Doina Melinte, dezvăluiri fără precedent din comunism: ”Securiștii mă căutau și nu mă găseau”

Doina Melinte, cvadruplă campioană mondială, face dezvăluiri inedite despre carieră și familie. Aflăm cum a renunțat la performanță și ce a determinat-o să ia această decizie.

Doina Melinte a fost urmărită de Securitate

Doina Melinte este una din cele mai cunoscute atlete din România. De 4 ori campioană mondială, Doina Melinte a fost propriul ei antrenor, din ’89 până în ’93, când a renunțat la performanță.

Astăzi, 17 decembrie, de ziua ei, celebra atletă dezvăluie, în exclusivitate pentru FANATIK, ce a determinat-o să renunțe la cariera în sport. Aflăm și cum era urmărită, peste tot, de Securitate și ce probleme a avut pe un aeroport din această cauză. Doina Melinte  mărturisește că tot ce și-a dorit, profesional și personal, a realizat și că, orice s-ar crede, sportivii de performanță rămân cu sechele la nivel fizic.

Doina Melinte: “Ne antrenam pe noroi, aveam niște condiții oribile”

La mulți ani, doamna Doina Melinte. Cum se simte un campion mondial la 67 de ani?

-Mulțumesc mult și trebuie să menționez că sportul de performanță, prin efortul pe care l-am depus, a lăsat unele sechele la nivelul fizicului. Nu putem spune că noi, sportivii de performanță, suntem chiar sănătoși.

Digi24.ro

Un român a vrut să fure bani dintr-un bancomat din Italia și a rămas fără o mână

Sincer, există vreun vis pe care nu l-ați împlinit încă?

-Tot ceea ce mi-am dorit în cariera mea sportivă am realizat și, sinceră să fiu, și în viața de după. Am lucrat în administrație și mi-am dorit foarte mult să întorc unora și sportului ceea ce mi-au dat. Cred că am fost un conducător care a privit fiecare ramură a sportului cu aceeași importanță.

Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-ați primit până acum?

-Nu știu, e o întrebare grea. Primesc cadouri dar nu aș putea spune că ceva deosebit. Am reușit să fiu mămică și acum sunt și bunică, asta este cu adevărat deosebit.

Un campion se recunoaște din start

De ce tocmai atletism? Cum și când ați decis că asta veți face?

-Am ales atletismul pentru că, în ‘72 când am fost aleasă, antrenorul de pe vremea aceea a văzut în mine o mare speranța și nu s-a înșelat.

Erați în permanență monitorizați de Securitate, pe vremea comuniștilor. Cât de greu vă era să fiți mereu urmărită?

Digisport.ro

O actriță celebră din SUA a văzut un român și a izbucnit imediat în râs. Ce a urmat

-Am fost monitorizată de Securitate, dar pentru mine a fost ceva normal.  Niciodată în cariera mea sportivă nu mi-am dorit să reprezint o altă țară decât România. Voiam se cânte imnul pentru mine și pentru cei care au fost alături de sportul românesc. Au fost mai multe incidente, dar am trecut foarte ușor peste toate aceste momente.

Îmi aduc aminte că veneam odată de la Jocurile Mondiale Universitare de la Edmonton și am făcut o escală. Voiam să-mi cumpăr  un pardesiu care costa 300 de dolari și normal că nu mi-l puteam lua  deoarece securistul era după mine. Așa că m-am enervat, m-am dus în avion unde realmente m-am așezat pe scaun și mi-am pus sacoul peste mine. Am adormit și m-am trezit că nu mai pleca avionul. Securiștii mă căutau și nu mă găseau, că mă învelisem cu sacoul.

“M-am antrenat stând în lumânare”

De câte ori v-ați accidentat și cât de repede v-ați recuperat?

-Aș putea spune că am fost o sportivă fără multe accidente. Dar am avut ceva, în cursa de 1500 de metri de la Barcelona, care m-a costat foarte mult. Și încă un accident în 1988 când am avut o fractură de stres la tibie pe care am descoperit-o într-un cantonament. M-a făcut ca, timp de 3 luni, să nu pot să alerg. Dar m-am antrenat stând în lumânare. La primul antrenament nu cred că am rezistat 15 minute, dar ajungeam și la 2 ore la final. La primul concurs după, în Elveția, am parcurs 1500 de metri în 4 minute.

În 1984 ați câștigat, la Los Angeles, primul aur olimpic. Vă mai aduceți aminte emoțiile, ce ați simțit la festivitatea de premiere?

