Episodul 1 din Centenarul Rapidului. Echipa de cartier care a ajuns până într-o finală europeană! Cum s-au abonat giuleştenii la Cupa României

Întreaga suflare rapidistă se pregăteşte de sărbătoare, una care încă nu e la îndemână prea multor cluburi din România. Pe 25 iunie 2023, Rapid va împlini 100 de ani. Un astfel de moment merită sărbătorit cum se cuvine, iar FANATIK prezintă o serie de cinci episoade din istoria centenară a clubului de sub Podul Grant. Primul episod, dedicat perioadei 1923-1943, va avea savoarea anilor romantici din fotbalul interbelic, dar şi momentele mai dificile din perioada de început a celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ideea pe 11 iunie, înfiinţarea pe 25 iunie

Viaţa era grea în Griviţa de la începutul anilor ‘20, dar fotbalul năştea pasiuni aprinse în întreg Bucureştiul. Groaza Marelui Război trecuse, iar tinerii căutau dreptunghiul verde ca să bată mingea. E 11 iunie 1923 şi într-un atelier de sculărie se naşte ideea unei echipe a muncitorilor de la CFR. “Hai să ne facem şi noi o echipă de fotbal. Ce zici, Geza?”. Grigore Grigoriu, strungar şi fotbalist la Venus Bucureşti, aruncă ideea, iar colegul lui, Geza Ginzer, o preia pe piept, ca un jucător versat: “Să-i dăm bătaie”.

De la câteva vorbe aruncate în joacă, muncitorii se pun pe treabă. E treabă serioasă cu fotbalul ăsta, nu glumă. Două săptămâni s-au purtat discuţii până când să pună pe hârtie actul de naştere al clubului.

Pe 25 iunie 1923, la şcoala primară din cartier, Grigore Grigoriu, Geza Ginzer, Tudor Petre, Dumitru Constantinescu şi Franz Hladt se iscălesc frumos, ca la starea civilă, şi înfiinţează “Asociaţia Culturală şi Sportivă CFR”. Aşa în acte, căci în sufletele şi minţile tuturor, echipa era CFR Bucureşti. Ca preşedinte este “uns” maistrul Teofil Copaci.

Digi24.ro

Primele rezultate în cazul fetiței de 4 ani care a murit după ce a mâncat macrou congelat. Ce s-a descoperit la analize

Debutul a fost “La Şosea”

CFR-ul a trebuit să aştepte patru luni până la primul match, aşa cum scria presa vremii. Primul adversar a fost Unirea Timişoara, pe terenul C.A.B., mai cunoscut în acei ani şi sub numele “La Şosea”, lângă Arcul de Triumf. Azi, stadionul nu mai există, iar pe locului lui regăsim Institul Român de Psihologie.

Pe 28 octombrie 1923, giuleştenii au bifat debutul, cu Mister Rolton la centru, un cunoscut arbitru englez care oficia în România. La pauză, ceferiştii sărbătoreau. Conduceau cu 3-2, dar a doua repriză le-a servit o lecţie dură. Testul debutului era picat după un neverosimil 8-4 pentru Unirea Timişoara.

Nou-înfiinţată, echipa nu era văzută prea bine de restul cluburilor din Capitală. Pe la colţuri apăreau pariuri despre cât de lungă va fi viaţa formaţiei muncitorilor de la CFR. Chiar şi aşa, giuleştenii s-au înscris în campionatul districtual al Bucureştiului.

În acele vremuri, prima ligă a României avea un sistem aparte. Câştigătoarele celor zece ligi regionale ajungeau în fazele eliminatorii, iar finala se disputa cu titlul de campioană a României pe masă. Erau anii când Chinezul Timişoara făcea legea în campionat, iar CFR Bucureşti încerca să-şi facă un nume.

Digisport.ro

Are 38 de ani și a iscat multe discuții după ce s-a aflat ce dietă ține. ”N-ar trebui să te lauzi cu asta”

Exclusă din lipsă de jucători

Visul ceferiştilor a fost la un pas să fie curmat în primul an de la înfiinţare. Intrată în campionatul districtual al Bucureştiului, echipa nu s-a prezentat la timp pentru meciul cu Maccabi, iar câteva săptămâni mai târziu, pe 26 octombrie 1924, nu avea destui jucători pentru a începe partida cu Venus. “Le va fi greu să se înscrie şi la categoria a II-a (n.r. a doua ligă a campionatului districtual”, râdeau adversarii. Jucătorii cu experienţă au plecat de la club, aşa că CFR-ul mai rămăsese doar cu nişte puşti.

