Prima țară care a avut tricolorul ca drapel. Legătura dintre Alexandre Dumas și steagul albastru-galben-roșu

Unul dintre romanele celebrului scriitor Alexandre Dumas – tatăl, „La San Felice”, este un omagiu adus unei republici care a existat mai puțin de jumătate de an în sudul Italiei, în anul 1799, republică al cărei drapel era identic cu cel al României de astăzi. Însă romanul a avut și o puternică semnificație personală pentru scriitor. Tatăl său, general în armata franceză, a fost prins în vârtejul evenimentelor și a stat câțiva ani în închisoare, iar la câteva decenii, scriitorul a avut ocazia să-l răzbune.

Tricolorul, simbol al revoluției la 1799

În 1789 izbucnea revoluția ce a dus la prăbușirea monarhiei absolute în Franța și la declanșarea unor războaie de durată între armatele franceze și cele ale marilor puteri europene. Pe măsură ce Franța revoluționară obținea victorii repetate, ideile republicane s-au extins pe scară largă în mare parte a Europei, iar în Olanda, Elveția și nordul Italiei s-au instaurat regimuri republicane, sub protecția armatelor franceze.

În 1798, în zona de sud a Italiei exista Regatul celor Două Sicilii sau Regatului Neapole condus de către Ferdinand I, ramură a familiei de Bourbon, care fusese detronată în Franța în urmă cu numai câțiva ani. Din acest motiv, regele era foarte ostil Franței republicane ale cărei armate ajunseseră până la granițele regatului său, instalând o Republică Romană, în locul Statului Papal. Trupele napolitane au înaintat către Roma cu scopul să alunge cei 8.000 de soldați francezi comandați de generalul Jean-Étienne Championnet. Deși depășit numeric, Championnet a reușit să înfrângă armata Bourbonilor, ba chiar a reușit să înainteze către capitala Napoli.

Profitând de acest lucru, republicanii napolitani s-au răsculat astfel că regele Ferdinand I a fugit, iar revoluționarii au deschis porțile orașului pentru generalul Championnet, iar pe 21 ianuarie a fost proclamată Republica Parthenopeeană. Numele a fost dat după cel al unei colonii antice grecești care existase pe amplasamentul actual al orașului Napoli, Parthenope.

Digi24.ro

O tânără care a crezut că este mahmură a ajuns până la urmă la spital iar medicii i-au spus că mai are doar 12 luni de trăit

Drapelul noii republici a fost inspirat de tricolorul francez, albastru-alb-roșu, dar pentru a-i conferi un grad de originalitate, banda albă din mijloc a fost înlocuită cu una galbenă, astfel că Republica Parthenopeeană a fost primul stat din lume cu drapelul în culorile albastru-galben-roșu, dispuse în benzi orizontale. Au existat și variante ale acestui drapel: una în care benzile galbenă și roșu era cu locurile schimbate între ele, cealaltă cu benzile dispuse orizontal și cu o stemă pe care se vedea o fascie romană, ce evoca trecutul antic, care avea în vârf o bonetă frigiană, simbol al revoluționarilor francezi.

În romanul „La San Felice”, Alexandre Dumas – tatăl redă textul proclamației generalului Championnet emisă după intrarea în Napoli: „Napolitani! Fiți liberi și să știți să vă folosiți de libertatea voastră. Republica Franceză va considera fericirea voastră drept o compensație suficientă pentru strădaniile și luptele sale. Iar dacă printre voi mai sunt partizani ai guvernului căzut, sunt liberi să părăsească acest pământ al libertății. Să fugă dintr-o țară în care nu mai sunt decât cetățeni, iar sclavii să se întoarcă printre sclavi. De acum înainte, armata franceză ia numele de armată napolitană și se angajează, prin jurământ solemn, să vă mențină drepturile.”

Destinul trist al generalului Dumas

Însă exuberanța revoluționară nu a durat mult, întrucât guvernul nou-instalat a comis stângăcii ce i-au erodat rapid  popularitatea. În plus, protecția franceză s-a dovedit foarte costisitoare, generalul Championnet fiind chiar demis și apoi trimis la închisoare de către Directoratul care guverna atunci Franța, pe motiv de venalitate, întrucât ar fi extorcat sume mari de bani de la noua republică.

Unii istorici au simțit nevoia să apere reputația generalului, precum Giovanni La Cecilia care, în lucrarea „La République Parthénopéenne” (1834), susținea că generalul ar fi fost pedepsit tocmai pentru că s-ar fi opus practicii obișnuite a Franței republicane de a spolia țările care aveau ghinionul să-i intre sub „protecție”. Astfel, Championnet l-ar fi alungat din Republică pe Guillaume-Charles Faipoult, trimis special de la Paris să supervizeze jaful organizat în folosul francezilor.

