Fiul Manuelei Hărăbor și al lui Dan Chișu, la un pas de tragedie: “S-a aplecat peste balcon și a căzut în gol”

Chiar dacă arată mereu tânără și n-ai spune că anii au trecut vreodată peste ea, actrița Manuela Hărăbor a trăit cât pentru zece vieți. 50 de ani de film si teatru și 32 de ani alături de Andrei, fiul ei diagnosticat cu autism. Viața a încercat-o din greu și a reușit să meargă mai departe, datorită faptului că nu a ținut minte niciodată vreo dezamăgire trăită. A decis să le uite, să se ridice și să meargă mai departe.

Manuela Hărăbor dezvăluie cum a căzut fiul ei de la balcon: “Medicul mi-a spus că a avut un noroc extraordinar”

Cunoscută în primul rând pentru rolul “Pădureanca”, actrița Manuela Hărăbor își aduce aminte ce dezastru a trăit în ziua în care Andrei, fiul ei, a căzut de la balcon. În cadrul unui interviu acordat, în exclusivitate, pentru FANATIK, Manuela Hărăbor dezvăluie cât de greu este să crești un copil cu nevoie speciale în România, ce sprijin a primit în perioada guvernării Vioricăi Dăncilă, ce o revoltă și cum folosește pensia alimentară pe care o primește de la tatăl copilului, Dan Chișu.

Și asta nu e tot! Manuela Hărăbor povestește despre copilăria ei, primul rol din “Veronica”, despre părinții și sora ei, cum ar trebui să fie bărbatul vietii ei și care este cel mai mare regret al său.

Cum era fetița Manuela Hărăbor? Cum reușeai să-ți surprinzi părinții?

-Am fost un copil cu o personalitate puternică și recunosc că le-am dat părinților mei multe bătăi de cap. Trăznăi am făcut multe, ca oricare alt copil, cred. Dar unele poate că au fost ceva mai ieșite din comun.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Amintiri din copilărie, cu Manuela Hărăbor: ”Eram foarte fericită că salvasem curcanul”

Îmi aduc aminte că aveam mai puțin de cinci ani când tata a adus acasă un curcan viu. Era după Crăciun, țin minte că ningea și eu îl așteptam pe tata ca de obicei, cu nasul lipit de geamul balconului de la bucătărie. L-am zărit de departe venind pe aleea dintre blocuri ducând în brațe o sacoșă. Când a intrat în casă mi-a spus că e curcanul pentru Anul Nou. L-a dus în baie și l-a băgat în cadă. Peste puțin timp l-am văzut pe tata turnându-i pe gât un lichid maroniu dintr-un pahar. Îi spunea mamei că o să-l liniștească și o să-l și frăgezească. Sora mea, nefiind acasă, am dat fuga la vecinul și prietenul meu de la etajul patru. După ce i-am povestit de curcan, mi-a spus că o să-l taie și o să îl facă mâncare.

Cred că a fost o adevarată tragedie pentru tine.

– Îți dai seama. M-a apucat plânsul și l-am rugat pe Viorel să mă ajute să salvez curcanul. Am hotărât împreună să îl furăm și să îi dăm drumul pe câmp. A doua zi de dimineața am găsit un moment în care părinții mei erau în bucătărie, am luat curcanul în brațe, Viorel mă aștepta pe scări cu o sacoșă și cu o cutie de carton și am plecat spre marginea cartierului și am lăsat curcanul acolo. Când am ajuns înapoi acasă îți dai seama ce zarvă am găsit. Nu am avut încotro și i-am mărturisit tatei ce făcusem, nu înainte însă de a-l face să promită că nu o să îi facă nimic. Mi-a promis că o să îl ducă la bunicii mei, care stăteau la casă și o să îi facă culcuș în magazia de lemne, ceea ce a și făcut. Eram foarte fericită că salvasem curcanul.

Manuela Hărăbor își aduce aminte sfaturile mamei: ”Pune mâna și învață, că o să mori de foame când o să te faci mare!”

