Foto. Italia, victorie finală pentru Mussolini! Tricolorii, la un pas să rateze Mondialul din 1934

istoria campionatului mondial, 1934, italia
ISTORIA MONDIALELOR

În fiecare weekend, FANATIK.RO îţi prezintă istoria Campionatului Mondial. Turneul final s-a mutat pe Bătrânul Continent în 1934. Italienii organizau competiţia sub ochii lui Benito Mussolini.

Ediţia din Uruguay nu a fost un fiasco total aşa cum mulţi se aşteptau. Cele patru naţionale din Europa au salvat ideea de Campionat Mondial, iar competiţia a început să câştige în popularitate. Chiar şi în aceste condiţii, în 1931 încă nu se ştia când se va organiza următoarea ediţie şi cine va fi gazdă. La Congresul FIFA de la Berlin, din 22 mai 1931, Spania şi Ungaria îşi depun candidaturile pentru organizarea turneului final. Se înaintează ideea ca următorul turneu final să fie organizat în 1936. Cele două ţări se retrag, iar în luptă intră Italia şi Suedia. Discuţii, dezbateri şi ţara condusă de Benito Mussolini are câştig de cauză.

O altă decizie majoră vine la capitolul echipe participante la turneul final. 16 selecţionate se vor duela pentru “Zeiţa de Aur”. Cererile de înscriere sunt în număr mare, astfel că apar preliminariile. 36 de ţări vor lua parte la primul turneu de calificarea pentru Campionatul Mondial. Până la start, patru dintre acestea se retrag. Cea mai importantă absenţă era Uruguayul, campioana mondială en-titre, care a decis să boicoteze ediţia din 1934. Sud-americanii nu uitaseră că în 1930 doar patru naţionalei europene au traversat Oceanul.

Sistem nou pentru Mondialul din 1934

Preliminariile s-au întins până aproape de începerea turneului final, fără să existe vreo mare surpriză. Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Cehoslovacia, Egipt, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, România, Spania, Suedia, Elveţia şi Statele Unite ale Americii erau cele 16 selecţionate care obţineau biletele pentru Campionatul Mondial din 1934. VEZI IMAGINILE SUS ÎN GALERIA FOTO.

Ediţie nouă, sistem nou de joc. Nu au mai existat grupe ca în Uruguay, acestea fiind înlocuite cu un sistem eliminatoriu. Italienii puneau la bătaie opt stadioane pentru disputarea meciurilor din optimile de finală, faţă de trei câte au fost folosite în Uruguay. Un singur impediment, toate cele opt meciuri din optimile de finală s-au jucat pe 27 mai de la aceeaşi oră. Singura surpriză, dar nu totală, a acestei faze a fost eliminarea Argentinei, vicecampioana mondială en-titre. Sud-americanii s-au prezentat la Campionatul Mondial cu o echipă mult slăbită şi a fost eliminată de Suedia. De altfel, în sferturile de finală nu a ajuns nicio selecţionată din afara Europei.

Zamora - Combi, duelul portarilor în semifinale

Italia era văzută de mulţi drept marea favorită a competiţiei, iar meciul cu Spania din sferturi a fost un adevărat test al nervilor. A fost duelul celor mai buni portari ai momentului, Ricardo Zamora versus Gianpiero Combi. La capătul a 120 de minute de luptă, cele două echipe au terminat la egalitate, scor 1-1. Spaniolii au contestat îndelung golul marcat de gazde. Iniţial, arbitrul Louis Baert nu a validat reuşita lui Giovanni Ferrari, însă protestele italienilor l-au făcut să dea înapoi şi să acorde golul. Cum nu existau lovituri de departajare, a doua zi s-a disputat rejucarea. Fără Zamora, accidentat în primul meci, ibericii s-au văzut conduşi încă din minutul 11, după ce Giuseppe Meazza a marcat. Italienii se calificau în semifinale, însă mulţi erau de părere că Spania merita să ajungă în careul de aşi.

Italia, aproape de fiasco

Favoritele nu au avut prea mari emoţii în semifinale, Italia şi Cehoslovacia obţinând biletele pentru finala de la Roma. Germania şi Austria se mulţumeau cu lupta pentru medalia de bronz. Pe 7 iunie, la patru zile după meciurile din semifinale, nemţii câştigă finala mică, scor 3-2, şi obţin prima medalie de bronz din istoria selecţionatei. 

Finala mare a fost o încleştare de forţă, Italia şi Cehoslovacia reuşind un meci fenomenal. Cei peste 50.000 de spectatori care au venit pe Stadio Nazional PNF din Roma au avut ce să vadă, chiar dacă golurile au venit târziu. Primii care au dat lovitura au fost cehoslovacii, prin Antonin Puc, în minutul 71. Nimeni nu concepea o înfrângere a Italiei în faţa lui Benito Mussolini. Însă minutele treceau şi gazdele erau mereu oprite de paradele lui Frantisek Planicka. Cu nouă minute înainte de final a venit izbăvirea. Raimundo Orsi scutura plasa cehoslovacilor şi împingea finala în prelungiri. Agelo Schiavio a dat tonul petrecerii în minutul 95, iar până la finalul meciului, elevii lui Vittorio Pozzo au reuşit să îngheţe meciul. Italia punea mâna pe “Zeiţa de Aur” sub ochii “Ducelui”. Una dintre legendele legat de ediţia italiană marja pe ideea că Benito Mussolini îi ameninţase pe italieni, înaintea finalei, că vor avea mari probleme dacă nu vor câştiga trofeul.

