Răzvan Lucescu, invitat la emisiunea “40 de întrebări cu Denise Rifai”: “Am ajuns la naționala României într-un moment nepotrivit”

V-ați dorit ca tata să nu fie celebru?

– Nu mi-am pus problema niciodată. Cred că faptul că el a fost cine a fost și că a devenit celebru, mi-a deschis calea către fericire. Eu fac un lucru cu dragoste și pasiune și pentru a fi fericit asta e calea. Mi-a deschis această cale către fericire.

Îl va depăși antrenorul Răzvan Lucescu pe Il Luce?

– Nu mi-am propus asta. Eu mi-am descoperit pasiunea uriașă pentru fotbal prin tatăl meu. Eu trăiesc cu gândul la meciul următor nu la ce aș putea obține sau să mă compar cu el. Nici nu vreau să aud de asta. Sunt mândru că amândoi am avut succes.

Mai pune numele Lucescu presiune pe dumneavoastră?

– Azi nu. A pus de-a lungul timpului o mare presiune, mai ales în adolescență și apoi la începutul carierei de jucător și antrenor. Încercam să iau doar avantajele pe care le-am avut dar au fost momente mai puțin plăcute. „Ți-a făcut tactu echipa, antrenamentele. Te ține în echipă. Fetele se uită la tine din interes”. Acum mă fac să zâmbesc dar am trecut prin multe frustrări.

Cât de tare lovesc cuvintele?

– Mai tare decât palmele. Rămân adânc înfipte în memorie dar sunt acele cuvinte care provoacă un efect pozitiv, în schimb palmele sunt traume și produc de cele mai multe ori efecte negative.

Vă este frică de cutremure?

– Nu! Sunt obișnuit și nici măcar nu le percep pe cele din Grecia. Povestea cutremurului din 77 mi-a marcat viața. Am fost obligați să plecăm atunci din București. Tata nu era un jucător cu bani mulți. Stricăciunile apartamentului din Știrbei Vodă au fost foarte mari. Am plecat la Hunedoara ca să poată acoperi cheltuielile. Am trăit cinci ani de vis acolo. Mi-a dat posibilitatea să am o copilărie fericită, lucru pe care nu puteam să îl am în București. Am avut și șansă în acea nebunie. 

Cum iubește Răzvan Lucescu?

– Cu pasiune. Sunt foarte romantic, am focul în mine chiar dacă uneori vreau să îl sting. M-am îndrăgostit la Hunedoara. Eram în clasa a cincea și m-am îndrăgostit de o fată din clasa a șaptea poreclită „Afrodita”. Au fost șase luni. Ne-am despărțit la finalul clasei a cincea. Emoții puternice, fluturi în stomac, nimic mai mult. Nici măcar un sărut.

Ce complimente primiți de la femei?

– Viața mea poate părea foarte interesantă din exterior, dar e destul de monotonă. Nu mai merg la petreceri, nu mai ies în public ca să întâlnesc multe femei. E muncă, stres și când am zile libere prefer să mă relaxez în liniște. Prefer să beau un pahar de vin cu soția, să mă întâlnesc cu doi-trei prieteni. Mă uit la alți bărbați și femei cu ce se îmbracă, dar îmi doresc să fiu mai mult confortabil decât elegant. Allegri de la Juventus e un bărbat bine, tipul de antrenor italian.

V-a împiedicat înălțimea să ajungeți la natională?

– M-a împiedicat să ajung la un nivel mai ridicat. A fost un impediment și un dezavantaj dar am compensat prin viteză de gândire, reflexe. E un handicap pentru un portar. În viață nu le poți avea pe toate și văd lucrurile diferit acum. Nu am avut o carieră extraordinară, dar am reușit să mă impun eu cu numele meu.

V-a mai scos vreodată din joc un șut la poartă?

