A murit Ioan Bînciu, revoluționarul care a strigat „Libertate” în ’89. El era vicepreședinte al asociației Memorialul Revoluției, iar soția sa a fost ucisă în primele zile ale căderii regimului comunist, fără să se afle vreodată cine sunt vinovații.
Ioan Bînciu, vicepreședinte al asociației Memorialul Revoluției, a fost într-o agonie continuă, neputându-se împăca cu ideea că nu a descoperit niciodată adevărații vinovați ai morții soției sale. Anunțul tragic al trecerii sale în neființă a fost comunicat prin intermediul grupului de Facebook „Revoluție din 1989“.
Într-un interviu acordat în timpul documentarului Luciei Hossu Longin despre Revoluția din Timișoara, difuzat în 1999, el a împărtășit cu tristețe momentele de bucurie și de suferință trăite în primele zile ale revoluției.
La data de 17 decembrie 1989, Ioan Bînciu s-a alăturat mișcării de protest în fața Operei din Timișoara, împreună cu soția și copilul său în brațe. În mijlocul tumultului, el și-a adus aminte de momentul în care, îndemnat de mulțimea înfierbântată, a strigat prima dată „Libertate!”, alături de copilul lui.
Cu toate acestea, bucuria lor a fost de scurtă durată, întrucât forțele de ordine au reușit să înăbușe manifestația și să recucerească clădirea Consiliului Județean.
Îndurerat de soarta ținută de familia sa, Ioan Bînciu a încercat să-și salveze soția în timp ce se aflau în mijlocul represiunii violente. Cu toate că a făcut eforturi disperate, nu a reușit să o salveze, iar aceasta a decedat din cauza rănilor provocate de tirurile soldaților. Cu inima sfâșiată de durere, a încercat să o transporte la spital, dar eforturile sale au fost în zadar.
„Am crezut că o pot salva. Am scos maioul de pe mine și i-am căutat rana: am găsit-o în spate. Am văzut că nu mai vorbește și am vrut să o duc la spital. În țipetele care erau nu avea cine să mă ajute. După ce au încetat să tragă, tinerii mai curajoși au venit să-i ajute pe răniți. Unul dintre tineri s-a alăturat și am dus-o în spate.
Acolo, la intersecție, manifestanții opreau mașinile care circulau în zonă și îi obligau să ducă răniții și morții la spital. Așa a fost oprită o mașină s-au urcat în spate trei răniți. Eu eram în față cu soția care era încă caldă și credeam eu că mai trăiește“, a povestit Ioan Bînciu cu durere.
În memoria soției sale, anual, Ioan Bînciu coordona călătoria religioasă către Popești-Leordeni, locul unde a fost depusă cenușa celor căzuți eroic la Timișoara, precum și a soției sale, Leontina.
Povestea lui Ioan Bînciu este marcată de durerea de a nu fi aflat adevărul niciodată despre cei care au ucis-o pe mama copiilor săi: „Am trăit și am continuat să solicit mereu adevărul, atât de la foștii conducători, cât și de la cei din prezent”.