La un pas să ratăm Mondialul

România se afla printre cele şase echipa naţionale care bifau a doua prezenţă la un Campionat Mondial. Tricolorii au trebuit să treacă prin focurile preliminariilor, iar grupa a fost una cu adversari selecţi. Iugoslavia, semifinalistă la ediţia din 1930, şi Elveţia urmau să se dueleze cu România pentru cele două locuri la Mondialul italian. Primii adversari au fost elveţienii, într-un meci de tristă amintire. Tricolorii au obţinut un rezultat de egalitate, scor 2-2, dar anulat de FIFA. Pe teren, în echipa României a evoluat Iuliu Baratky, care jucase până în iunie 1933 pentru naţionala Ungariei. Conform regulamentului, un fotbalist nu putea evolua pentru două selecţionate decât după o pauză de trei ani. Astfel, Elveţia câştiga cu 2-0 la masa verde.

Pe 29 aprilie 1934, cu mai puţin de o lună înainte de Campionatul Mondial, România juca meciul decisiv cu Iugoslavia. Cine câştiga o însoţea pe Elveţia la turneul final. Stadionul ONEF a fost neîncăpător în acea după-amiază. Alexandru Schwartz deschidea scorul în minutul 38 şi se simţea parfumul Italiei în Bucureşti. Vladimir Kragic i-a readus pe tricolori cu picioarele pe pământ cu 19 minute înainte de final. Iugoslavia era calificată la scorul de 1-1. Doar trei minute a durat bucuria vecinilor, Ştefan Dobay pecetluind soarta calificării.

Învinşii vicecampionilor mondiali

Sorţii nu au ţinut cu România şi Cehoslovacia urma să fie adversarul tricolorilor în optimile de finală. Pe 27 mai 1934, la Trieste, cele două selecţionate s-au duelat pentru un loc în sferturi. Cronicarii din acele timpuri spun că prima repriză a fost una dintre cele mai bune din istoria naţionalei României. Ştefan Dobay l-a învins pe Planicka în minutul 11, iar tricolorii au avut alte câteva şanse de a majora scorul. Graţian Sepi a fost cel mai aproape de a marca, iar jucătorul român s-a confruntat cu o primire uşor ostilă la întoarcerea în ţară. Meciul a fost transmis în direct la radio, iar Gheorghe Ţari, comentatorul partidei, în dorinţa de a face cât mai atractiv meciul, a susţinut că Sepi a ratat după ce a driblat aproape jumătate din jucătorii cehoslovaci. După pauză, Oldrich Nejedly şi Antonin Puc au pecetluit soarta calificării.

Lotul României la Campionatul Mondial din 1934

Stanislau Konrad (CA Timişoara), Adalbert Pullock (Crişana Oradea), William Zombory II (Ripensia Timişoara), Gheorghe Albu (Venus Bucureşti), Rudolf Burger (Ripensia Timişoara), Emeric Vogl (Juventus Bucureşti), Alexandru Cuedan (Rapid Bucureşti), Lazăr Sfera (U Cluj), Vasile Deheleanu (Ripensia Timişoara), Alexandru Juhasz (Juventus Bucureşti), Rudolf Kotormany (Ripensia Timişoara), Ivan Morawetz (RGMA Timişoara), Carol Weichwelt (CA Oradea), Ştefan Dobay (Ripensia Timişoara), Iuliu Baratki (Crişana Oradea), Silviu Bindea (Ripensia Timişoara), Nicolae Kovacs (RipensiaTimişoara), Iuliu Bodola (CA Oradea), Gheorghe Ciolac (Ripensia Timişoara), Ştefan Klimek (ILSA Timişoara), Graţian Sepi (U Cluj), Alexandru Schwartz (Ripensia Timişoara). Antrenor: Josef Uridil

5 curiozităţi de la ediţia din 1934

- Italia este singura gazdă a unui Campionat Mondial care a fost nevoită să participe la meciurile din preliminarii. “Squadra Azzurra” a fost nevoită să treacă de Grecia. Cele două trebuiau să joace o dublă manşă, însă grecii au refuzat să dispute şi partida retur după ce au pierdut în Peninsulă, scor 4-0.

- Echipa naţională a României a fost condusă la ediţia din 1934 de Josef Uridil, primul selecţioner străin din istoria tricolorilor. Austriacul o antrena pe Ripensia Timişoara şi a fost numit la cârma naţionalei cu două săptămâni înaintea turneului final. În Italia, Uridil a fost ajutat de Costel Rădulescu, selecţionerul tricolorilor la ediţia din 1930.

- Italienii s-au bazat la ediţia din 1934 pe mai mulţi jucători care au participat la primul Campionat Mondial. Gazdele au apelat la naturalizare, o practică obişnuită a anilor ’30. Attilio Demaria şi Luis Monti au făcut parte din naţionala Argentinei care a ajuns până în finala turneului final din Uruguay. Mai mult decât atât, Monti a fost pe teren atât la finala din 1930, cât şi la cea din 1934.

- Din cele opt stadioane folosite la ediţia italiană, cinci încă sunt folosite. Unul singur şi-a păstrat şi în prezent numele folosit în 1934, Stadionul “San Siro”, unde s-au disputat trei partide de la turneul final.

- Ediţia din 1934 a fost prima în care s-au utilizat capii de serie la tragerea de sorţi pentru meciurile din optimile de finală. Argentina, Brazilia, Germania, Italia, Olanda, Austria, Cehoslovacia şi Ungaria au fost capi de serie.

4,12 goluri a fost media la meciurile de la Campionatul Mondial din 1934

3,5 milioane de lire italiene a costat organizarea ediţiei din 1934