucur: „Habsburgii au retras autonomia Ținutului Secuiesc, nu România Mare!”

Autonomia Ținutului Secuiesc, care este compus din două județe, Harghita și Covasna, a născut o mulțime de comentarii, unele cerebrale, altele furibunde. Istoricul Bogdan Bucur, autorul unor lucrări de succes, a discutat, în exclusivitate, cu FANATIK.RO, pe marginea acestui subiect… alunecos, dar a făcut și o întoarcere în istoria României, în privința conceptului de „autonomie”.

Cum comentați scandalul legat de autonomia Ținutului Secuiesc?

Chiar în ultima mea carte, „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”, am tratat pe larg ceea ce a însemnat în trecutul românesc autonomia regională sau provincială, care era inclusiv o autonomie cu aspect politic. Este adevărat, era vorba despre români, mai exact despre basarabeni, vrânceni, făgărășeni, năsăudeni  și aromâni. Ideea autonomiilor locale în spațiul românesc nu ne este, deloc, străină. Vă readuc aminte mai cu seamă problema Regiunii Vrancea, care a beneficiat inclusiv de autonomie politică largă, în cadrul Principatului feudal al Moldovei, până în veacul al XIX-lea.

Și cum s-a ajuns de la… moldoveni la secui?

Apoi, a venit peste noi tăvălugul modernității și al ideii Statului Național Unitar și evident, aceste autonomii locale și politice – pe care le-am prezentat pe larg în „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” –  au fost spulberate. Acest lucru nu s-a petrecut doar în România, ci și în cazul Imperiului Austriac. Este cazul autonomiilor locale din Transilvania Habsburgică, la jumătatea secolului al XIX-lea. Așadar, nu România Mare este cea care a desființat sau nu a mai recunoscut autonomia locală secuiască. Cei care au făcut-o au fost autoritățile habsburgice, într-o dorință europeană, modernizatoare pentru statele respective, iar la bază a stat ideea uniformizării culturilor administrative și înlocuirea vechilor autonomii politice, culturale și religioase.

Controversata problemă Harghita-Covasna revine în actualitate. Istoricul Bogdan Bucur: „Habsburgii au retras autonomia Ținutului Secuiesc, nu România Mare!”

Practic, care este implicarea statului român?

Acest fenomen s-a petrecut inclusiv cu secuimea, care nu a fost, însă, singura populație din Transilvania care a beneficiat de reformele habsburgice. România a continuat o practică de tip unitar în privința administrației, care era deja specifică Europei. Chiar statul ungar, mă refer la Regatul Maghiar, aflat în cadrul Imperiului Austro-Ungar, nu a acordat Ținutului Secuiesc vreo formă specială de recunoaștere. Ce-i drept, pentru că secuii sunt maghiari, evident… Așadar, această practică începută la Viena de împăratul Iosif al II-lea (1780-1790)  a fost continuată după 1867 de autoritățile de la Budapesta și ulterior, după 1918, în perioada României Mari.

Digi24.ro

Ministrul Muncii a anunțat datele exacte la care vor fi virate pensiile pe luna mai

În ce ne privește, nu suntem la primul episod de acest tip…

Fac și mențiunea că, în prima parte a perioadei comuniste, am avut în Ardeal Regiunea Autonomă Maghiară, desființată de Ceaușescu, atunci când a revenit la vechea formă de organizare a țării, aceea pe județe, înlocuind regiunile și raioanele.

Cum se poate gestiona situația când există părerea că parlamentarii au „lucrat pe șest”?

Noi nu putem comenta decât ceea ce se întâmplă în spațiul public. Nu cred că vreunul dintre noi a avut acces la felul în care s-a deplasat acest proiect de lege, în spațiul autorității legislative. De multe ori, suntem obișnuiți să construim niște raționamente speculative, acolo unde pot fi doar erori sau întâmplări. Faptul că propunerea legislativă a trecut de una dintre camerele parlamentului poate fi, pur și simplu, o întâmplare sau o neatenție. Unii dintre noi ne gândeam la alegeri anticipate, opinia publică era atentă în altă direcție, începuse să se manifeste și această pandemie…

Specialiștii au observat tendința de enclavizare a județelor Harghita și Covasna

Deci nu se pune problema neconstituționalității….

