Cum poate fi oprit războiul și cum pot fi convinși rușii să nu-l mai susțină pe Putin. Povestea unei familii din Ucraina, nevoită să împartă pivnița cu soldații Kremlinului

Viața în comun, într-o pivniță, a unei familii de ucraineni alături de cinci invadatori, care s-au ascuns acolo de frica bombardamentelor propriei armate, ar putea fi cheia de înțelegere a felului în care rușii, hrăniți ani de zile cu minciunile propagandei Kremlinului, ar putea fi convinși să nu mai sprijine invazia din Ucraina și pe Vladimir Putin, scrie în The Atlantic Peter Pomerantsev, scriitor și jurnalist britanic de origine rusă, cercetător asociat la Johns Hopkins University și fiu al unui dizident sovietic. El spune că ideea i-a venit în urma a două întâlniri: cu familia Horbonos și cu președintele Volodimir Zelenski.

În pivniță cu dușmanul

Când armata rusă a început să bombardeze Lukașivka, un sat din nordul Ucrainei, zeci de locuitori au fugit în pivnița familiei Horbonos. Copii, femei însărcinate, pensionari imobilizați la pat și cei din familie au mers în adăpostul de sub livada de piersici și legumele familiei și au așteptat. Timp de 10 zile, au ascultat cum obuzele șuierau și se prăbușeau deasupra lor de câteva ori pe oră. Atacurile au lăsat cratere uriașe în pământ, au ars mașina familiei Horbonos și au distrus acoperișul casei. Pe 9 martie au auzit zgomotul de blindate și tancuri care intrau în sat: armata rusă cucerise Lukașivka.

Soldații le-au ordonat sătenilor terifiați să iasă la suprafață, apoi au aruncat o grenadă în pivniță, cu gândul de a elimina orice soldați ucraineni ascunși. Familia Horbonos, adică Irina, de 55 de ani; Serghei, de 59 de ani și fiul lor, Nikita, de 25 de ani, au petrecut noaptea următoare în pivnița unui vecin, dar era atât de umed și de frig încât s-au întors într-a lor. La întoacere, au găsit cinci soldați ruși care locuiau acolo.

„Unde să stăm?” i-a întrebat Irina pe ruși. „Aceasta este casa noastră”. Soldații le-au spus că se pot întoarce, că ar putea locui toți acolo, împreună. Și astfel, familia Horbonos s-au mutat înapoi în beci. Au petrecut vreo trei săptămâni cu cei cinci soldați ruși, mâncând împreună, furișându-se afară împreună și vorbind. Vorbind mult.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

Soldații ruși spuneau lucruri fără sens despre misiunea lor și puneau întrebări alarmante despre Ucraina, povetesc soții Horbonos. Dar au oferit, fără să vrea, și o perspectivă asupra motivațiilor și moralului armetei ruse. Familia Horbonos a respins pretențiile lor, s-au certat cu ei și, de asemenea, au băut împreună, folosind orice mijloc pentru a le câștiga încrederea soldaților lui Vladimir Putin.

Numitorul comun: frica de bombardamente

Pe parcursul acelor săptămâni, pivnița din Lukașivka a devenit o imagine la scară a frontului de propagandă al războiului, crede Pomerantsev. Pe de o parte erau rușii, care repetau seria de minciuni cu care au fost trimiși la atac; de cealaltă parte, ucrainenii, mirându-se că ar putea fi omorâți de agresori mânați de o ficțiune.

La început, ucrainenii erau prea ca speriați să vorbească cu rușii. Soldații, la rândul lor, stăteau lipiți de armele lor. Părăseau rareori beciul, cu excepția cazului în care erau chemați la datorie, pentru că se temeau, la fel ca gazdele lor, de tirurile de artilerie care treceau pe deasupra capului lor, în timp ce armatele se luptau pentru zona din jurul orașului din apropiere, Cernihiv.

După câteva zile, însă, au început să se cunoască, iar la început au vorbit despre subiecte neutre, cum ar fi mâncarea și rețetele populare ucrainene. Familia Horbonos a aflat că cei cinci soldați erau mecanici militari. Printre ei se număra și un căpitan, cel mai tânăr din grup. la cei 31 de ani ai săi. Alți trei erau pe la 40 de ani, doi fuseseră în Siria. Unul avea fața arsă de la explozia vehiculului în care se afla, care a dat peste o mină în drum spre Lukașivka. Blestema mereu în timp ce își freca fața cu un unguent.

