Muschetarii din Suez. Cum a schimbat al doilea război arabo-israelian Orientul Mijlociu pentru totdeauna

Criza Suezului, din 1956, este considerată pe bună dreptate unul dintre punctele de cotitură ale istoriei moderne. Conflictul militar al țărilor interesate vital de controlul căii navigabile  care taie Africa și Asia de-a lungul „cusăturii Sinaiului” a devenit un test pentru Egipt, o provocare pentru Israel, un caz rar de unanimitate între Uniunea Sovietică și Statele Unite și chinurile morții a două mari imperii ale trecutului, francez și britanic.

Operaţiunea Muschetarii sau cum s-au folosit Anglia şi Franţa de israelieni, pentru a-şi rezolva problemele

Pe 29 octombrie 1956, exact la ora 17:00, mai multe avioane cu Steaua lui David pe fuselaj au apărut brusc deasupra Pasului Mitla, din deșertul Sinai, la doar 64 km de Canalul Suez. Cerul era plin de cupolele parașutelor deschise, iar Batalionul Brigăzii 202 Aeropurtate, comandat de colonelul Ariel Sharon, a capturat cu ușurință acest pas atât de important din punct de vedere tactic.

Restul brigăzii – care cu doar câteva ore mai devreme se pregătea de război cu iordanienii – a trecut granița cu Egiptul într-un marș accelerat și s-a repezit în ajutorul camarazilor lor. Tânărului comandant – care peste ani avea să devină premierul Israelului – și soldaților săi nu le păsa cu care dintre cei doi adversari se luptau: amândoi erau dușmani de moarte ai statului evreiesc, care fusese înfiinţat cu mai puţin de zece ani în urmă.

Cam în același timp, la Londra, la adresa din Downing Street 10, premierul britanic Sir Anthony Eden a ridicat brusc receptorul telefonului. Aștepta de câteva ore, dar nu avea încă vești. Eden se temea să soldaţii vor fi capturaţi, nu avea încredere în israelieni și nu împărtășea entuziasmul francezilor. „Sunt în Mitla”, a raportat pe scurt secretarul de la celălalt capăt al firului. La auzul unei asemenea veşti, Sir Anthony a tras adânc aer în piept și s-a așezat mai confortabil pe scaun. La Paris, premierul francez Guy Mollet zâmbea larg: totul mergea exact conform planului său. Și, în cele din urmă, la Cairo, președintele egiptean Gamal Abdel Nasser l-a sunat și pe prietenul și consilierul său Muhammad Heikal: „Israelienii au aterizat la Mitla. Dar nu e nimeni acolo! Se luptă cu nisipurile și umbrele. Nu înţeleg nimic…”. Războiul din Sinai începuse.

Digi24.ro

Primele rezultate în cazul fetiței de 4 ani care a murit după ce a mâncat macrou congelat. Ce s-a descoperit la analize

Formal, criza fusese declanşată de naționalizarea Canalului Suez de către Egipt, pe 26 iulie 1956, însă acesta era doar pretextul. Cu grijă și în cel mai strict secret, Operațiunea anglo-franceză Muschetarii avea două obiective principale – militar și politic. Primul implica înfrângerea trupelor egiptene în Sinai și restabilirea completă a controlului pe întreaga lungime a Canalului Suez. Această sarcină părea relativ ușoară: se credea că armata egipteană nu a învățat încă să folosească cele mai recente arme primite de la sovietici și nu reprezenta niciun pericol special pentru trupele aliate a căror pregătire era de top.

Cât despre planul politic, totul era simplu: britanicii și francezii urmau să-l elimine pe Nasser și regimul său. Mai mult, ei sperau că înșiși egiptenii îl vor răsturna pe liderul care a pierdut războiul, pe principiul că nimeni nu are nevoie de învinși. Totuşi, nefiind siguri de „conștiința” populației egiptene, aliații, pentru orice eventualitate, au luat în considerare posibilitatea unui asalt amfibiu asupra Alexandriei și raiduri aeriene asupra oraşului Cairo și chiar capturarea capitalei.

Armata israeliană își dovedise în mod repetat eficiența în luptă. Și atunci francezii, în ajunul Operațiunii Muschetarii, au venit cu o idee genială: de ce să scoți castanele din foc cu propriile mâini și să sacrifici viețile propriilor cetățeni, când poți să sacrifici viața străinilor? Astfel, Parisul era hotărât să folosească Tel Avivul în războiul împotriva Egiptului. Astfel, la sfârșitul lunii octombrie 1956, cu mai puţin de o săptămână înainte de ofensivă, o delegația israeliană a sosit la Paris, unde a purtat negocieri secrete cu britanicii și francezii.

Egiptul a respins ultimatumul impus de Anglia şi Franţa

În prima parte a luptei pentru Suez totul a decurs conform planului. Ofensiva s-a dovedit a fi mai mult decât un raid punitiv, dar încă mai puțin decât un război pe scară largă. Parașutiștii lui Sharon au înaintat spre canal, iar unitățile motorizate au atacat fortificațiile egiptene din nordul Sinaiului și Fâșia Gaza. Brigada a IX-a, compusă din rezerviști, urmărea să ridice blocada de la Eilat și să captureze Sharm el-Sheikh. Escadrile aeriene franceze vegheau, în acelaşi timp, ca orașele israeliene să nu fie atacate de bombardierele egiptene, care, însă, nu au apărut niciodată.