-În Los Angeles am câștigat aurul și argintul și am avut emoții foarte mari. Alături da mine era și adversara care îmi era și prietenă. Mi-am dozat efortul în așa fel încât la ultimii 120 de metri am fost sigură că nu mai pot fi învinsă. La festivitatea de premiere eram mândră că sunt româncă și mândră că am devenit campioană olimpică.

“Nu am câștigat mereu, nu este o lume ușoară”

Cât de greu a fost, pentru o femeie, să câștige și să se mențină, atâția ani, într-o lume nu tocmai ușoară?

-Ajungi în marea performanță încet sau repede, eu am ajuns repede. În ‘80 am participat la Jocurile Olimpice de la Moscova. Nu am intrat în finală, dar de acolo a început performanța. Trebuie să-ți dozezi efortul în așa fel încât să nu dezamăgești. Cred că nu am dezamăgit publicul prin cursele pe care le-am făcut. Nu am câștigat mereu, nu este o lume ușoară, cea a performanței. Trebuie să te antrenezi cu echipa, dar, în cursă, tu decizi.

Nu a fost atât de ușor să mă mențin în înalta performanță, a fost o muncă grea, cu multă disciplină, cu reguli bine stabilite. Cred că, în sport, mult mai multe persoane de sex feminine a reușit să se mențină acolo sus. Din 1989 până la terminarea carierei mele sportive din ’93 am fost propria mea antrenoare. Prin ambiția mea mi-am spus că sunt profesoară, că am cap, mâini, picioare și un cronometru. Și așa am reușit să domin în continuare cursele de 800, 1500 și cele de 1 milă. Am vrut să-mi demonstrez că pot alerga și 3.000 de metri și am alergat, am bătut-o chiar pe Maricica Puică.

Recordurile unei campioane mondiale

Au urmat foarte multe premii, ați stabilit patru recorduri mondiale. Când ați decis că e timpul să va retrageți? Cât de grea a fost decizia?

-Am stabilit 4 recorduri mondiale. Primul a fost în 1988, la NY, unde am doborât recordul mondial de 1 milă. A fost o cursă grea, mi-au pus ‘iepure’. Surpriza a fost că acolo, la NY, am bătut recordul mondial al unei americance. Apoi în Canada, la 1500 de metri, pe cea mai scurtă pistă din lume. Iar cea mai mare surpriză a fost în 1990 când, din nou la NY, au stabilit organizatorii că pot să-mi dobor propriul record mondial, cel de 1 milă. Atunci realmente am alergat numai ca să demonstrez tuturor că eu, cu mine ca antrenor, pot realiza și recorduri mondiale.

Îmi aduc aminte că era foarte târziu, 2 noaptea și m-au luat la un control doping. A doua zi plecăm la Los Angeles, la următoarele concursuri. Pe aeroportul din NY am luat ziarul New Times și am aflat că doborâsem 2 recorduri de fapt. Când am ajuns la Los Angeles din nou la hotel m-au luat la control, dar au fost niște amintiri plăcute din viața mea. Amintiri în care mi-am demonstrat că sunt stăpână pe mine și pot realiza ceea ce mi-am  propus.

Sfârșitul carierei: “Nu mai eram motivată să muncesc”

A existat un preț al succesului  pe care a trebuit să-l plătiți?

-Deja eram în 1993 și tot ce îmi propusesem în carieră realizasem. Nu mai eram motivată să muncesc,  să fac atâtea sacrificii. Îmi aduceau și succese, dar deja aveam 36 de ani și am decis  să mă retrag. Am plecat în ianuarie 1993 într-un turneu în America.  În momentul când am plecat din țară am zis că sunt ultimele mele curse și aici se încheie cariera mea de sportivă. Când am revenit acasă am zis ”Gata” și asta a fost.

Am stat 2 luni, iar în aprilie sau mai am preluat funcția de director adjunct al direcției județene pentru sport și tineret. Imediat am preluat funcția de director și în administrație, am căutat și am învățat multe. Am luat o direcție, am preluat o fundație și o Placă cu care am avut multe probleme în 2010.

Atletismul acum 30 de ani: “Ne antrenam pe noroi, aveam niște condiții oribile”

În ce direcție merge acum sportul românesc, Federația Română de Atletism în special? Cum era acum 30 de ani și cum este acum?

–Dacă vorbim de atletism, și eu mă întreb unde se îndreaptă atletismul românesc. Dacă noi, fetele care am dus gloria atletismului românesc peste tot, ne mirăm că acum avem o singură atletă pentru Paris, la Jocurile Olimpice. Pe vremea mea eram mult mai respsonsabili. Datorită  condițiilor pe care ni le crea statul avem datoria să răspundem la fel. Acum se cere mult, iar sportivii dau foarte puțin.