Digisport.ro

”V-ați propus să mă luați la mișto?”. A aflat că FCSB a luat titlul și nu s-a abținut: ”Ca un cuțit în inimă”

Toți patru erau din Siberia. Al cincilea avea, de asemenea, 40 de ani și era tătar, un grup etnic care are propria sa republică, în centrul Rusiei. Pe ceilalți îi enerva faptul că mereu cânta melodii specifice tătarilor și îl tachinau, spunându-i că e laș, pentru că era întotdeauna primul care se strecură în pivniță când începeau tirurile de artilerie.

Ofițerul, convins de propaganda lui Putin

La început, căpitanul repeta cu fervoare propaganda Kremlinului: el și compatrioții săi au venit în Ucraina să-i salveze pe cei din familia Horbonos; soldații ruși nu luptau cu ucraineni, ci cu americani; acesta nu este un război, ci o „operațiune specială”. Odată ce se va termina, toți ar putea trăi fericiți sub conducerea lui Putin.

Irina i-a replicat. Nu aveau nevoie să fie salvați. Nu existau soldați sau baze americane în Lukașivka sau oriunde altundeva în Ucraina. Și ea nu vrea să trăiască sub Putin. Când căpitanul i-a spus că el știe că ucrainenilor li se interzice să vorbească rusă, ea i-a răspuns că pot vorbi în orice limbă aleg. (Și soldații ruși, evident, dar și Peter Pomerantsev, deși născut din întâmplare la Kiev, pe vremea URSS, au vorbit cu familia Horbonos în rusă.)

Treptat, căpitanul a rămas fără argumente, confruntat nu doar cu replicile Irinei, dar mai ales cu faptele sumbre ale războiului. În primele zile ale conflictului, el era entuziast, crezând că victoria era iminentă. A intrat în pivniță spunând: „Kievul este înconjurat! Cernihivul este pe cale să cadă!” Dar, pe măsură ce săptămânile treceau, și nici Kievul, nici Cernihivul, nu au căzut, starea de spirit i s-a schimbat. La un moment dat, a povestit Serghei, a trebuit să-i arate căpitanului pe hartă unde se află Kievul, iar acesta a fost surprins că nu era în apropiere de Lukașivka, ci la peste 100 de kilometri distanță.

Soldații, suspicioși și nemulțumiți că n-au fost primiți ca eliberatori

Ceilalți soldați erau mai puțin entuziaști decât căpitanul. Doi dintre ei nu aveau încredere nici în informațiile de la ruși, nici în cele de la ucraineni. Iar cel cu fața arsă era la fel de anti-Putin pe cât era de favorabil căpitanul. Îl înjura deschis pe Putin, numindu-l țap și spunând că. nu l-a votat niciodată.

Treptat, între gazde și soldați s-a creat încredere. Într-o noapte, un sergent-major din armata rusă, beat, a cutreierat Lukașivka, purtând o haină de piele și o insignă cu U.R.S.S., amenințănd că va ucide localnici ca răzbunare pentru soldații pe care îi pierduse. Din fericire, era prea beat pentru a-și transforma amenințarea în faptă. Dar incidentul nu a fost unul izolat: soldații mai tineri se îmbătau și strigau la ucraineni că toți trebuie să fie „pedepsiți”. Familia Horbonos se aventura rareori dincolo de livada lor. Se simțeau mai în siguranță în pivnița lor, cu cei cinci soldați.

Când rușii părăseau pivnița pentru băutură sau țigări, îl invitau și pe Serghei să li se alăture. Rușii amestecau rachiul brut cu puțină apă, iar Serghei rula tutun cu pagini de ziar. Discuțiile lor au devenit mai profunde. „Ce faci aici?” întreba Serghei. „Ce rost are acest război?” Descurajați, rușii răspundeau că au venit așteptând o primire triumfală, nu un război. Ei veniseră, a spus unul dintre ruși, „pentru un marș al victoriei la Kiev”.