Altă dată, cred că eram în clasa a doua sau a treia, am vrut să fac biscuiți cu cacao. Sora mea fiind cu șapte ani mai mare decât mine, aveam programe diferite la școală, deci eram singură acasă. Am citit în cartea de bucate a mamei rețeta și m-am apucat de treabă. Dar, în loc de 110 grame de făină, am turnat o pungă întreagă. Eram plină din cap până în picioare, am încercat să dreg compoziția în fel și chip, am mai adăugat vreo două ouă, am turnat  lapte. Am reușit în cele din urmă să coc prima tavă cu așa-zis biscuiți. A urmat încă una, și încă una, cred că am copt vreo zece tăvi. Un lighean plin cu biscuiți tari ca piatra. Când a venit mama acasă s-a luat cu mâinile de cap. ”Pune mâna și învață, că o să mori de foame când o să te faci mare!” În schimb tata m-a lăudat și a mâncat timp de o săptămână toți biscuiții.

”Mie părinții mi-au pus proptele sănătoase” spune, cu mândrie, Manuela Hărăbor

Stiu ca ai o relație minunată cu părinții tăi. Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai invățat de la ei?

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

-Părinții mei au fost oameni cu scaun la cap și niciodată nu mi-au dat prea multă apă la moară. Cu toate că eram mezina familiei, și poate că am fost puțin mai răsfățată decât sora mea, nu mi s-a permis orice. În familie nu prea se bătea monedă pe faptul că filmam de mică și nu curgea cu laude, dar toți ceilalți din jurul meu mă lăudau și îmi spuneau ba că sunt frumoasă, ba că sunt mai nu știu cum decât alți copii. Copilul cât e mic e ca un burete, absoarbe tot, și bune și rele, și se modelează conform celor din jurul lui. Nu doar părinții își pun amprenta asupra personalității viitorului adult, ci toți cei cu care intră în contact, dar părinții sunt cei care îl pot apăra pe copil, punându-i proptele, asemenea unui vlăstar abia plantat. Dar odată ce prinde rădăcini, fiecare e pe cont propriu. Mie părinții mi-au pus proptele sănătoase. Și le sunt recunoscătoare.

”Tata mi-a fost întotdeauna un model de smerenie și profesionalism”

Ai fost și ești foarte apropiată de tatăl tău. Ce sfaturi ți-a dat  atunci?

M-au învățat că nimeni nu e buricul pământului. Nu am fost un copil foarte ascultător, de cele mai multe ori am făcut doar ce am vrut. Am fost însă un copil care și-a asumat de fiecare dată și bune și rele iar sfaturile primite în copilărie mi-au prins bine atunci când am dat piept cu viața. Datorită lor am reușit să mă ridic de fiecare dată când am căzut.

În plus, îi datorez tatălui meu dragostea pentru cinema și implicit profesia pe care am urmat-o. Luându-mă cu el la studio foarte des, îmi arăta că viața de actor nu e așa de ușoară și frumoasă tot timpul cum își imaginează cei de dincolo de rampă sau ecran. Că e nevoie și de talent, dar și de foarte multă muncă. Că trebuie să-i respecți pe cei din jurul tău ca să fii respectat, că trebuie să fii demn în tot ceea ce faci. Și că experiențele de copil care filmează din când în când mă vor ajuta doar să mă lămuresc dacă asta vreau să fac și pe viitor. Tata mi-a fost întotdeauna un model de smerenie și profesionalism.

Manuela Hărăbor își aduce aminte de vacanțele copilăriei

Cum a fost relația cu sora ta, Cezarina, când erați mici?

-Cezarina e cu șapte ani mai mare și tot timpul trebuia să aibă grijă de mine. Câtă responsabilitate pe capul unei copile, cum să vadă de o zgâtie de fată, iute ca argintul viu și încăpățânată ca un catâr, așa cum eram eu? De câte ori nu a fost certată și pedepsită din cauza mea. Sunt un copil născut și crescut la București, dar verile mi le petreceam împreună cu sora mea la țară, la tanti Ioana.