Acum 30 de ani ne antrenam pe noroi, gheață, nu aveam nici pistă de atletism pentru sală. Aveam niște condiții oribile, ne impuneam că aici trebuia să stăm, că de aici vine performanță. Astăzi sportivii au cu totul alte condiții, stau în cantonamente în țările calde, dar rezultatele nu mai sunt cele care au fost odată.

Amintiri din copilăria unei campioane mondiale

Cum a fost copilăria dumneavoastră, alături de frați și prieteni?

-Am avut o copilărie frumoasă. Am doi frați mai mari și eu cea mai mică. Am fost un copil căruia i-a plăcut mereu să facă ceva. Aveam o pisică pe care o iubeam foarte mult și, în același timp, cel mai mult mi plăceau mieluțele. Daiana, fiica mea, mi-a spus că vrea să se facă medic veterinar la un moment dat. Tatăl meu a fost un maistru veterinar foarte bun, era un om la care veneau pacienți și de la 3 comune depărtare, noaptea băteau la ușa la noi. Toate aceste sechele au rămas. I-am spus Daianei că asta nu este o meserie pentru ea.

“Condițiile de internat erau destul de grele pentru mine”

Cum a fost perioada liceului? Erați timidă sau cea mai rebelă?

-Mi-a plăcut să învăț, iar din clasa a 5-a am plecat la Suceava pentru că așa au stabilit părinții. Am dat examen acolo și am ajuns să fiu elevă a liceului cooperatist din Bistrița Năsăud. Acolo am început altetismul dar condițiile de internat, când stăteam 20 de fete într-o cameră, erau destul de grele pentru mine. Eram obișnuită acasă la mămica mea. La internat se mânca carne de oaie, nu-mi plăcea, și mama îmi trimitea pachet în fiecare lună. Când am început să fac sport îmi dădeau de la cantină mâncare bună.

Mai țineți minte când ați câștigat primii bani? Și pe ce i-ați cheltuit?

-În 1979 când eram studentă și am plecat la un concurs în Turcia, cu Maricica Puică. Am ieșit pe locul 2  și am câștigat niște bani cu care mi-am cumpărat haine. De mică eram pasionată de modă.

Vă mai aduceți aminte prima întâlnire cu soțul, antrenorul Dorin Melinte? Cine pe cine a cucerit?

-În 1976 l-am văzut la un concurs în Poiana Brașov. Îl admirasem pentru că alegase 400 m garduri, iar eu eram elevă la liceu pe vremea aceea. Următoarea întâlnire a fost în 1977, la Suceava, dar nu o să spun că a fost dragoste la prima vedere. Pe parcurs m-am apropiat de el, deoarece soțul a fost atras de mine de la început.

“Ca bunică îmi este foarte greu”

Cum este mama Doina Melinte? Cum erați când Daiana era copilaș, relaxată sau mai panicată?

-În 1994 am născut-o pe Daiana, o fetiță drăguță, simpatică. Am făcut cezariană, eram foarte încăpățânată. Am ajuns în salon și, după 2 ore, am plecat să-mi văd fata. Mă întrebam dacă are ochii mari sau mici. Daiana a crescut în colectivitate, a fost un copil care nu mi-a făcut probleme. Cu un talent deosebit la desen, iar acum este mamă și ea, o are pe Ayana.

Ca bunică îmi este foarte greu pentru că este o responsabilitate foarte mare. Sunt cam panicoasă când vine vorba de nepoată. Când Daiana era mică, mă duceam cu ea la mama care se speria așa cum fac eu acum. Mă sperii la orice mișcare pe care o face Ayana. Este o fetiță foarte vioaie, are 1 an și 11 luni și este foarte activă.

Este Denis un tătic bun pentru nepoțica dumneavoastră?

-Denis este un tatic foarte bun și grijuliu, care se ocupă mult de Ayana și de fiica mea.

Cel mai greu moment, moartea mamei

Care a fost cel mai greu moment din viața dumneavoastră? Ce s-a întâmplat, cum ați reușit să mergeți mai departe?

-A fost acum 6 ani când mama mea a urcat sus la ceruri. Am plâns foarte mult, am fost foarte tristă și mi-am revenit foarte greu după moartea mămicii mele. Dar toate sunt trecătoare și, la un moment dat, am luat-o de la capăt.

Dacă ar fi s-o luați de la început, ce greșeală nu ați mai repeta?

-Sigur aș face tot atletism. Eu, în viața mea, am fost un copil cuminte care a zis DA dar am făcut numai ce am vrut eu. Am fost un Săgetător ambițios.