– Aveam 13-14 ani. S-au întâmplat mai multe. Am mai avut un mic incident. Moraru a tras un șut, m-a lovit în cap și m-a pus KO. A fost o șansă mare să fac parte din atmosfera echipelor de prima ligă și națională, să înțeleg vestiarele și cum discută jucătorii între ei și cum analizează antrenorul. Auzeam foarte multe lucruri pe care nici tata nu le auzea. M-au ajutat foarte mult fără să știu în cariera de antrenor.

Aveți spioni în vestiar?

– Și da și nu! Nu spioni cum înțelegeți acum. Îi am pe asistenții mei, team manageri care țin legătura cu anumiți jucători. Ei nu sunt sinceri și încearcă să pară diferiți de ceea ce simt. Trebuie să știu cum să pun problema și să ajung în sufletul lui. Să îl liniștesc sau să îl provoc. Cheia succesului e să se ajungă la o unitate de grup.

Câți bani de buzunar primeați de la părinți?

– M-au răsfățat! N-am avut lipsuri și nu am fost răsfățat. Tata participând mai puțin la viața mea se simțea obligat să îmi fac pe plac. Îmi permiteam să merg cu taxiul la 14 ani dacă întârziam la antrenament. 

V-ați făcut vreodată familia de rușine?

– Depinde ce înțelegeți prin rușine. E rușine să pierd un meci pentru mine. Nu pot ieși pe stradă, arde carnea, nu pot dormi. Primul an în Italia ca antrenor al tatălui meu. A strâns niște bani și voia să investească o parte și să pornească o afacere.

Mi-a zis de bani și i-am luat de acolo fără să îi spun. Am fost prezent când s-a discutat și am zis că le voi da banii, dar să încerce să mă ajute. A pus mâna pe masă: „Răzvan, aici sunt mai puțini bani! E adevărat?” A fost o rușine incredibilă! Am înghețat, dar am trecut peste. Aveam 20 de ani.

A încercat vreodată cineva să vă cumpere?

– A fost o dată, da! Categoric nu! Nu aveam nevoie și nu aș fi făcut-o niciodată! Eram la 24-25 de ani și nici nu voiam să discutăm despre această problemă și e ca și cum n-am auzit. Aveam 18 ani la acel meci. Nu știu dacă a fost blat cum a zis domnul Dinu. 

Sunteți dependent de adrenalină?

– Da, dar e adrenalina pe care mi-o oferă fotbalul. Încărcătura emoțională pe care ți-o dă un meci de fotbal e de neînțeles pentru cineva care nu practică acest sport. Simt cum se termină meciul și crește presiunea pentru următorul meci și îți pierzi controlul când începe meciul. Treci prin toate stările foarte repede. Urmează meciul cu presa. Acolo sunt mult mai complecși când analizează un meci. Nopțile nu se dorm și adrenalina te ține într-o acțiune totală.

V-ați ales o soție care să semene cu mama?

– Sunt complet diferite! I-am spus soției că probabil o iubesc atât de mult pentru că ea mi-a oferit de fapt 30 de soții. E o personalitate multiplă. Joacă mai multe roluri, își schimbă fizionomia. E ceva incredibil. Sunt 31 de ani de adrenalină permanentă. E foarte palpitant și incitant dar e și greu.

De ce urâți Steaua?

– Acum pot să spun relaxat că nu urăsc Steaua. Sentimentele unui tânăr nu pot fi controlate. Tinerii sunt idioți și simt nevoia să facă lucruri care să șocheze. Eram acel suporter înnebunit din spatele tatălui meu, care îl susținea vehement. Privesc înapoi cu un zâmbet în colțul gurii. Sunt antrenor de fotbal și trebuie să existe respect față de celelalte echipe. După meci trebuie să lăsăm aceste lucruri. FCSB pentru mine e Steaua.

Cât de mult v-a durut retragerea?

