A 12-a filă din calendarul campionatului nostru a debutat, ca de obicei, vineri, sub primele semne că vine umezeala ce intră, parcă, în oase, la mine clar, că-s reumatic, și a frigului toamnei. Văd, parcă aievea, grafica poeziei „Rapsodii de toamnă” a lui Topârceanu, din cartea de „Limba română”: „Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului, / S-a ivit pe culme Toamna, / Zâna melopeelor, / Spaima florilor şi Doamna cucurbitaceelor…”. Și că sufletelor naturii, plante și animale, le va fi din ce în ce mai greu: „Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe / Iarna mizerabilă, / Mă cuprinde o tristeţe / Iremediabilă…”.
La Botoșani, înghețul din jocul echipei moldave, ce a sosit mai repede, de vreo trei etape, c-așa-i în Bucovina și cu anotimpurile, a fost reconfirmat de trupa lui Iftime și Croitoru. Am consemnat din nou lipsa îngrijorătoare din fotbalul nostru a fazelor de poartă. Parcă ceva, ceva mai mult ca până acum au atacat cei de la Sepsi. Au și marcat primii, la începutul celei de-a doua reprize, din penalty, și chiar dacă s-au retras să-și apere sărăcia golurilor mai târziu decât ne obișnuiseră, pasa de gafeur al lui Kilyen spre propriul portar le-a dus un punct nemeritat gezdelor. Cam atât, doar golurile, că în rest chin și jale tehnică.
Tot toamnă și frig în evoluție au etalat „studențeștile” (???) Universitatea Craiova și Politehnica Iași, după oprirea ploii. Totul părea în favoarea Universității să câștige și să se așeze măcar două zile pe primul loc al gloriei de altădată visată de olteni. Au smuls doar un punct după ce i-a „pălit” Andrei Cristea, dintr-o lovitură liberă reluată în plasă de Fortes, aflat singur, singurel între „plăieșii” Frăsinescu și Mihalache, „asistați” de celălalt stoper, Diallo, cu alură de parașutist de sacrificiu în „Legiunea străină”.
Pe bună dreptate, Pițurcă are nevoie de timp pentru a încropi posesia și mai ales finalizarea. Încearcă, a schimbat patru, cinci jucători noi, l-a odihnit pe Cicâldău și a dat dovadă de caracter lăsând să se-nțeleagă că trebuia să piardă. Are în atac un singur jucător, Mihăilă, capabil să șerpuiască învingător printre apărătorii adverși. Lovește bine mingea, punându-i-o pe cap lui Fortes din lovitura care, oarecum, i-a salvat. Sporește astfel regretul după Băluță și Mitriță, vânduți demult de învârteala Rotarului…
Îmi permit o ieșirea de doar câteva fraze din… irealitatea fotbalului nostru actual. Am fost curios să văd ce se mai întâmplă și la rugbi, tot în așa numita „tradiție” Dinamo – Steaua. Care, de multe ori, ca și sâmbătă, s-au întâlnit înaintea derby-ului la fotbal dintre ele. Și… decepție mare! Ne-au „îngropat” cu 36-7 chiar în „Groapă”… Niște umbre de jucători lenți, grași, neantrenați, față de ce era prin anii ’60, ’70 și cum, și cu cine se juca… Și ce tradiție am avut și în acest sport! Jucam de la egal la egal cu marile forțe ale Europei. Grivița roșie, cu Gică Pârcălăbescu, Viorel Morariu (tatăl!, că fiul, o glumă și de rugbist, dar și de mason, că dacă nu era nu ajungea șeful COSR-ului de la noi), Radu Demian, Mișu Wusek, Valeriu Irimescu, a jucat două finale de Cupa Campionilor Europeni, una pierdută (3-11 cu Beziers, în 1962, pe „23 August”) și una câștigată (10-0 cu Mont-de-Marsan, în 1964, pe „Dinamo”).
Și Dinamo a câștigat Cupa Campionilor Europeni la rugby, în 1967, învingând pe SU Augen în dublă manșă (0-12 în Franța și 18-0 în returul din„Ștefan cel Mare”), sub comanda gentlemanului Tibi Ionescu. Ce jucători erau! Gică Daraban, Ion Țuțuianu, Ion Constantin, Mircea Paraschiv, Gigi Caragea… Ca și la Steaua, cu fundașul Alexandru Penciu, numit de francezi „Alexandru cel Mare”, Rene Chiriac, dr. Paul Ciobănel, Radu Durbac… Dacă punem în balanță ce vedem și la actuala Cupă Mondială din Japonia, nu putem să tragem decât concluzia că am ajuns o Rușine! Cu R mare! Cum spunea dr. Mitică Tomescu când constata decăderi comportamentale de tot felul. Îmi permit să apreciez că diferența de valoare între ce se joacă în lumea bună a rugby-ului mondial și ce-i la noi este mult mai mare, într-o comparație de bun simț, decât decadența prestațiilor fotbalistice.