„Kremlinul a avut întotdeauna o problemă cu motivarea oamenilor”

„Moralul scăzut al soldaților, cinismul și suspiciunea lor față de narațiunea oficială nu sunt, în anumite privințe, deloc surprinzătoare”, spune Pomerantsev. „Faimosul sistem de propagandă al lui Putin a fost întotdeauna centrat nu pe stimularea entuziasmului, ci mai mult pe răspândirea incertitudinii, proliferând atât de multe versiuni ale „adevărului” încât oamenii se simt confuzi și au nevoie de un lider autoritar pentru a-i ghida. În context politic intern, aceste tactici au sens: îi țin pe oameni pasivi, nesiguri de ceea ce se întâmplă cu adevărat. Dar își arată limitele atunci când ai nevoie să duci țara la entuziasmul necesar războiului”, adaugă el.

„Am trăit și lucrat ca producător TV și regizor de documentare în Rusia, în primele două mandate ale lui Putin ca președinte, din 2000 până în 2008. După cum mi-a spus atunci unul dintre propagandiștii lui Putin, Kremlinul a avut întotdeauna o problemă cu motivarea oamenilor. Ori de câte ori era nevoie să se organizeze o demonstrație proguvernamentală, oficialii erau obligați să aducă autobuze cu funcționarii publici și să le plătească suplimente. Și, în ciuda cenzurii în creștere, mii de oameni au fost închiși pentru că au protestat contra războiului. În plus, cu tot presupusul sprijin intern pe care Kremlinul pretinde că îl are pentru invazie, nu au existat demonstrații în masă pe străzile orașelor rusești în favoarea acțiunilor guvernului”, mai spune scriitorul și jurnalistul britanic de origine rusă.

„Chiar și pentru legiunile de ruși care acceptă teoriile conspirației – că țara lor este amenințată de SUA, că Rusia merită un imperiu, problema este dacă actualul lider este suficient de capabil pentru a îndeplini astfel de ambiții. Cu cât războiul se prelungește, cu atât vor apărea mai multe întrebări despre capacitatea Kremlinului. Oameni precum ofițerul care a trăit cu familia Horbonos vor începe să se îndoiască de capacitatea țării sale de a face față realității”, mai spune Peter Pomerantsev.

Cât de convinși sunt rușii de propagandă

Dar există și alte semne că rușii nu sunt convinși de narațiunea Kremlinului. De exemplu, în topul căutărilor pe internetul rusesc se află ministrul apărării, Serghei Șoigu, despre care s-a spus că a dispărut misterios după ce a fost considerat responsabil pentru nenorocirile de pe front. Atrocitățile de la Bucea se află, de asemenea, în topul căutărilor.

Cercetătorii Laboratorului Public de Sociologie, un institut independent, au făcut 134 de interviuri aprofundate cu ruși. Ei au descoperit că, chiar și printre cei care sunt de acord cu ideea de bază că țara lor e înconjurată de dușmani și că războiul din Ucraina a fost din vina NATO, sunt mulți care se îndoiesc de dovezile furnizate de Kremlin.

„Sunt mulți ale căror atitudini stau în cumpănă între sprijin și opoziție… Ei nu înțeleg motivele invaziei și repetă, în schimb, opiniile pe care le-au auzit de la alții. Arată confuzie în fața „războiului informațional” purtat de toate părțile implicate și a „propagandei” venite din ambele părți”, spune Natalia Savalieva, unul dintre cercetători.

„Sondajul într-o dictatură este o treabă îndoielnică, chiar și în vremuri normale. Cât de cinstiți vă așteptați să fie oamenii atunci când chiar și utilizarea cuvântului război presupune o pedeapsă de 15 ani de închisoare? Dovezile sugerează că moralul nu este scăzut doar în rândul soldaților, ci și printre rușii de rând”, spune Pomerantsev.

Cei care susțin „operațiunea specială” au sentimente superficiale, precum speranță și mândrie, în schimb cei care se opun războiului invocă rușine, vinovăție, furie și indignare, arată un studiu nepublicat din Rusia, invocat de cercetător. „Se pare că strategia de propagandă a lui Putin este mai vulnerabilă decât părea la început”, mai spune el, adăugând că, „pe măsură ce săptămânile au trecut, soldații ruși de la familia Horbonos au început să înțeleagă cât de multe daune inutile au provocat”.