 – Aveam deja pregătită mutarea următoare și nu m-a durut foarte mult. Acea propunere de a deveni vicepreședinte la Rapid m-a făcut să întrerup cariera de jucător. Voi continua în poziție de management sau voi alege să fiu antrenor ca tatăl meu? A fost un an extraordinar, am muncit enorm și am căutat să fac conexiunea între George Copos, Mircea Rednic și echipă. Am constatat că mă atrage să fiu pe teren non-stop. Am decis în 2003 să pornesc pe calea antrenoratului.

I-ați deschis portofelul lui George Copos cu degetul mijlociu?

– Cred că da! S-a simțit exclus din acel succes și euforie a acelui grup. Nu am ajuns întâmplător la acel gest. M-a dat afară pentru o noapte. La Rotterdam nu a venit la meci și știu că după acel meci când am făcut 1-1 a spus că la București o să ne bată cu 4-5 la 0.

M-a întărâtat acel lucru, mai ales că am avut o relație de dragoste și ură. A arătat o ostilitate permanentă față de mine dar mi-a dat posibilitatea să antrenez Rapidul timp de trei ani de zile. Îi sunt total recunoscător și îl iubesc pe domnul Copos. Altă gândire, altă maturitate.

Ce nu iartă antrenorul Răzvan Lucescu?

– Lașitatea! Jucătorul care intră pe teren și căruia îi e frică și abandonează din cauza anxietății. Toate celelalte le accept. Îl scot de la suflet fără să vreau. Vreau un luptător. Tehnica și calitatea contează mai puțin. Eu sunt un luptător.

Cât de orgolios sunteți?

– Destul de orgolios. Dar cred că am foarte mare putere de a mă controla. Am un echilibru intern foarte puternic și asta mă ajută să îmi domin orgoliul care încearcă să iasă la suprfață. La sfârșitul jocului cu Steaua din sferturile de finală ale Cupei UEFA am încercat să îi fac pe jucători să fie pregătiți pentru meciurile care urmau fără să ne plângem pe umeri.

V-a lăsat tata să câștigați?

– Observatorul UEFA ne-a chemat pe amândoi și sunt foarte multe pariuri pe egal, nu pe victoria Rapidului. Acea înfrângere a făcut ca Șahtior să meargă de pe poziția a doua și să întâlnească o echipă din Champions League și apoi a pierdut dubla cu Lille. Probabil ar fi avut alt parcurs european dacă băteau pe Rapid. Nu am vorbit după meci o lună de zile. Nu m-a lăsat să câștig! Nu are nicio legătură.

Cine e cel mai iubit bărbat din familia Lucescu?

– Nu știu! Mai e și Matei! Probabil că eu. Cred că pe undeva e normal. Este mama, este soția, fata. Am mai multe persoane în contactat mult prea direct. Mi se pare ceva foarte normal și care vine firesc. Probabil soția îl iubește mai mult pe Matei decât pe mine.

Ce v-a învățat mama?

– Să iubesc! Lucru care e cel mai important. M-a învățat să am respect, să îmi pară rău de oameni și să le dau o mână de ajutor. Am și un reproș de făcut. Nu m-a învățat să spun nu și să refuz atunci când ar trebui să o fac și îmi e greu să iau o decizie pentru că știu că îi voi provoca rău celuilalt. Îmi creează o mare problemă în interior și un consum. 

Aveți orgini rrome?

– Nu! Nu vreau să comentez ceva ce nu există și mai simplu de atât nu pot să răspund.

Mai aveți nevoie de aprobarea lui Mircea Lucescu?

 – Nu, nu mai am. Dar am nevoie de tatăl meu, de prezența lui, să îl știu preocupat de mine și de cum trăiesc eu și care e situația mea. Nu vorbesc foarte des, nici cu ceilalți din familie. Sunt un tip mai ciudat. E un pic banal. Nu-mi place să vorbesc mult la telefon și vreau să stau singur. Îmi găsesc plăcerea în lucruri absolut banale, citind sau în fața televizorului. Când vorbim la telefon vorbim numai despre problemele vârstei ei și asta mă cam doare.