Nimic nu este neconstituțional atâta vreme cât că este rezultatul compromisului în interiorul clasei politice și generează o stare de mai bine pentru toată lumea. Nu am văzut analize economice, etc, serioase, care să ne conducă la concluzia că o anumită autonomie teritorială într-o parte a țării ar genera și progres social, în acea parte a țării. Asta, mai ales că alți specialiști au observat că tendința maghiarilor din Harghita și Covasna este de a se auto-enclaviza. Desigur că au dreptul să și-o dorească, dar este normal să ne întrebăm în legătură cu consecințele pe termen lung.

Care vor fi urmările acestei reacții?

Pot să înțeleg faptul că vor să vorbească, exclusiv, limba maghiară acasă, în familie, pe stradă, la școală, etc. Problema este că, deși este dreptul lor, mi-e teamă că, inclusiv din punctul de vedere al interacțiunilor economice, se îndepărtează singuri de la perspectiva unor cariere de succes în alte zone ale țării, unde nu se vorbește limba maghiară. Din acest motiv, cred în formula europeană a multi-culturalismului.

Digisport.ro

A doua cea mai bogată soție de fotbalist nu s-a ferit să spună lucrurilor pe nume despre viața privată: ”Acesta e prețul”

„România a găsit o rezolvare excepțională, la Târgu Mureș”

Ce s-ar putea întâmpla, istoricește vorbind, în acea zonă „fierbinte”, pentru că, în anii ’90, am traversat și „momentul Târgu Mureș”?

Omul obișnuiște să privească spre ceea ce este mai bun ca al său ori la ce își imaginează că este mai bun ca al său, dar nu cred că trebuie să uităm situațiile nefericite care s-au petrecut în jurul nostru, în privința gestionării problemelor etnice. Cazul Iugoslaviei este un contra-exemplu. Ați adus în discuție situația de la Târgu Mureș, din 1990, unde România a găsit o rezolvare excepțională. Autoritățile de la București au dat dovadă de prudență, au reușit să împiedice alterarea situației respective, care, în cele din urmă a fost gestionată corect.

Și cum priviți situația actuală, legată de autonomia Ținutului Secuiesc?

Vreau să vă spun că avem astăzi o gestionare a problemelor minorităților naționale care este dată ca exemplu, la nivel european. Ar trebui ca și de acum înainte să avem un ton rezervat, politicos și civilizat și să nu uităm că suntem, cu toții, cetățeni români și datorăm „supunere” legilor țării noastre. Să nu uităm că situația juridică a unei minorități sau a unei majorități se poate schimba doar pe cale procedurală. Trebuie să apreciem faptul că minoritatea maghiară, prin partidul care o reprezintă, UDMR, folosește exclusiv practici politice acceptate și instrumente legislative, lucru pe care cred că trebuie să-l recunoaștem și să le mulțumim.

Care este punctul sensibil al situației minorităților?

În primul rând, trebuie să definim problema minorităților, în România sau măcar spiritul ei. Cum trebuie să judecăm, cu mintea limpede, această chestiune. Problema conviețuirii, într-un teritoriu dat, a unor comunități etnice diferite ca istorie, cultură și tradiție, suscită interesul pretutindeni. Uneori apar conflicte, alteori se trăiește în armonie, dar, întotdeauna, granițele culturale, tradiționale, regiunile care au o anume configurație etnică sunt extrem de interesante, în primul rând pentru istorici, pentru oamenii de știință și în mare măsură pentru cei care conviețuiesc în acele spații.

În Europa, cum stau lucrurile?

