Drama care i-a marcat viața actriței Cristina Deleanu: “Suflul exploziei l-a omorât”! Actrița împlinește 82 de ani

Celebra actriță Cristina Deleanu împlinește astăzi frumoasa vârstă de 82 de ani și ne oferă detalii în exclusivitate despre copilărie, viață și cel mai greu moment, acela în care tatăl ei a murit când ea avea doar 4 ani, într-un bombardament.

Cristina Deleanu, marcată de drama copilăriei. Nici la 82 de ani nu a trecut peste

Cristina Deleanu își serbează astăzi, 22 decembrie, ziua de naștere. Într-un interviu în exclusivitate pentru FANATIK, doamna teatrului și a cinematografiei românești ne dezvăluie detalii neștiute despre copilăria ei și despre tatăl ei adoptiv, Nicolae Deleanu, omul căruia îi datorează tot.

Un Capricorn tenace și încăpățânat, Cristina Deleanu ne spune cum a dat la facultatea de teatru dintr-o pură întâmplare și cât de complexată era la 18 ani. Aflăm cum și-a cunoscut jumătatea, pe actorul Eugen Cristea, cum s-a apucat de scris și cât de pasionată este și mărturisește, cu sinceritate, că nu o deranjează că notorietatea a apărut mult mai târziu în cazul ei.

Vedeta scenei ne-a dezvăluit și amănunte dramatice ale momentului care i-a schimbat radical viața, cle în care și-a pierdut tatăl biologic.

Digi24.ro

O fetiță le-a spus părinților că are un monstru în cameră, dar ei nu au luat-o în seamă. Ce au descoperit după i-a șocat: „Un coșmar”

Cristina Deleanu, la 82 de ani: ”Nu am avut numai bucurii în viață”

La mulți ani, împliniți 82 de ani. Sunteți minunată și mereu în mișcare de aceea va întreb: simțiți anii aceștia sau reprezintă doar un număr?

-Îi simt pentru că s-au adunat, dar în același timp îi las deoparte ca să zic așa. Nu fac mare caz de ei pentru că pot să merg înainte, măcar să am o condiție fizică rezonabilă, ceea ce văd că îmi reușește. Sunt un număr de ani totuși, de ce să ne mințim, și nu au trecut chiar foarte comod.

Nu am avut numai bucurii în viață, așa au fost vremurile, de când m-am născut, viața și căsniciile, nu am avut o viață plină de bani și de aventuri minunate în afară de cele sufletești sau de plăceri personale.

Viața mea nu a fost un lux, deloc. Sunt născută după război, o perioadă de trecere de la una la alta, mereu am avut parte de astfel de perioade. Greutățile materiale nu au fost de neglijat, chiar dacă nu le-am simțit pe pielea mea mi-am dat seama că nu e foarte comod ce se întâmplă. Părinții mei au trecut prin foarte multe greutăți pe care le-am preluat și eu după ce am crescut, în viața și în meseria mea. Nu am dus-o în lux niciodată, am muncit pentru fiecare bănuț, am încercat să-mi fac treaba cinstit și nu am râvnit la foarte multe lucruri.

Digisport.ro

”Tatăl meu `a explodat`!” A spus totul după 7 ani: ”Eram minoră și e o infracțiune”. Cu ce se ocupă tânăra

“Abia la 70 de ani am fost categorisită de lume ca om cu notorietate”

Care a fost cea mai mare dorință care vi s-a îndeplinit în toți anii ăștia?

-Sigur că mi-am dorit să am cât de cât notorietate dar nu m-am luptat pentru asta, nu am ‘smuls’ cu dinții din toate ocaziile. Eu sunt Capricorn și am constatat că nu a fost o întâmplare, la mine toate lucrurile au venit mult mai târziu. De câte ori am vrut ceva sau am avut impresia că aș putea mai mult, sufletește și material, totul a venit foarte târziu.

O să mă laud acum și o să spun că la 70 de ani am fost categorisită de lume ca om cu notorietate, nu la 20, 30 sau 40, ci la finalul carierei. Acest lucru mă bucură, merg pe stradă și mă salută lumea.

Cristina Deleanu despre zodiac: “Sunt un Capricorn tenace și încăpățânat”

Apropo de Capricorn, credeți în zodii?

-Sigur există această putere a Capricornului, vitalitate și forță fizică. Sunt tenace, încăpățânată, țin la propriile mele păreri și cred că sunt bazate pe niște date reale, niște argumente solide care presupun o cunoaștere mai serioasă a ceea ce e bine și ce-i rău. Mi-a plăcut să analizez aceste lucruri și mărturisesc că, într-un fel serios, meseria m-a făcut să gândesc într-un anume fel despre ce se întâmplă în jurul meu. A fost un dat ca eu să aleg această meserie și ea să mă aleagă pe mine.

