Dicu, smerit după înfrângerea cu Germania: Dumanska, zidul berlinez de iluzii, surpat de febra fricii

Europenele din Danemarca sunt pata de culoare adusă de hazard peste iarna tristă și îmbălsămată cu moarte. În ciuda ineditului situației, visurile prind culoare. Și odată cu ele, speranțele noastre ca echipa națională feminină să redevină ce a fost și poate… mai mult decât atât, chiar dacă, teoretic, nu se numără printre favorite, precum Norvegia sau Olanda. Cu Germania, speranța a fost o certitudine: Yuliya Dumanska.

Știam cu toții că echipa națională nu putea folosi câteva jucătoare, cel puțin în această fază a competiției. Timpul este, însă, un privilegiu unic și el poate salva totul… Dar, dincolo de pandemie, oboseala mentală era și este cel mai greu adversar al fetelor noastre, dar și al celorlalte combatante. Nemțoaicele s-au „dezobosit” și ne-au bătut la pas, după ce, încă din start, ne-au condus la 6 goluri diferență. Era greu de recuperat o asemenea diferență, mai ales când chinurile facerii devin o poveste cu iz de marșarier.

Selecționerul Bogdan Burcea le-a lăsat „la vatră” pe Crina Pintea și pe Laura Chiper Moisă, iar Raluca Băcăoanu a fost nevoită să se retragă, din pricina problemelor medicale. Fără cele două, dar și privată de aportul lui Tiron, Dache, Bazaliu, Tănasie și Kelemen, România a început acest turneu final din postura unei echipe care nu mai jucase niciun meci oficial timp de un an. Totuși, optimiștii s-au gândit la posibilitatea unei comportări excelente, atât în debutul cu nemțoaicele, cât și pe parcursul competiției. Un vis alunecos, cu mici tangențe de real… Dar cu excepția Yuliyei Dumanska, fetele noastre au executat o baba- oarba pe cinste, de parcă ar fi fost membrele societății secrete „Întunecatele”…

Yuliya Dumanska, victima veselă a unui debut temător cu Neagu în prim-plan

Evident, principala armă a Naționalei este Cristina Neagu. Eterna Cristina Neagu, golghetera all time a competiției. Numai că, vorba Oanei Manea, nici Cristina nu poate duce singură tot greul. Forma de înghețare în jurul unui soare este cea mai hipnotică stare de moarte. Asta s-a văzut și în această seară, când Neagu a fost una dintre cele mai slabe jucătoare de pe teren. Obsesia mistuitoare a tertipului jucătoarei salvatoare s-a dovedit fatală. Iar fatalul putea avea grade de comparație și mai hidoase, dacă în poartă nu s-ar fi aflat Dumanska.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Numai în repriza a doua, Yuliya ne-a salvat la vreo 6-7 atacuri devastatoare ale nemțoiaicelor (plus că a apărat și lovituri de la 7 metri…), în fața cărora zidul berlinez al apărării noastre a hibernat la propriu. Zidul Dumanskăi a rezistat, cât a putut, dar nu într-atât încât să ne salveze iluziile cu care priveam începutul de meci.

Neagu, amurgul unui idol?

Dacă Neagu ne-a oferit pe tavă comparația cu echipa națională de fotbal a anilor ’90, atunci când dacă Hagi nu „funcționa” toată trupa stătea pe ciuci, Dumanska poate fi comparată cu o femelă – pelican, care își sparge pieptul, ca să-și hrănească pruncii. Ciudată asemănare, dar Yuliya a fost victima veselă a acestui început de European. A fost cea mai bună jucătoare a României, într-un meci pe care am dori să-l uităm cât mai rapid.

În magazia noastră de impresii s-a cuibărit o Națională care a jucat cu frică, de parcă fusese invitată la un ceai dansant, cu muzică de modă veche, cu fursecuri scofâlcite și cu licori adormitoare. Nu trebuie, însă, uitat faptul că surorile arbitre au eliminat când și cum au vrut mușchii lor jucătoarele românce, lucru care și-a pus, clar, amprenta asupra jocului și, evident, a rezultatului.

Neagu s-a grăbit încet, deși, la finalul meciului, locurile prin care călcase și mai ales spațiile dinafara porții pe unde aruncase mingea, miroseau a cauciucuri arse. Este posibil să asistăm la amurgul unui idol, dar să nu ne grăbim…

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Ucrainianca naturalizată, o poveste ruptă din film

Să revenim, însă, la Yuliya Dumanska. Nu de alta, dar tot mai cețoasa stelărime din sportul românesc, din handbal, în situația de față, are nevoie de gingășia laudei, pentru a nu cădea pradă unei depresii, cumva evolutive.

Ucrainianca naturalizată are o poveste demnă de film. S-a născut la Horodenka, lângă Lvov, şi a început să joace handbal la vârsta de 11 ani. Ajunsă la 14 ani în România şi crescută la Baia Mare de profesorul Ioan Marta şi de soţia sa Ioana (care, practic, au adoptat-o!), a debutat în Liga Naţională în 2013, la Neptun Constanţa. Antrenorul Ioan Marta este cel care a învăţat-o limba română. „Am făcut un turneu internaţional la Baia Mare, cu 8 echipe. Trei erau din Ucraina. Yuliya mi-a sărit imediat în ochi. Talentul se vedea de la o poștă. Am vrut să mai aduc, alături de ea, încă două jucătoare, dar numai ea a acceptat. Când i-am propus, i-am văzut lacrimile din ochi. E darul de la Dumnezeu! Tot timpul mă rog pentru ea şi consider că am şi acum o fată”, povestea Ioan Marta.

S-a spus despre Yuliya că purta tricolorul agăţat de ghiozdan şi că, de mică, visa să joace pentru naţionala ţării noastre. Şi-a făcut buletin pe… calculator, iar soţilor Marta le spunea, în limba română, „mama” şi „tata”. A primit cetăţenia la 5 mai 2016, în cadrul unei festivităţi organizate la sediul MTS, chiar din partea multiplei campioane olimpice Elisabeta Lipă.

Este bine să reamintim, mereu, aceste istorii de suflet. O țară fără poezie este o țară fără istorie.

Ce ne așteaptă…

Dincolo de prestația Yuliyei Dumanska, trebuie să ne reamintim rezultatul și mai ales felul în care am pierdut. Dacă vrem să mergem mai departe, ar fi cazul să nu mai tragem gloanțe prin noi înșine.

Echipa antrenată de Bogdan Burcea este obligată la alpinism cu propria personalitate. După cum au jucat în această seară, româncele sunt condamnate, apriori, la o înfrângere grațioasă în fața Norvegiei, dar, culmea, sunt capabile să piardă la fel de… glorios și cu Polonia, pe care o vedeam, cu toții, ca fiind cea mai accesibilă adversară.

Trăim, totuși, cu impresia că fermecătoarele noastre eșecuri ne vor impinge, cumva, de jos înspre sus, cu tandrețea unei minuni. În sport, însă, minunile se provoacă, nu se așteaptă. Pe noi, deocamdată, ne așteaptă o regenerare, fără de care nu avem cum respira. Din stadiul de mici semilune osoase, suntem obligați să sperăm (dar nu iluzoriu!) la redefinirea unui spirit și mai ales a unui grup compact. Un grup care formează o echipă, obișnuită să supraviețuiască, dar mai ales să câștige.