Cum o veste prastă nu vine singură, giuleştenii au mai primit o lovitură. Sentinţa excluderii din campionat a venit pe 25 ianuarie 1925. În procesul verbal de la “Subcomisiunea de Foot-ball” scria negru pe alb: “excluderea echipei de categoria I din Campionatul regional pentru că nu s-a putut prezenta la meciuri”. Visul ceferiştilor era aproape de final. Muncitorii de la Griviţa erau trişti de eşec, iar clevetitorii dădeau verdictul: “V-am spus noi, o echipă de cartier”.

Echipa de cartier se transformă

CFR Bucureşti nu a murit în ianuarie 1925, iar cluburile ceferiste din întreaga ţară au sărit în ajutorul echipei. Reveniţi în campionatul districtual, giuleştenii au început să-şi consolideze poziţia.

Cu o organizare mai bună, clubul a reuşit să urce categoriile din liga bucureşteană, iar la începutul anilor ‘30 a apărut şi visul unui loc în fazele eliminatorii pentru titlul naţional. Momentul de cotitură a venit în 1932, când Divizia Națională de Fotbal a României şi-a schimbat formatul. Prima ligă avea acum două serii, cu câte şapte echipe, iar CFR Bucureşti se regăsea printre formaţiile din Seria I.

La finalul primului sezon, CFR Bucureşti va termina pe locul 2, la trei puncte în spatele Ripensiei Timişoara, cea care avea să şi câştige titlul de campioană a României. Ceferiştii începeau să viseze cu adevărat la trofee, dar titlul va rămâne mulţi ani o dorinţă interzisă. În schimb, giuleştenii aveau să guste succesul în altă competiţie.

Abonată la Cupa României

În 1933, Federaţia a înfiinţat Cupa României, iar prima ediţie a însemnat un fiasco pentru CFR Bucureşti. Eliminaţi de AMEF Arad, ceferiştii nu-şi imaginau că vor pune monopol pe această competiţie. La a doua ediţie, giuleştenii au ajuns până în finală, unde Ripensia Timişoara pornea ca mare favorită.

Antrenaţi de austriactul Carol Wanna, feroviarii au oferit, cu ajutorul adversarului, un regal fotbalistic. După 90 de minute, tabela de la stadionul ONEF era fixată cu scorul de 5-5. În prelungiri, Ştefan Barbu, unul dintre tricolorii de la primul Campionat Mondial din istorie, a marcat golul care a adus primul trofeu din vitrina CFR-ului.

După ce Ripensia a recâştigat Cupa României, în 1935, CFR Bucureşti a pus monopol pe competiţie. În perioada 1936-1942, giuleştenii au câştigat de şase ori consecutiv trofeul, un record care cu greu va fi bătut de cineva. Succesul din finala jucată în 1942, 7-1 cu U Cluj, închide prima perioadă din istoria centenară a formaţiei de sub Podul Grant.

În sezonul 1939-1940, Rapid şi Venus Bucureşti au oferit un regal în finala Cupei României, dar şi un record imposibil de egalat. După un prim meci terminat la egalitate, scor 2-2, finala a fost rejucată de încă trei ori până când câştigătoarea trofeului a fost decisă. Pe 8 noiembrie 1940, giuleştenii s-au impus în a treia rejucare, scor 2-1, şi au câştigat trofeul care era atât de râvnit de rivalii din Spali.

Finala europeană care nu s-a mai jucat

Sub noua denumire, de Rapid, din decembrie 1936, clubul a reuşit prima mare performanţă europeană a unui club din România. În 1940, la a doua participare în Cupa Mitropa, “bunica” Ligii Campionilor, giuleştenii au trecut, în sferturi, de MTK Budapesta, ca apoi să joace o dublă cu HŠK Gradanski Zagreb, în semifinale.

Cele două manşe s-au terminat la egalitate, 0-0, iar a treia partidă, de baraj, s-a încheiat 1-1. În aceste condiţii, organizatorii au efectuat o tragere la sorţi pentru calificarea în finală, iar rapidiştii au avut câştig de cauză. Rapid şi Ferencvaros ar fi trebuit să se dueleze pentru trofeu, însă meciul nu s-a mai jucat din cauza celui de-Al Doilea Război Mondial.

Mov, mai târziu vişiniu

Rapidul s-a remarcat, în timp, cu ajutorul albului şi vişiniului, însă, la început, tricourile erau de culoare… mov. Trecerea la cele două culori tradiţionale s-a făcut abia în 1935. “Mov a fost culoarea CFR-ului. În 1935, conducătorul Costică Bauer s-a dus la Viena şi a adus nişte tricouri splendide alb cu vişiniu. De atunci am început să purtăm vişiniul”, avea să spună, peste ani, Ion Costea, unul dintre jucătorii legendari ai Rapidului din perioada interbelică.

• 10 iunie 1939 a fost data inaugurării stadionului “Giuleşti”
• 5.000 de lei a fost prima primită de jucătorii Rapidului, în 1937, pentru câştigarea Cupei României