Aș putea da multe exemple, în acest sens. Avem asemenea teritorii de graniță între Franța și Germania sau între Italia și Austria. Elveția este un caz special, pentru că oameni de confesiuni și de graiuri diferite au descoperit cum să depășească aceste diferențe istorice și să edifice împreună o comunitate politică. E drept, în cazul Elveției, vorbim despre un stat confederal.

Independența României, condiționată Articolul 7 din Constituția de la 1866

Dar în cazul României?

Trebuie să admitem că am avut o relație anevoioasă cu o parte dintre minoritățile cu care am conviețuit. Lucrul acesta este recunoscut și acceptat de comunitatea oamenilor de știință, care practică nobila preocupare de istorici. Aș începe, așadar, prin a reaminti celebrul Articol 7 din Constituția României de la 1866, care prevedea că „însușirea de român se dobândește, se conservă și se poate pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile”. Iar fraza a doua este genială: „Numai străinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea”.

Vă rugăm să argumentați…

Încă de la fondarea statului român modern, marcat de începutul domniei lui Carol I, potrivit Constituției de la 1866, în Articolul care se referea la persoanele rezidente pe teritoriul României, doar cei care nu erau creștini nu puteau dobândi cetățenia. Evident, Articolul îi viza, în primul rând, pe evrei. Este vorba despre o comunitate bine închegată cultural, care a contribuit semnificativ, la propășirea materială și spirituală a Vechiului Regat, dar care nu putea dobândi cetățenia română. A trebuit să vină Războiul Ruso-Româno-Turc, în urma căruia noi ne-am dobândit Independența și apoi Tratatul de la Berlin, din 1878, pentru ca România să fie „strânsă cu menghina” și să ne fie condiționată recunoașterea interanțională a Suveranității de stat, chiar de modificarea acestui ticălos Articol 7.

Ce s-a întâmplat ulterior?

După modificarea Articolului 7, cetățenia a fost acordată evreilor individual, asta însemnând că la o comunitate de aproximativ 240.000 de oameni, câți erau în apropierea Primului Război Mondial, circa 1.500 de persoane – deci mai puțin de 1% – au primit cetățenia în perioada Vechiului Regat. peste 50.000 au primit cetățenia până la debutul conflagrației. Mai mult decât atât, provinciile pe care le-am primit la sfârșitul Primului Război Mondial și mă refer la Banat, Transilvania, Basarabia, Maramureșul și Bucovina, le-am primit cu comunități semnificative de evrei, de maghiari, de secui, sași, etc  și care evident, prin consecințele Tratatului de Pace de la Paris, au dobândit în mod automat cetățenia română.

„Maghiarii și evreii și-au dezvoltat o identitate puternică”

Au existat tulburări de natură etnică?

Brătianu, care se afla la Paris, pentru a semna Tratatul de Pace, se găsea într-o situație complet aberantă. Evreii și toate comunitățile pe care le preluasem după 1918 primiseră auomat cetățenia română. Nu însă și evreii de acasă, din Vechiul Regat, care au dobândit „supușenia” română de jure din partea guvernului Marghiloman sub ocupație militară germană și de facto abia după Marea Unire, ceea ce trebuie să recunoaștem că a fost complet aberant. Aici este, însă, o discuție foarte fină. În special evreii dar și maghiarii și-au dezvoltat, de-a lungul timpului, o identitate culturală foarte puternică. Sunt comunități pentru care educația presupune alfabetizarea timpurie și asta le permite ca ulterior să dezvolte anumite profesii intelectuale. Anumite dezacorduri proveneau și din această distanță, de natură intelectuală și economică. Dar, în legătură cu populația maghiară, sigur că problema Transilvaniei este amplă. Evident că Ardealul a făcut parte, timp de 1000 de ani, din forme de organizare statală de tip maghiar. Sigur că, între români și unguri au existat anumite șicane de natură politică, pe care noi, astăzi, trebuie să le rezolvăm într-un spirit de toleranță europeană.

Care sunt diferențele dintre țara noastră și vecini?