Digisport.ro

FOTO După ce s-a lăsat filmată la duș, alături de soțul ei, a semnat contractul vieții. ”Ne vedem acolo”

„Membrii Directoratului din acea vreme aveau un interes cu totul opus celui al lui Championnet: nu-și făceau deloc griji de renumele trupelor republicane, nu aspirau decât să pună mâna pe bogățiile popoarelor salutate la început ca frații și apoi spoliate în numele libertății precum au fost în numele despotismului”, scrie La Cecilia.

Fără un comandant francez capabil și cu o popularitate în scădere, Republica Parthenopeeană s-a prăbușit în iunie 1799 sub loviturile armatei regaliste, condusă de către un înalt prelat catolic, cardinalul Ruffo, și sprijinită de flotele militare engleză și rusă. O mare parte din liderii republicani au fost apoi executați în numele regelui Ferdinand I. În acest moment intră în scenă și generalul Thomas-Alexandre Dumas, tatăl scriitorului.

Dumas era copilul bastard al unui nobil francez conceput cu o sclavă de culoare din Haiti, pe atunci colonie franceză. Deși născut și el sclav, tatăl său l-a trimis în Franța și l-a ajutat să intre în armată ca soldat, la 24 de ani. Războaiele revoluționare i-au adus o ascensiune rapidă în grad, astfel că mulatrul Thomas-Alexandre Dumas (1762-1806) a devenit, la numai 31 de ani, general și comandant al Armatei Alpilor. Ulterior, l-a însoțit pe Napoleon Bonaparte în campania din Egipt, însă relația cu acesta a fost încordată. Bonaparte chiar l-ar fi amenințat că-l va împușca pentru răzvrătire când a aflat că generalul Dumas a instigat alți ofițeri superiori să nu mai execute ordinele ambițiosului general care intenționa să ajungă la Constantinopol plecând din Egipt.

În martie 1799, generalul Dumas și-a urcat avutul obținut în Egipt pe o corabie intenționând să se întoarcă în Franța, însă o furtună puternică l-a obligat să ancoreze la Taranto, crezând că portul încă se afla sub controlul Republicii Parthenopeene. Între timp însă, controlul orașului fusese preluat de trupele fidele regelui Ferdinand al celor Două Sicilii, iar generalul a fost ținut doi ani în închisoare, izolat de alți deținuți, maltratat și malnutrit.

A fost eliberat după doi, în 1801, aproape paralizat, fără să mai vadă cu un ochi și cu auzul afectat. Între timp, în Franța puterea fusese preluată de Napoleon Bonaparte care nu l-a reintegrat pe Dumas în armata franceză. Sărac și bolnav, Dumas a murit în 1806, iar încercările văduvei sale de a obține o pensie de la Napoleon pentru familia celui care luptase pentru Franța în atâtea bătălii nu au avut succes. Cel ce avea să devină scriitorul Alexandre Dumas, a rămas orfan de tată pe când avea 4 ani.

Răzbunarea împotriva Bourbonilor

Alexandre Dumas a avut succes ca scriitor încă de tânăr, iar unul dintre marile sale succese a fost romanul „Contele de Monte Cristo”, scris în 1844-1846 ca o epopee a răzbunării. Viața i-a dat și lui ocazia să-l răzbune pe tatăl său, victimă fiind familia Bourbonilor care l-a întemnițat pe generalul Dumas. „Le monde diplomatique” scrie că Alexandre Dumas s-a întâlnit pe 4 ianuarie 1860, la Torino, cu Giuseppe Garibaldi, eroul unificării Italiei, cu puțină vreme înainte ca acesta să înceapă celebra campanie în sudul Italiei prin care Regatul celro Două Sicilii a fost învins decisiv, iar teritoriile sale au fost alipite Regatului Sardiniei.

Ulterior, i se alătură lui Garibaldi și la Palermo, cumpără din banii săi 1.000 de puști pentru soldații lui generalului italian și îl însoțește pe acest în campania din Sicilia și apoi la cucerirea orașului Napoli, care a dus la alungarea Bourbonilor și a ultimului rege al dinastiei, Francesco II. Acesta era strănepotul regelui Ferdinand I, cel care îl întemnițase pe Thomas-Alexandre Dumas, grăbindu-i astfel sfârșitul.

După alungarea Bourbonilor, Dumas a devenit directorul muzeelor din regat și a fondat ziarul L’Indipendente. Tot în sudul Italiei începe să redacteze romanul „La San Felice”, despre care spunea că este „un monument dedicat gloriei patriotismului napolitan și spre rușinea tiraniei bourboniene”. Alexandre Dumas – tatăl s-a întors la Paris în anul 1864, unde a terminat romanul început la Napoli, roman ce avea să fie ecranizat în trei rânduri, ultima dată în 2004.