”M-am lovit de tăblia patului și mi-am spart capul “

Tanti Ioana a fost pentru mine bunica de la țară. Sora mai mare a tatei. Bunicii din partea mamei s-au mutat la București când m-am născut eu. E drept că au stat toată copilăria mea la o casă din cartierul Ferentari, și bunica mi-a fost a doua mamă. Dar nu era ca la țară. De, copil crescut între betoane, când ajungeam acolo, nu mai existau nici un fel de opreliști. Cred că am făcut toate nebuniile posibile, biata tanti Ioana ajunsese la exasperare cu noi amândouă, dar mai ales cu mine. Într-o zi ne-am apucat să jucăm tabinet și, pentru că pierdeam, nu am vrut nicicum să opresc jocul când ne-a chemat tanti Ioana la masă. Când am zis odată ”Nu vreau!” am dat capul pe spate și m-am lovit de tăblia patului spărgându-mi capul. De spaimă, sora mea a strigat-o pe tanti și pe mine a încercat să mă liniștească spunându-mi că nu curge sânge, ci apă roșie. Evident că cea certată a fost Cezarina. Relația dintre noi s-a sudat când am crescut, acum suntem nedespărțite.

Primele amintiri de la filmări: ”Motivul pentru care nu m-a distribuit în rolul principal a fost încăpățânarea mea teribilă”

Cum ai fost aleasă să joci in “Veronica”?

-Aveam mai puțin de trei ani când tatăl meu m-a luat cu el într-o vizită. La o doamnă frumoasă, blondă cu ochi albaștri, despre care mi-a spus că face filme cu copii. Am plăcut-o din prima clipă de când am văzut-o, așa că de abia așteptam duminicile să mergem la ea. Dansam împreună, cântam, spuneam poezii și tot timpul avea ceva bun să îmi dea. Nu știu de ce, dar mirosul de portocale, până în ziua de azi, îmi aduce aminte de ea. Elisabeta Bostan avea să devină călăuzitoarea mea, cea care m-a învățat primii pași în ceea ce urma să devină profesia mea.

“Am refuzat să plec, m-au rugat în fel și chip. A intrat tata, m-a luat de-o aripă și am ieșit din cameră plângând”

Îmi aduc aminte de prima probă de filmare pentru ”Veronica”. Eu nu mergeam la grădiniță, așa că atunci când m-au îmbrăcat în costumul pepit cu șorțuleț roz și când m-au așezat pe un scăunel la o măsuță mică, mi-a plăcut enorm! Doamna Zizi mi-a dat o traistă legată fedeleș în care zdrăngănea ceva. Tot ce trebuia să fac era să defac legăturile și jucăria din traistă putea să fie a mea. Am încercat din răsputeri, dar nu am reușit. După un timp am auzit ”Stop!” și doamna mi-a spus că s-a terminat și că trebuie să plec, că vor veni și alți copii să facă același lucru. Am refuzat să plec, m-au rugat în fel și chip, a intrat tata, spunându-mi că ne vom întoarce mâine, eu nu și nu, până când m-au luat de-o aripă și am ieșit din cameră plângând. Ani mai târziu, doamna Zizi mi-a mărturisit că motivul pentru care nu m-a distribuit în rolul principal a fost încăpățânarea mea teribilă, că i-a fost teamă că într-o zi m-aș putea supăra și i-aș putea spune că eu nu mai vreau să filmez și că plec acasă.

Cum a învățat prima dată Manuela Hărăbor ce înseamnă echipă: ”Noi ne certăm, noi ne-mpăcăm, că ne iubim!”

Și a avut dreptate până la urmă?

-Sigur. Prima dată la secvența de început, în dormitorul căminului, când ne cânta Smaranda și intra doamna educatoare. Stăteam în pat cu Veronica și, la un moment dat, s-a deschis ușa și cineva din echipă a aruncat o rață care s-a zburătăcit direct spre mine. Am tras așa o sperietură, că m-am dus la tata și i-am spus că eu vreau acasă.