Și nici nu mă mai încântă reflecția Sfântului Pontif Ioan Paul al II-lea rostită când ne-a sărutat pământul: „Sunteți poporul înfiat de Maica Domnului, renașteți ca Pasărea Phoenix, mereu din propria cenușă”. Dramatic este că ne încântă mereu acest adevăr. Și întreb în neant, că pe Sanctitatea Sa nu se mai poate… și nici n-ar avea rost… Totul depinzând numai de noi, de ce e nevoie să risipim și să distrugem, parcă programat, de atâtea ori în ciclurile noastre istorice, ce agonisim, ca să ne ridicăm iar și iar din propria cenușă?! Când, mult mai simplu și mai puțin sacrificant ar fi să fim atenți și să păstrăm bogățiile dobândite cu trudă și sudoare de prea dese generații de sacrificiu…
Dar să revenim la fotbal… pardon, la… „trosbal”, că așa s-a cam jucat, vreo 70 de minute între Gazul din Mediaș și Academi(c)a din Clinceni. Odată cu apariția mângâietoare a Soarelui, de la Apus și nu de la Răsărit!, cum a spus Mihail Sadoveanu, mason de grad înalt și nu că ar fi fost cu rușii, cum greșit s-a interpretat, am asistat și la ceva fotbal. Prin cele două goluri ale lui Buș și „Mitică” (spuneți-i așa, alintător, că-i de-al nostru și parcă e cam fotbalist…) Cardoso și apropierea după lovitura de cap a lui Patriche cu 10 minute înaintea fluierului final. Puțin, tare puțin, chiar dacă forțata comunicare prin „firuri” fără fir de la el la cei de pe margine, Edward al pierdutului și-n politichie Iordănescu a întrerupt seria de trei înfrângeri consecutive a echipei sale.
Despre derby-ul de foarte bună calitate de sâmbătă de cu seară, după destui ani doar de luptă oarbă, am scris. Mă macină o reflecție ce merită cunoscută. S-au întâlnit cele mai aureolate echipe ale noastre din ultimii 80 de ani și atmosfera pe stadion a fost deosebită. „Înarmându-i” pe jucători să dea ce-i mai bun în ei din punct de vedere fotbalistic. Mă încumet să afirm că și violențele pe care statul nostru firav nu-i încă în stare să le anuleze i-au motivat și mai mult pe jucătorii din iarbă, sporindu-le adrenalina. Așa cum se întâmplă în marile cinci campionate ale Europei, Anglia, Spania, Italia, Germania și Franța, unde meci de meci se întâlnesc cluburi puternice, cu tradiție păstrată de popoarele respective, cinstită prin umplerea tribunelor, din care legea și, mai ales, impunerea respectării ei, au alungat aproape de tot violența ultrașilor. Când statul a fost puternic și la noi, așa cum era, doar șușotit pe la colțuri, era o plăcere să fii în tribunele stadioanelor.
Când dictatura a luat-o razna, după 1980, au apărut ca și acum, dar din slăbiciunea statului, sate ale căror satrapi locali sau proveniți de acolo aveau „pohta” de a avea echipe de fotbal. Atunci apăruseră Moreniul, Victoria București („pohta” unor mahări de la Interne) și Scorniceștiul rudelor „celui mai iubit fiu al poporului”. Puterea ce-o aveau le întunecase judecata. Acum au apărut Chiajna, Voluntari, Clinceni, enclava Sepsi, Botoșanii, cărora nu le-a fost deajuns că sunt recunoscuți în veacuri dându-l pe geniul Mihai Eminescu și ar mai fi…
Comparativ, în cele cinci mari campionate luate la descusut, Anglia, Spania, Italia, Germania și Franța, doar Hoffenheim și Sassuolo au interpretarea administrativă de „comună” (prima) și „sat” (a doua), precum cele de la noi. Voluntariul, Clinceniul și Chiajna au fost emancipate cartiere limitrofe ale Capitalei, din județul Ilfov. Și nu se pot compara ca dezvoltare și aglomerare urbană cu landul Baden-Württemberg, unde este Hoffenheim, satul cu echipă înființată în 1899, și cu provincia Modena, regiunea Emilia-Romagna, unde este Sassuolo, cu echipă de fotbal din 1923. La ei ordinea socială este continuă de sute de ani, iar cei aleși să conducă o fac în interesul celor mulți care i-au ales. Cutumă impusă prin lege încă de pe la 1750 de Friedrich cel Mare. Nu ca la noi, în democrația suis generis ce ni s-a impus, în care aleșii noștri iau de la toți, „fără număr”, dovedindu-se doar niște oportuniști. Ce, nu-i așa?