Dacă v-ați întâlni acum cu Cristina cea mică, ce sfat i-ați da?

-Nu știu ce sfat să-i dau. Copilăria este un aspect, maturitatea altul și vârsta a treia alt aspect. Să fie la fel de cuminte pentru că nu am făcut prostii așa de mari în viață încât să regret ceva.

Cum a fost copilăria? Vă mai aduceți aminte vreo întâmplare memorabilă?

-Nu eram un copil care să stea cuminte cu cartea în mâna, dar pe vremea mea nu exista grădiniță. Eu am făcut un fel de clasa întâi, la refugiul de la Breaza, acolo unde mama s-a dus și l-a cunoscut pe tata Deleanu. Aveam 6 ani și am făcut școală cu profesorii de acolo.

Drama copilăriei: “Suflul exploziei l-a omorât, iar adăpostul a căzut și l-a strivit”

Vă mai aduceți aminte de tatăl dvs bilogic? Știu că aveați doar 4 ani atunci când el a fost ucis într-un bombardament.

-În ’45, la Ploiesti, tatăl meu natural a murit într-un bombardament. Întâmplarea nefericită a fost că, în adăpostul în care ne aflam, tata să stea mai aproape de ușă, iar suflul bombei l-a ucis. Eu cu mama eram puțin mai în spate. A căzut adăpostul și l-a strivit și de atunci nu o să uit niciodată senzația de pământ în gură. Mama a avut o fractură la picior și ne-am dus la spital. Pe tata nu l-am mai văzut niciodată, a dispărut.

“Acolo la Breaza s-a întâmplat minunea vieții mele”

Cum era tatăl Nicolae Deleanu?

-Acolo la Breaza s-a întâmplat minunea vieții mele. A apărut Nicolae Deleanu într-o zi la mama la farmacie, a văzut-o și pur și simplu s-a îndrăgostit de ea. Tata, că așa i-am spus, avea o situație materială bună, era gazetar, om de litere, își permitea să circule cu mașina și așa făcea multe drumuri la mama.

Într-o zi a vrut să mă cunoască și m-a găsit ascunsă după un covoraș care delimita o cameră. Mama mă îmbrăcase frumos, îmi pusese o fundă în cap și când am întrebat cine e bărbatul acela mama a zis: ‘Doamne-Doamne ni l-a trimis pe tăticul înapoi’. Adevărul este că îl chema tot Nicolae, ca pe tata. Din clipa aceea tata a fost norocul și bucuria noastră, nu știam ce o să ne aștepte.

“Eu îi datorez lui Nicolae Deleanu absolut totul”

Ce a însemnat pentru dvs acest om?

-Acest om a însemnat pentru noi o salvare și în acest context, după mulți ani, mi-am dat seama că mama a făcut o alegere bună, dar a fost un fel de sacrificiu făcut pentru mine până la urmă. După dezastrul de la Ploiești, când tata murise, nu cred că se îndrăgostise ea în 2 ani așa de tare de altul. A fost doar o alegere și o chestie rațională pe care mama a acceptat-o și în ’47 ne-am mutat în București.

Eu îi datorez lui Nicolae Deleanu, un om de o calitate intelectuală deosebită și un spirit de familie deosebit, absolut totul. El mi-a pus un creion în mână și m-a învățat să scriu. La 6 ani tot el m-a învățat să citesc, să mă port, să vorbesc. Și când am avut greutăți de orice fel la el mă duceam și zicea: ‘nu-i nicio problemă, mergem mai departe’.

Cele mai frumoase amintiri: “Mama îmi făcea rochii, fuste, știa să împletească foarte bine”

Ce a însemnat mama pentru dvs?

-Mama îmi făcea surprize de ziua mea și de Crăciun. Când am venit în București stăteam într-o casă foarte frumoasă, în Vatra Luminoasă, tata s-a angajat să o cumpere și după anii ’50, când a început dezastrul, nu mai avea cu ce s-o plătească. I s-a luat tot, a pierdut serviciul, au fost niște ani de zbatere. Sacrificiul lor a fost nemaipomenit, mergeau la talcioc să vândă lucruri din casă, tablouri sau alte lucruri de valoare, ca să avem ce să punem pe masă. Mama îmi făcea rochii, fuste, știa să împletească foarte bine, am și acum niște pulovărașe făcute de ea pe care le păstrez.

Perioada liceului: “Făceam petreceri și cineva ne-a pârât”

Cum a fost perioada liceului? Știu că ați făcut un liceu de fete și vreau să știu dacă erați vreodată rebela grupului.