A doua oară filmam cu câțiva copii și cu Margareta Pâslaru. Trebuia să cântăm și eu nu prea țineam ritmul, fiind și cea mai mică dintre ei, îi încurcam pe toți. Am fost dată afară. Mi-a fost atât de rușine, încât l-am rugat pe tata să plecăm acasă. Au trebuit multe rugăminți, multe îmbrățișări și promisiuni din partea lui Zizi să mă convingă să mă întorc pe platou. Si acum țin minte, ”Noi ne certăm, noi ne-mpăcăm, că ne iubim!”, zicea. Adevărul e că ne iubea pe toți tare mult, ne numea boșimani, și tot ce ne punea să facem, făcea la început cu noi împreună. Zizi juca toate personajele, fiecare replică, fiecare mișcare, fiecare dans.

”Când am intrat în clasa întâi, eram vedeta școlii” își aduce aminte cunoscuta actriță

Și din acel moment ai știut că asta vrei sa faci? Sau a mai trecut ceva timp?

-După „Veronica” au urmat alte filme. Când am intrat în clasa întâi, eram vedeta școlii. Eram scutită câte o lună de la școală, pentru că filmam. Când am plecat la Moscova, cu filmul „Ma-ma” a fost aproape un eveniment, toți copiii mă invidiau. De multe ori l-am rugat pe tata să-mi facă cunoștință și cu alți regizori, ”să mă dea în film”. Trebuie să înțelegi însă că tata nu m-a împins niciodată de la spate. Nu a fost genul acela de părinte pe care îl vedem azi tot mai des, care își dorește să-și transforme copilul într-o vedetă cu orice preț. Din contră. De fiecare dată îmi spunea că trebuie să dovedesc mai întâi că merit. Asta m-a ajutat enorm mai târziu.

În adolescență am dat atâtea probe de filmare, că nici nu îmi mai aduc aminte de toate. Majoritatea fără nici o finalitate. Dar niciodată nu am suferit. Dacă nu s-a întâmplat, înseamnă că nu am fost suficient de bună și că trebuia să mă pregătesc mai bine data următoare.

 Când ai suferit cel mai mult că n-ai primit un anume rol?

-În ceea ce privește alegerea profesiei mele, decisivă a fost întâlnirea cu regizorul Mircea Veroiu. Aveam 16 ani și am fost chemată să dau probă de filmare pentru „Adela”. Pentru că nu știam să ajung la sediu, tata s-a oferit să mă conducă. Era undeva în luna mai, într-o zi ploioasă. Am mers împreună, adăpostiți de umbrela tatei, fără să vorbim. Când am ajuns, tata s-a oprit și mi-a arătat pe unde să intru. Imaginea tatei, un bărbat frumos, cu o umbrelă mare, neagră, stând în poaie pe o stradă superbă din Bucureștiul vechi, umbrită de arbori. Am imaginea asta în minte și acum, ca o secvență dintr-un film cu Jean Gabin sau Jean-Louis Trintignant.

Iar de întâlnirea cu Mircea Veroiu, ce pot să spun? Desprinsă parcă din cartea lui Mateiu Caragiale „Craii de curte veche”. După ce m-a fixat cu privirea o perioadă de timp, care mie mi-a părut a fi o veșnicie, m-a întrebat câți ani am. După o altă lungă tăcere, m-a rugat să nu consider a fi un eșec faptul că nu mă va distribui în film, că e doar vina lui pentru că îi este frică să lucreze cu copii. Evident că am suferit, am plâns vreo câteva zile. Dar după aceea mi-am promis că voi munci și voi învăța să ajung actriță.

Primele lecții luate de la Adrian Pintea: “M-a învățat cum cum să tac”

Ce actor ( sau actriță) a fost idolul tău și ce lucruri importante te-a învățat?

-Nu pot spune că am avut idoli. Adică nu m-am raportat la cei care și-au pus amprenta pe formarea mea ca actriță ca la idoli. Au fost mai degrabă foarte buni dascăli. Și primul meu profesor de actorie a fost Adrian Pintea. Înainte de începerea filmărilor la “Pădureanca” am repetat cu el fiecare secvență în parte, m-a învățat cum să vorbesc, cum să privesc, dar mai ales cum să tac. Cum să mobilez fiecare tacere cu un gând, cum să transmit o stare doar cu o privire sau cu un gest. Acele săptămâni au fost cele mai intense lecții de actorie de film primite vreodată.