Ați ajuns selecționerul României mult prea devreme?

– Poate că am ajuns într-un moment foarte dificil pentru fotbalul românesc. Pentru mine poate că a fost prea devreme. A fost un moment nepotrivit din toate punctele de vedere. Ce pot să mai spun și ce rost are să mai fac analiza unor momente din trecut? Acea perioadă a dat un semnal.

Experiența la națională m-a învățat că viața mea e pe teren zi de zi, să construiesc un grup și să trec peste toate momentele de presiune uriașă și să le gestionez diferit, să depășesc frustrări. Lucru cel mai important pentru un antrenor și un om care are succes.

Este Adrian Mutu un antrenor de talia echipei naționale?

– Nu știu! Rămâne să o demonstreze! Nimeni nu poate ști. Timpul trece și trebuie luată o decizie rapidă. Eu am un contract pe trei ani de zile și de acolo nu pot să plec. La mine nu se poate vorbi nici măcar de refuz. 

De ce este fotbalul în cădere liberă?

 – Fotbalul este imaginea societății! Societatea noastră e în cădere din toate punctele de vedere. Oamenii care sunt acum în fotbal trag în jos fotbalul românesc și mă refer aici nu doar la conducători și jucători. Nu există strategii și jucătorii nu mai au spirit de luptă.

Financiar fotbalul e foarte sărac și supraviețuiește doar prin televiziuni. Ne ducem în jos și nu e întâmplător că atâtea cluburi au dat faliment. Politicul trebuie să dispară din fotbalul, dar trebuie să ajute din exterior la finanțarea fotbalului pentru că altfel nu avem cum să creștem. Echipa națională suferă pentru că fotbalul românesc e foarte slab. Jucătorii nu au mentalitate și abandonează ușor. 

Câte milioane de euro ați câștigat din fotbal?

– Nu știu! Nu am stat să calculez. Nu am câștigat foarte mult. Sumele sunt diferite. Banii câștigați pe undeva arată valoarea unui antrenor, dar pentru mine sunt foarte importanți. Sunt o consecință a muncii pe care o fac. Vreau să arăt că eu construiesc ceva cu amprementa mea. Asta e cel mai important. Arabia Saudită rămâne țara care mi-a oferit cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. La Xanthi nu am câștigat nimic și am stat trei ani de zile. 

Ați avut de pierdut din cauza suporterilor?

– Nu a fost din cauza suporterilor, ci programată de la Atena! Jocurile au fost făcute pentru Olympiakos. Noi jucam foarte bine și eram pe primul loc. Aveam o încredere extraordinară. Și-au creat un sistem foarte puternic și au câștigat în 23 de ani 20 de titluri. Au venit pregătiți să nu joace și am ieșit pe teren la prima provocare. Cu AEK Atena am marcat un gol care a fost apoi anulat după cinci minute de proteste și am fi trecut din nou pe primul loc. Patronul a intrat pe teren disperat. Avea pistolul la brâu. S-a discutat foarte mult deși avea portarmă și putea să poarte oriunde. Am fost penalizați cu nouă puncte și am pierdut titlul.

Ce vă face să plângeți?

– Emoțiile. Sunt un tip foarte emotiv și sentimental. Plâng și mă gândesc la tot ceea ce a fost frumos și bun cu grupul și cu oamenii din afara fotbalului. Sunt foarte sentimental și asta mă face să plâng.

Vă simțiți vinovat pentru acel accident?

– Nu! A fost un moment foarte greu și care ne-a urmărit toată viața. Pe soția mea a distrus-o! Eu sunt bărbat și am un simț foarte mare al echilibrului. Am încercat să fiu aproape de ea și să o ajut să treacă peste asta. Era în afara localității. Îmi dau seama cât de cumplit a fost pentru familia care și-a piedut copilul. Sunt lucruri pe care nu ai cum să le repari și ești osândit să mergi cu ele pe parcursul vieții.