-Nu am fost o elevă de 10, dar mi-a plăcut caligrafia, desenul, româna, sportul și istoria. Matematica și fizica nu. De mică se profila atracția spre umanism. Eram cuminte la școală dar ne făcuserăm un grup și ne simțeam așa de bine încât am decis să facem niște petreceri, ‘ceaiuri’ se numeau pe vremea aceea.

Ne adunăm 5 fete din aceeași clasă, nu era vorba de băieți sau îndrăgosteală. Una aducea parizer, alta brânză sau pateu, ce se mai găsea prin casă, anii aia erau foarte săraci. După câteva întâlniri cineva ne-a pârât, eram în clasa a 9-a, așa că în clasa a 10-a ne-am trezit despărțite.

“Eram slăbănoagă și complexată la 18 ani”

Când v-ați îndrăgostit prima dată?

-Pe la 16 ani. Întâmplarea a făcut ca tata, care era și scriitor, a avut în jurul lui un grup de oameni care se refugiau pentru creație și distracție la palatul Pelișor, în Sinaia. Se făcuse un centru cultural acolo pentru liberă exprimare și așa am cunoscut, la 16 ani, niște oameni absolut minunați și celebri în istoria noastră.

Acolo am cunoscut și un tânăr, dar nu i-am spus niciodată ce simt, îmi aparținea în totalitate această îndrăgosteală. Și după ce au trecut anii tot asta îmi plăcea mai mult, sentimentul că-mi plăcea de băiatul respectiv. Mă îndrăgosteam la modul ideal. Asta și pentru că eram slăbănoagă și complexată la 18 ani.

De ce actorie? Ce v-a determinat să alegeți acest drum?

-Aveam o prietenă, este regizor acum, mă învățase un drum de la liceul Lazăr la Teatrul Bulandra. Era îndrăgostită de un actor tânăr. Era secretul nostru, ne furișam și făceam câte un ocol până să iau tramvaiul. Ea era fata Sandinei Stan, o mare actriță. Normal că trebuia să dea la teatru și mi-a zis mama ei: hai, că ești frumușică, dă și tu examen. Eu habar nu aveam despre ce-i vorba, tata voia să mă ocup de desen. Mie mi-a plăcut la școală și chimia organică, pentru că făceam desene colorate. Așa că am dat la teatru împreună cu Elena. Nu am intrat din prima, abia anul viitor.

Cristina Deleanu, adevărul despre meserie: “Abia după ce am terminat facultatea mi-am dat seama ce înseamnă să fii actor”

Nu m-am dus la teatru pentru că am vrut și pentru că am fost atrasă înspre el. Abia după ce am terminat facultatea mi-am dat seama ce înseamnă să fii actor. Nu este chiar un fleac, așa cum își închipuie cei de azi. Mie în primii doi ani îmi era rușine, eram complexată, nu știam cine sunt eu și cine personajul. Am acceptat să fiu altcineva dar nu știam cum să fac asta.

În afară de actorie, ce ați mai făcut?

-După ce am ajuns în București mi-am dat seama că nu trebuie să aștepți să ți se dea. Eu am câștigat puțin teren făcând și zicând că trebuie să fac ceva în plus, să demonstrez ce am de oferit. Și în clipa în care mi-am dat seama de asta am început să mă ocup de niște acțiuni și recitaluri suplimentare. Am făcut multe combinații, scenarii în versuri în teatru, la televiziune, au fost bine primite pentru că erau unicat.

“Am înțeles că sunt foarte fotogenică și că am o lumină aparte pe chip”

E mai greu de jucat pe scenă sau în fața camerei?

-După mine e puțin diferit, dar folosești aceleași mijloace. Pe scenă se fac lucruri la vedere, iar la film lucrurile se pot repeta, dar odată ce au fost acolo au rămas. Îmi place tare filmul și m-a ajutat Dumnezeu să fac destul de multe, și televiziune foarte multă. Am înțeles că sunt foarte fotogenică și că am o lumină aparte pe chip. Și asta este un mare avantaj pentru că nu trebuie să mai faci eforturi suplimentare.

 Mai țineți minte când ați câștigat primii bani din viața dvs?

-Primul salariu l-am câștigat când am ajuns la Iași, era obligație statutară, după repartiție. Am avut la vremea aia cam 900 de lei, în ’62. Aveau oarece valoare, am primit o cameră, stăteam 3 oameni într-un apartament. Nu mai știu pe ce i-am cheluit. Ceva mai mult făceam la radio unde aveam recitaluri de versuri, povești pentru copii, imitații.

“Eu eram măritată, aveam altă familie, lucrurile s-au schimbat acolo din alte motive”

Împreună cu Eugen Cristea, aveți o căsnicie de 38 de ani. Care este secretul ca o relație să dureze?