Apoi au urmat cei patru ani de facultate sub îndrumarea  unui actor și dascăl de geniu, Mircea Albulescu, secondat în ultimii doi ani, întâmplător sau nu, de același Adrian Pintea. De fiecare data când încep lucrul la un spectacol nou, îl am în minte și în suflet pe Mircea Albulescu. De la fiecare actor în preajma căruia am stat am avut ceva de învățat. Îmi aduc aminte cu atâta bucurie de întâlnire cu Olga Tudorache la “Doi haiduci și-o crâșmăriță”, ce om extraordinar, de o generozitate fantastică, ce pedagog fenomenal. Apoi întâlnirile cu Gheorghe Dinică sau cu Dorel Vișan.

Dupa 50 de ani de actorie există vreun personaj pe care l-ai iubit cel mai mult?

-Pădureanca, evident. A fost cel mai complet rol pe care l-am primit. Lucrul la Pădureanca a fost deosebit de tot ce a venit ulterior. Mi-a ramas in suflet. Iar după 35 de ani lumea înca mă strigă Pădureanca. Și dacă aș vrea să uit. nu pot.

Actrița ne povestește despre dezamăgiri: “Poate ăsta este secretul tinereții mele, că nu am purtat după mine nicio durere”

Când ai trăit cea mai mare dezamăgire din viața ta?

-In general eu pun dezamagirile deoparte, le închid ușa. Sincer nu mai vreau să-mi aduc aminte de ele, este felul meu de a mă proteja, am un instinct de apărare fantastic. Orice dezămagire, teoretic vorbind, nu este decât o povară pe care, daca nu reușești s-o uiți, o porți pe umeri toată viața. Poate ăsta este secretul tinereții mele, că nu am purtat după mine nicio durere. Au venit, le-am încasat, am plâns și am mers mai departe.

“Andrei m-a învățat niște lucruri care stau la baza vieții”

Cum arată o zi din viața ta cu Andrei? Ce vă place să faceți?

-Fiecare zi e altfel pentru că nu știu ce-mi rezervă acea zi. Andrei are un fel de a fi ce vine din creația primordială a lui Dumnezeu. Este un copil curat, fără ascunzișuri, fără ipocrizie. Cred că primii oameni se trezeau zâmbind și bucurându-se de primele raze de soare.

Andrei se trezește cu zâmbetul pe buze așa că debutul zilei este pe bucurie. Evident că cine strică sunt eu, nu el. De multe ori sunt mânată de îndatoriri cotidiene, sunt mai grăbită și mai nervoasă așa că îl grăbesc într-un ritm nenatural.

Andrei este un copil vesel tot timpul?

-Da, este un copil foarte vesel. Veselia este trăsătura lui de bază. Și dragostea pentru cei din jur. Andrei are acum 32 de ani și m-a dat pe brazdă și pe mine. Dacă e să fac puțină aritmetică, eu am avut mai multe de învățat de la el. Andrei m-a învățat niște lucruri care stau la baza vieții.

Pasiunea lui Andrei sunt melcii. “Cunoaște speciile de melci după anotimpuri și unde se gasește fiecare specie în parte”

Ce îl bucură cel mai mult?

-Încerc să mă pliez pe ce îi place lui să facă. Acum este maestru la făcut puzzle. Face și din cele cu 1000 de piese. Are o putere de concentrare fantastică pe care mi-aș dori-o și eu, profesional vorbind. Îi place să ieșim afară și să caute melci. Cunoaște ce specii de melci trăiesc iarnă  sau toamna, știe deja locurile unde se găsesc fiecare în parte.

Ai mai încercat vreun tratament nou?

-De ceva vreme am început un antrenament neuronal. Există un centru dezvoltat și condus de un om admirabil, Costin Dămășaru. Este este un geniu IT și a ajuns la următoarea concluzie: creierul uman se dezvoltă pe tot parcursul vieții. Are capacitatea să se dezvolte, în funcție de ce îi dai, până în ultima zi a vieții tale. Așa că mergem deja de câteva luni acolo, am făcut cinci ședințe până acum.