Digisport.ro

Femeia care și-a cumpărat un avion pentru a nu mai plăti mereu două locuri a intrat pe teren și internetul ”a explodat”

Atunci francezii și britanicii și-au arătat adevăratele intenţii: a sosit momentul să folosim conflictul israelo-egiptean pentru a acționa în rolul nobil de arbitri și pentru a obține un motiv direct pentru o intervenție cu drepturi depline în „zona cu probleme”. Parisul și Londra au declarat direct că luptele amenință siguranța navigației și au cerut Israelului și Egiptului să le oprească și să îşi retragă toate trupele la o depărtare de 15 km de ambele maluri ale canalului. În același timp, Egiptului i sa cerut să fie de acord cu „ocuparea temporară” a zonei canalului de către unitățile anglo-franceze.

Egiptenii și-au dat seama perfect de sensul acestui termen și, în mod firesc, au respins ultimatumul, iar bătăliile au continuat. Nasser, în ciuda experienței sale ca ofițer, a făcut o greșeală fatală: a presupus că adevăratul scop al operațiunii israeliene a fost să atragă masele de trupe egiptene spre Sinai și să lase Alexandria și Cairo descoperite. El le-a ordonat generalilor săi să se retragă, dar, forțați să-și croiască drum prin deșert, egiptenii au rămas fără apă, iar unităţi întregi s-au predat.

În nordul Peninsulei Sinai și în Fâșia Gaza, cu sprijinul de artilerie din partea flotei franceze, infanteria și tancurile israeliene i-au alungat pe egipteni din Gaza propriu-zisă și din Rafah, după trei zile de lupte. Tancurile, după ce au intrat în orașul El-Arish fără luptă, și-au continuat ofensiva și s-au oprit la doar 15 kilometri de Canalul Suez. În sudul Sinaiului, Brigada a 9-a de infanterie israeliană, compusă din rezerviști, a primit ordin să captureze Sharm el-Sheikh și să ridice blocada egipteană a Golfului Eilat. Cu mari sacrificii, pe 5 noiembrie israelienii au capturat Sharm el-Sheikh, oraşul care o jumătate de secol mai târziu a devenit una dintre cele mai cunoscute stațiuni de la Marea Roșie.

Anglia şi Franţa au trebuit să se supună ordinelor URSS şi SUA

Astfel, acum, armata israeliană deținea controlul complet asupra Peninsulei Sinai și a Fâșiei Gaza. Ca urmare a operațiunilor militare, Israelul a pierdut 172 de oameni, iar Egiptul a avut în jur de 3.000 de soldați și ofițeri uciși și răniți, în timp ce peste 5.000 au căzut prizonieri. Pentru statul evreu, războiul se terminase. Dar pentru Anglia și Franța abia începea.

În dimineața de 5 noiembrie, după un bombardament de mai multe zile asupra Egiptului și distrugerea aproape completă a forțelor aeriene egiptene, 500 de parașutiști britanici au aterizat pe un aerodrom de lângă Port Said. Pe partea opusă a canalului, în Port Fuad, parașutiștii Legiunii Străine Franceze au coborât şi ei la sol, iar pe 6 noiembrie a început debarcarea amfibie.

Aliații au zdrobit rapid rezistența mai multor batalioane egiptene și a miliției locale, prost organizate. Apoi, conform planului, ei trebuiau să captureze Ismailia și să preia controlul asupra întregii zone a Canalului Suez. Aceste planuri nu erau destinate să devină realitate – ultimatumul sovieticilor și presiunea SUA au forțat Londra și Parisul să oprească ostilitățile. 32 de englezi și francezi au fost uciși în lupte cu armata egipteană. Egiptenii au pierdut două distrugătoare și un număr mare de avioane. În urma raidurilor aeriene anglo-franceze, se estimează că au murit aproximativ 3.000 de civili.

Căştile albastre, forţele ONU de menținere a păcii au preluat controlul zonei, iar aliații europeni s-au dovedit neputincioși în faţa presiunii simultane a Moscovei și Washingtonului. Razboiul s-a terminat, iar Egiptul, epuizat și-a păstrat suveranitatea asupra canalului.

Ca urmare a crizei Suezului, Războiul Rece a venit și în Orientul Mijlociu – iar Washington-ul și Moscova au început să-și înarmeze fiecare „clienții” proprii. Tancurile britanice au părăsit Port Said, dar tancurile sovietice au rămas la Budapesta, unde ajunseseră pe 4 noiembrie, ca să înăbușe Revoluția maghiară. Nici această criză nu a rezolvat principalele probleme ale Orientului Mijlociu: arabii și evreii încă refuzau să se împace cu necesitatea de a trăi atât de aproape unii de alții, iar un nou război părea doar o chestiune de timp. Criza Suezului a fost un moment important în istoria Orientului Mijlociu fiindcă a marcat sfârșitul dominației franco-britanice în regiune și a dus la creșterea rolului Uniunii Sovietice și al Statelor Unite.

Și, totuși, statul Israel poate fi numit și el câștigător în această poveste. Țara, deși a fost nevoită să se retragă din Gaza și Sharm el-Sheikh, a primit în schimb zece ani de relativ calm, ridicarea blocadei de la Eilat și încetarea raidurilor dinspre teritoriile arabe vecine. În ceea ce-l privește pe liderul egiptean Gamal Abdel Nasser, acesta s-a încrezut atât de mult în sine încât zece ani mai târziu a decis să provoace din nou Israelul. Intrarea în Golful Eilat a fost din nou blocată, iar trupele ONU au fost expulzate din Sinai. Ca o consecinţă, pe 5 iunie 1967, avioanele cu Steaua lui David pe fuzelaj au apărut brusc pe cerul deasupra Suezului. Ministrul israelian al Apărării, Moshe Dayan, a ordonat atacul, iar soldații de-acum generalului Ariel Sharon au intrat în Sinai. Un nou război de șase zile a început, cel care avea să aducă regiunea în limitele graniţelor de acum.