Cum vă încurajează soția când pierdeți?

– Îmi spune că sunt cel mai bun. Mai ales acum că am pierdut ultimele trei meciuri. La PAOK sunt pretenții foarte mari și încercăm o reconstrucție. Tot timpul soția mea îmi aduce aminte de lucrurile pozitive atunci când mă clatin. 

Vă simțiți bunic?

– Nu, deși a venit al patrulea nepot. Sunt prea mici și nu mă cunosc pentru că nu am fost aproape de ei și nu am intrat în niște conexiuni puternice. Cu mine mai târziu când vom putea comunica. Eu sunt un timp care ofer libertate. Ideea mea e că omul crește dacă are libertate și trece prin propriile lui experiențe. Nu putem să dăm sfaturi prin experiențele noastre. Poți vorbi la general sau povesti.

V-ar fi plăcut ca fiul să facă fotbal?

– Nu! Știu câtă suferință și cât de greu mi-a fost. Pentru el ar fi fost de cinci ori mai greu cu tatăl și bunicul. Dacă aș fi simțit vreun moment că are pasiune pentru fotbal l-aș fi împins eu. Tata a insistat pentru că voia o continuare a tradiției familiei Lucescu în fotbal. Matei a avut-o pe Marilu, pe mama lui care nu a avut nicio legătură cu fotbalul și a crescut într-un anturaj feminin. A fost influențat așa că a stat către casă și studiu.

Cum își împacă Răzvan Lucescu soția?

– Oferindu-i libertate să facă ceea ce simte. Dacă vrea să fie nervoasă sau să plece de acasă sau să facă ceva pentru a nu intra într-un conflict cu mine. E important să respecți persoana care e lângă noi, iar asta vine cu timpul. Nu e foarte simplu. Prima parte a fost de entuziasm tineresc, apoi de acalmie, urmată de o perioadă mai grea. Respectul a crescut și relația a devenit mai profundă. Ne iubim cu disperare! 

Cât de nonconformist sunteți?

– Deja fanteziile oamenilor merg departe rău! Lumea visează la așa ceva și își imaginează astfel de situații. Nu îmi aduc aminte de acele povești cu mingea intră și sexul rapid. Sexul este foarte important. Cât merge bine și relația este una fericită. 

Ce superstiții aveți?

– Fesul gri și-a schimbat culoarea și e negru. Mi-a fost dăruit de soție. Cel gri era de la mamă, dar în 2019 l-am dat unei copile de 11 ani cu părinții în aeroport mi-au cerut o amintire. Sunt povești, ne agățăm de ele. Încerci să faci totul să te convingi pe tine, pentru că fotbalul e impresivizibil. Te legi de acel obiect de parcă ar depinde rezultatul de el.

Cine este cel mai mare fotbalist român?

– Gheorghe Hagi, Dobrin, Balaci! Sunt chestii de presă. Eu ca antrenor nu pot să intru în mintea omului din afara fotbalului. Această declarație a mea a fost poate că mai moale sau mai dură pentru a-i ajuta pe ceilalți jucători care acum reprezintă România și pentru a lua din presiune. Mie mi se pare exagerat că lumea are pretenții ca naționala să aibă performanțe. Noi nu am fost niciodată o țară dominatoare, ci am învățat să supraviețuim între trei imperii. Mi se pare exagerat să ai pretenția să te califici la toate turneele finale. Am moștenit îndârjirea de la tata. Trebuie să o ai pentru că altfel nu faci față în fotbal și ești luat de ape.

Vă este dor să antrenați acasă?

– Orice răspund nu e OK! Sunt sincer de fiecare dată și o să vă spun că nu mi-e dor. Mă simt bine acolo unde sunt și îmi doresc să lucrez cât mai mult afară. Am ajuns la o treaptă superioară și mi-ar fi greu să mă întorc în România pentru că ar fi un pas în spate.