Andrei a devenit mai prezent, mult mai coerent atunci când îmi povestește ceva, mult mai atent când îmi răspunde. Suntem la început dar am intuiția că dezvoltarea lui abia acum începe.

Când ai simțit că nu mai poți?

-Aaaa, de multe ori simt asta, săptămânal. Dar am o vorba: de fiecare dată când nu mai pot, mai pot puțin. Sunt momente în care încerc să mă adun, fac câte o criză de plâns sau pur și simplu tip singură prin casă, mă resetez și o iau de la început. Supărările la mine nu țîn de dimineață până seară. A fost un dar și un noroc că sunt așa. Îi am pe părinții mei, pe sora mea, am un umăr pe care să pun capul cinci minute.

“Cu ajutorul preoților și al rugăciunilor, Andrei a scăpat de crizele de epilepsie”

Care a fost cel mai greu moment al tău alături de Andrei?

-Acum vreo 15 ani când a intrat într-o prepubertate și au început crizele de epilepsie. Eram zdruncinată și nu știam…nu înțelegeam cum să-l ajut. Și atunci l-am cunoscut pe părintele Valerian care m-a învățat să merg pe alt drum. Ulterior am început să merg la mănăstirea Radu Vodă unde l-am cunoscut pe părintele Ipolit. Este puțin mai mare ca Andrei și îl consider cel de-al doilea fiu al meu. Prin apropierea de Andrei, prin rugăciunile și felul de a vorbi al părintelui am reușit să depășesc acest moment foarte greu. Crizele de epilepsie s-au oprit și el a avut o evoluție fantastică.

Mi-ai spus că Dumnezeu ți-a pus niște piedici. Despre ce este vorba?

-Da. Am avut parte de două experiențe foarte dureroase. Prima, eram în America, trebuia să mă întorc în țară, am sunat acasă și am aflat că tata îl pierduse pe Andrei în parc.

Am încercat să schimb biletele de avion, mă simțeam prinsă într-o capcană și nu știam ce să fac. După câteva ore l-au găsit pe Andrei. A vrut să-l răpească cineva, dar a intervenit jandarmeria.

Fiul Manuelei Hărăbor, la un pas de o mare tragedie: “S-a aplecat peste balcon și a căzut în gol”

A doua întâmplare, vara următoare am plecat la mare. Am închiriat un apartament cu părinții mei și Andrei. M-am întors în București că aveam spectacole și, în perioada asta de trei zile cât am lipsit, Andrei și-a spart capul. S-a aplecat peste balcon, de la etajul unu, a alunecat și a căzut în gol pe un petec de pământ de 60 de cm pătrați.

Dacă ar fi căzut pe gard sau pe beton…Am ajuns la spital, l-am găsit sedat, medicul mi-a spus că nu are nicio leziune și că a avut un noroc extraordinar. A două zi dimineață, Andrei s-a trezit și mi-a spus: “mama, hai la plajă”.

“Să crești un copil cu dizabilități este dificil, pentru că trebuie să te descurci singur”, mărturisește, cu sinceritate, Manuela Hărăbor

Cum este să crești, în România, un copil diagnosticat cu autism?

-E greu să crești orice copil în România. Trăim într-o țară în care statul nu este interest decât de propria persoană, propriul buzunar. De 30 de ani au dat dovadă de o lipsa gravă de respect față de cetățean. Să crești un copil cu dizabilități este dificil pentru că trebuie să te descurci singur.

De foarte mult ori am spus, la nivele destul de mari: dacă sunteți incapabili să ajutați acești copii, să le oferiți un trai decent, atunci nu mai băgați mâna în buzunarul parintilor, nu le mai luați taxe. Nu le mai luați banii și nu vă vor mai cere nimic.

“Tatăl lui Andrei ne ajută cu pensia alimentară”

Acum, de bine de rău, ultima dată când a fost un guvern de stânga a fost momentul în care au crescut veniturile pentru persoanele cu handicap. Au ajuns la un nivel cât de cât minim pentru un om care are alte nevoi. Tatăl lui Andrei ne ajută cu pensia alimentară, este un venit în plus foarte important că eu să pot să merg înainte, luna de luna, cu terapia asta nouă.