Împinși de sărăcie în armată, trimiși de Putin la război

Soții Horbonos construiau la casă de 30 de ani, iar acum a fost complet distrusă; biblioteca a ars două zile înainte de a se prăbuși în moloz. Când Irina începea să plângă și să țipe la soldații din întunericul pivniței „Aveam de toate! Ce faceții aici?“, rușii rămâneau tăcuți în întuneric. Iar într-o dimineață, pe când i-a luat cu ea să adune ierburi sălbatice pentru ceai, soldații și-au cerut scuze pentru toată distrugerea pe care o aduseseră. Ar fi mult mai bine, spunea unul dintr ruși, dacă ar putea într-o zi să-i viziteze ca oaspeți. Serghei s-a înfuriat: „Ai venit aici să mă omori și să-mi distrugi casa, iar acum vrei să fim prieteni? Nu putem fi decât dușmani!”. Rușii și-au cerut din nou scuze și, în curând, toți au început să spună că războiul a fost fără sens. Au îndrăznit chiar să-l numească război.

Serghei Horbonos crede că nu de mândria națională sau zelul expansionist i-a adus pe ruși în Ucraina, ci nevoia sau dorința de mai mulți bani. Toți soldații aveau datorii – ipoteci, împrumuturi, facturi medicale – și depind de salariul de la armată. Dar nici măcar salariile nu le ajung. Treaba lor ca mecanici era să repare tancurile, dar erau și pricepuți la a le demonta. În timpul pauzelor dintre bombardamente, ei căutau vehicule rusești avariate sau distruse și luau plăcile cu fire de aur, care acasă le-ar aduce circa 15.000 de ruble (200 de dolari).

Alții însă au fost mai puțin creativi. Când au părăsit satul, au apucat tot ce au putut: tancurile lor erau pline de valize; mașinile lor blindate erau pline cu lenjerie de pat, jucării, mașini de spălat. Doar soldatul tătar, când a venit să-și ia rămas bun, i-a spus lui Serghei că le va trimite o parte din pensia sa. Așa că propaganda Kremlinului despre sancțiuni, cum că Rusia poate trăi fără occident, e contrazisă de jafurile soldaților: ei își doresc produse occidentale.

Țările democratice trebuie să ajungă la rușii de rând

Dar în Rusia sondajele, oricât de problematice ar fi, arată un sprijin copleșitor pentru invazie. Majoritatea rușilor par să respingă dovezile furnizate de rudele lor din Ucraina. Rusia se află într-un „buncăr informațional”, cum spune Zelenski, atât psihologic, cât și tehnologic. „Rușilor le este frică să-și recunoască vinovăția. Cum lucrezi cu asta? Ei trebuie să învețe să accepte adevărul”, a mai spus Zelenski. El spune că sunt necesari trei pași: schimbarea mediului informațional; o elită politică care admite vinovăția pentru agresiune și, în sfârșit, oamenii obișnuiți își asume responsabilitatea.

Experiența familiei Horbonos indică o posibilă strategie de a accelera sfârșitul războaielor lui Putin. „Războiul nu este neapărat subiectul pe care să ne concentrăm”, crede Pomerantsev, ci problemele rușilor: ipotecile, medicamentele, școlile, viitorul copiilor și dorința de a face parte din lumea mai largă.

„E nevoie este ca oamenii să nu-și mai accepte greutățile și să vadă că guvernul nu este competent sau nu acționează în interesul lor”, mai spune analistul, dând exemplul Războiului din Afganistan, care a catalizat deznădejdea din URSS în anii 80. „Astăzi, Ucraina ar putea juca un rol analog”, spune el. Jurnalistul adaugă că forțele prodemocratice trebuie să comunice cu rușii prin mass-media, pentru a grăbi acest proces. „Eforturile guvernelor democrate de a ajunge la rușii obișnuiți trebuie să fie complet diferite”, mai spune Pomerantsev, care recomandă folosirea de vedete ce au mulți fani din Rusia și a forumurilor profesionale.