Se spune că „nenorocul e destinul nostru”. Pentru că soarta ne-a așezat la răscrucea de drumuri a hapsânilor lumii, ba ne-a mai dat și bogății firesc râvnite, pe care nu suntem în stare încă să ni le apărăm. Ținând cont de ceasul istoric, când am avut un dictator cult, Carol al II-lea, conducerile decidente ale Europei l-au ignorat. Iar când dictatorul a fost incult, Ceaușescu, aceleași puteri s-au gudurat pe lângă el și cea mai tradiționalistă monarhie s-a plimbat cu el în caleașcă! De câteva decenii am fost virusați întru dezbinare națională, veritabil război români contra români. Potrivnică ne-a fost… scăldătoarea!
La fel și în „karma” fotbalului nostru. Scăldătoarea. Potrivnică. Cu certitudine un campionat de 18 echipe, ca în Germania, în care, alături de puținele cluburi puternice pe care le avem, să evolueze Timișoara, Ploieștiul, Brașovul, Aradul, Oradea, Constanța și mai adăugați alte bazine de tradiție, fie și mai scurtă, ca la noi, decât ale celor din Vestul Europei, că tare am fost năpăstuiți prin frângerea prea des a continuității sociale, ar avea cu siguranță dispute din care nivelul fotbalului nostru ar avea numai de câștigat în multe aspecte. Am prinde, după câțiva ani, cu siguranță, din nou plutonul „marilor” din Europa, ieșind din subsolul aproape pivniță unde numai indiferența și neatenția noastră ne-au băgat. Slăbiciunea statului nostru acum o știm, o constatăm pe propriile piei. Dar și forurile direct implicate în conducerea fotbalului, federația și liga, superficiale, egoiste și grijulii numai ca să le fie bine celor care le ocupă vremelnic birourile, poartă o mare parte de vină.
După FCSB – Dinamo 1-1, un veritabil „derby al inimilor” (frumos ar suna în italiană… „derby del cuore”, dar le-am luat-o înainte!) prin emoțiile și trăirile ce le declanșează disputa directă dintre cele două „mari” și prin constanța supremației lor în timp, a urmat derby-ul primelor locuri în clasament, CFR și Viitorul. Se-ntâlneau, acum pe bănci, după suspendări, doi foști coechipieri, Dan Petrescu și Gică Hagi. Înțepându-se în declarații în ultimele săptămâni, „Bursucul” și „Regele” au lăsat să se-nțeleagă, „ante” și „post bellum” că sunt ca frații… Inevitabil, cum au fost Abel și Cain, c-așa-i de când lumea.
Fotbalistic, „Cainul” Hagi i-a cam luat beregata, ca scor și joc, vreo 60 de minute, „Abelului” Petrescu. Nici în câmp, cum spune Biblia, nici pe stânca moscheei „Al-Aqsa”, cum se mai spune, mai ales în prima repriză, când Viitorul, având cinci ocazii din care a concretizat două, iar CFR nimic, i-a executat decisiv în câmpul de joc pe „ceferiști”. Scuturați cu siguranță la pauză de Dan, până mai ieri… căpitan de plai cam scandalagiu, „frânarii ” s-au pus pe treabă în al doilea mitan al meciului. Au condus ostilitățile, dar n-au putut să revină ca scor. Avantaj final Cain versus Abel.
Chindia mea a strălucit ca realism de joc la… „InVoluntari”! …Fotbalistic vorbind „InVoluntari”… Care „InVoluntari” au „reușit” un adevărat record nefast în fotbalul nostru: 7 (șapte!) înfrângeri consecutive în 12 etape! Punându-ne pe gânduri în privința lui Bergodi și făcându-ne să ne întrebăm serios care e, de fapt, valoarea lui? Când i-a scos de la retrogradare în finalul campionatului trecut sau acum, când îi duce sigur în Liga a II-a?
În schimb, trupa lui Moldovan evoluează, deocamdată, de la meci la meci, tot mai sigur. A ajuns la o distribuție de truditori în slujba echipei și lăsându-i pe margine pe contemplativii, prea ades în joc, Liviu Mihai și Cristian Cherchez. I-a învățat să facă presing pe apărătorii adverși și să pună presiune la mijloc nedând spații și timp pentru execuții adversarilor. Când au mingea construiesc simplu, din două atingeri, ajungând repede și periculos în careul advers. Ține-o tot așa, Viorele, și umbra Turnului Chindiei, salvându-i, se va apleca recunoscătoare.