În 2018 ai fost numită consilier onorific, pe probleme de autism, al premierului Viorica Dancilă. Ai reușit să faci lumea să înțeleagă mai multe ?

-Ăla a fost momentul când spuneam că s-a mișcat ceva. Sigur că lumea m-a criticat, m-a acuzat. Le-am răspuns: credeți că băiatul meu are vreo culoare politică? A fost primul guvern care s-a aplecat asupra persoanelor cu autism, s-au pus bazele unui program național dedicat persoanelor cu autism.

Acum programul este în sertarul cuiva dar, indiferent de culoarea politică a guvernelor, el merge înainte, nu mai poate fi retras. De doi ani în România nu se mai ține cont de ziua conștientizării autismului, care se ține pe 2 aprilie, și asta nu e bine deloc.

De ce e Manuela Hărăbor singură: “Nu am știut să dau pe brazdă un bărbat”

Ești o femeie puternică, independentă, încercată cumplit de viață. Cum trebuie să fie bărbatul care să merite timpul și atenția ta?

-Ce să mai zic…dovada e că nu am pe nimeni lângă mine acum. În primul rând să fie OM. Dacă ai calitățile umane cu care te-a zidit Dumnezeu atunci ai și respect, și iubire și generozitate. Undeva ele se pierd pe drum, ne pierdem darurile ca să ne rătăcim în lucruri neimportante.

Un bărbat trebuie să fie bărbat, să protejeze si să apere o femeie, să o iubească si să o respecte. Că așa o să-i răspundă și femeia. Cred că bărbatul este capul familiei dar femeia este sufletul ei. De cele mai multe ori intervin orgolii și mândrii și căsnicia devine o luptă pentru supremație. Poate aici e greșeala mea, că nu am știut să dau pe brazdă un bărbat. Este un efort comun și concomitent.

Dacă ar fi să te mai naști o dată, ce ai repeta și ce nu?

-Aș fi vrut să fiu mai responsabilă când eram mai tânăra, mai generoasă, să știu să iubesc fără orgolii și mândrii personale. Acum că mă gândesc, după 54 de ani, cred că aș schimba multe. Dar tot ce pot să fac este să-mi doresc să fiu mai bună, să îndrept greșelile pe care le-am făcut.

Dumnezeu știe că nu putem ajunge îngeri, el așteaptă de la oameni îndreptare și conștientizarea boacănelor făcute. Așteaptă să te ridici. Dumnezeu vede efortul personal al fiecăruia dintre noi.

“Cu Andrei simt că am zece copii într-unul”

Ca femeie, care este cel mai mare regret al tău?

-Cel mai mare regret al meu este că am un singur copil, mi-aș fi dorit să mai am măcar unul. Dar nu a fost să fie. Cu Andrei am zece copii într-unul, însă. Spre deosebire de mamele care cresc un copil fără probleme, eu o să mă bucur de Andrei toată viața. Copiii fără probleme zboară din cuib la un moment dat. Al meu nu. Eu îl am în continuare 24 din 24. Și, dacă mă gândesc bine, pot să consider că am, ciclic, câte un copil din 20 în 20 de ani.

Spune mi ce proiecte ai pentru 2022.

-Scot o premieră acum la Sala Studio, la Teatrul Mic. “Măcel” se numește spectacolul, autor este Yasmina Reza. Este un spectacol inventat de Gelu Colceag în pandemie, “actori pentru actori” se numește. Spectacolele sunt in house, fără costuri, cu ce avem în teatru. Iar regia este semnată de colegi actori care fie au niște talente extraactoricesti, fie au făcut masterul în regie.

Eu repet cu Andreea Gramoșteanu. O actriță minunată, iar premiera va avea loc undeva prin mai. Mai am “Vinovat/ Nevinovat”, un spectacol pe care îl jucăm la Sala Media de la Teatrul Național. Un text original de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu. Este vorba despre prejudecăți, cum ne raportăm unii la alții în societate. Este un spectacol de o sensibiliate extraordinară. Și am început turneul cu Gaițele, așa cum facem de doi ani de zile deja, în țară și în București.