Problemele acestea nu aparțin doar României, ci și țărilor din vecinătate. Din păcate, noi nu am avut o definiție culturală asupra „românizării”. Noi am operat cu o definiție etnică, extrem de îngustă. Maghiarii și alții operează cu definiții culturale. În momentul în care locuiești pe teritoriul României și ești cetățean român, nu ar trebui să te mai intereseze etnia. Franța este cel mai bun exemplu, din acest punct de vedere: Suntem cetățeni francezi, ne supunem Constituției și legilor țării. Nu se pune problema dacă ești francez de origine senegaleză sau corsicană…

Să revenim la unguri…

Cum spuneam, ungurii operează cu o definiție culturală. Nu-i interesează originea ta, ci să te manifești ca maghiar. Noi, românii, am operat cu o definiție etnică și care a fost extrem de ticăloasă, extrem de nefericită. Poate, ne-a adus și unele beneficii, la un moment dat, dar ne-a adus și multe probleme în raporturile cu minoritățile naționale. Dacă noi operam naționalitatea după criterii etnice, sigur că toți cei care nu se încadrează în aceste condiționalități românești sunt, din păcate, în afara spațiului nostru politic.

Există o istorie a autonomiilor…

Aceste autonomii locale au fost o practică pe tot cuprinsul Europei, până în momentul în care s-a ajuns la dezvoltarea unei formule care se numește „statul național”, dar care în multe situații este o iluzie. Într-un anumit procent și dintr-un anumit punct de vedere, ideea de „Stat Național Unitar” este o utopie. În nicio țară din această lume, oamenii nu fac parte, în proporție de 100%, dintr-o singură rasă, religie sau cultură, cetățeni care să semene, cu toții. În momentul în care funcționăm după criteriile statului național unitar, în mod evident minoritățile, într-o formă sau alta, se simt cumva dacă nu excluse, măcar marginalizate. Și mi-aș dori să facem, cu toții, efortul de a ne pune și în pielea celorlalți.

Dincolo de Regiunea Autonomă Maghiară, au mai existat precedente pe teritoriul nostru?

Da. Dar să revin. În momentul în care România sau alt stat defilează sub stindardul statului național unitar și ai pretenția constituțională că toți cetățenii sunt români-sadea, hai să încercăm să ne punem și în pielea celor care vorbesc, în familie, limba croată, maghiară, poloneză, etc. Statul trebuie să-i adune pe toți cetățenii săi și să nu-i marginalizeze, pentru ca unii dintre ei să se simtă îndepărtați. Din acest punct de vedere, autonomiile locale au fost o practică în Europa. Inclusiv noi am avut autonomii și dacă vom citi cartea lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”, vom descoperi că, la începutul veacului al XVIII-lea, el face referire la trei autonomii locale, existente în Moldova.

Bogdan Bucur, autorul bestseller-ului „Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri”

Bogdan Bucur este lector universitar doctor la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA din București. Este licențiat în Științe politice (SNSPA) și Drept (Universitatea din București). Este, de asemenea, doctor în Sociologie, cu teza „Manifestările politico-administrative în cercetările monografice ale Școlii Sociologice de la București”.

Principalele sale domenii de cercetare științifică sau de interes academic sunt istoria sociologiei românești (cu precădere Școala de la București, fondată și condusă de academicianul Dimitrie Gusti) și sociologia istorică românească.

Ultimele cărți publicate și premiate sunt „Jean Pangal, documente inedite: 1932-1942: contribuții la analiza rețelelor sociale istorice” (Editura RAO, București, 2016), „Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri” (Editura RAO, București, 2017) și „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” (Editura RAO, București, 2019).

„Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri” a devenit lucrarea emblematică a anului aniversar 2018, cel mai premiat și mai bine vândut volum de istorie, al momentului. Bestsller-ul a devenit prima lucrare de istorie postdecembristă, care a devenit subiectul unui film documentar, în regia lui Titus Scurt.