-Secretul și-l face omul. Povestea noastră a fost specială. Eu eram măritată, aveam altă familie, lucrurile s-au schimbat acolo din alte motive. Am fost uimită de deschiderea mea  către felul lui de-a fi, ‘jucăria’ care era Eugen pentru mine, jucărie la modul de veselie și bună dispoziție. Am început să și jucăm împreună așa că ne-am cunoscut sub toate aspectele.

O iubire mare: “Noi am fost 18 ani împreună înainte să ne căsătorim”

Va mai aduceți aminte ce ați simțit când l-ați văzut prima dată? Sau de prima întâlnire?

-Nu m-am gândit că o să ajungem așa departe, mărturisesc cu sinceritate. Era o eliberare a mea și o nevoie stringentă de a-l apropia. A fost marea mea descoperire în ceea ce mă privește. Ne simțeam foarte bine împreună, fără promisiunea unui viitor așa de lung. Noi am fost 18 ani împreună înainte să ne căsătorim.

Mi-am dorit să aibă rezonanță ceea ce am eu de dat într-un alt suflet, cred că așa a fost să fie. Este foarte complicat să spui lucrurilor pe nume, viața fiecăruia este numai a lui, cu bune și rele. Nu știu dacă relația noastră a fost o alegere sau o întâmplare.

Cum reușiți să aplanați conflictele, inerente într-o familie? Cine cedează primul?

-Eu cedez prima, trebuie să fiu mai înțeleaptă. Apar și dispar conflictele, trebuie să le iei ca atare chiar dacă te calcă pe nervi vreo neplăcere. Trebuie să lași să treacă și să nu te încarci în zadar cu nervi și supărări.

Momentele grele în carieră: “Am făcut versuri patriotice ca să câștig aprecierea conducerii”

Care a fost cel mai greu moment din viața dvs? Ce s-a întâmplat, ce ați simțit?

-Au fost câteva chestii. A fost un pic complicat cu mutatul în teatru. După 13 ani de stat la teatrul Delavrancea comuniștii l-au desființat și au mutat toate instituțiile la Giurgiu. Am zis atunci că mă las de meserie, că mă duc la Muzeul Satului. Decât să fac drumul de la București la Giurgiu mai bine mă reprofilam. Dumnezeu m-a ajutat și am găsit un loc liber la Teatrul Național. Am jucat, am avut experiență, am făcut versuri patriotice ca să câștig aprecierea conducerii.

Alt moment a fost când Eugen a avut niște probleme de sănătate și nu a mai  contat nimic în afară de el.

Dacă ar fi s-o luați de la început, există vreo greșeală pe care nu ați mai repeta-o?

-Nu cred că am greșit grav, și dacă am greșit sigur am reușit să repar. Viața nu este pe bază de regret, ci pe bază de înțelegere.

“Nu mă deranjează că nu am fost cap de afiș toată viața”

Aveți vreun regret?

-Nu sufăr de deziluzii, chiar dacă nu am fost cap de afiș toată viața. Nu am avut pretenția premiilor și a recunoașterii oficiale, a surlelor și trâmbițelor. Am însă satisfacția lucrului pe care l-am făcut și a aprecierii care s-a adunat în timp.

Cum este doamna profesoară Cristina Deleanu?

-Am făcut opt ani de școală, Academia Luceafărul, mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu oamenii tineri. Mi-am dezvoltat propriile cunoștințe, am avut posibilitatea de a spune ce înseamnă teatrul și scena. O singură persoană a mers pe drumul meu, și acum este la teatrul Ion Creangă, Ani Crețu. Este urmașa mea întru toate.

Știu că aveți o mare pasiune, scrisul.

-Prin anii ’90 am colaborat cu revista VIP care mi-a îngăduit o rubrică despre colegi și actori. În fiecare săptămâna aveam câte o personalitate intervievată iar în ’96 am scos o carte, după 3 ani de interviuri.

Mai scriu și acum, pentru ca îmi place și pentru că nu-mi stă mâna locului deoarece scriu de mâna, nu m-am obișnuit cu calculatorul. Scrisul de mâna îmi menține gândirea, am posibilitatea de a corecta pe loc. Scriu despre noi, evenimentele vieții noastre, am o atitudite corectă și omenească față de ce se întâmplă. Publicația se face într-o revistă pe care o avem amândoi împreună cu niște prieteni, o revistă culturală, se cheamă Contrast Literar. Apare de dragul de a apărea și de a le permite tinerilor poeți să-și publice poeziile.

Ce planuri și proiecte aveți în viitorul apropiat?

-De când sunt la pensie am jucat în echipa particulară pe care o avem, de 10 ani, împreună cu prietenul nostru Daniel Nițoi. Facem filme, avem recitaluri, nu stăm absolut deloc. Tocmai mi-a ieșit un film după trei ani de zile, un film care sper să intre pe Netflix, mai ales că a luat trei premii de regie.