Sebastian Lupu, vocea desenelor animate din copilăria românilor: ”Visam că pot să zbor”

Sebastian Lupu are 48 de ani, iar 22 din aceștia i-a petrecut în studio, mai exact în Zone Studio Oradea. Pentru mulți, e vocea copilăriei, cunoscut pentru miile de voci de desene animate pe care le-a dublat în tot acest timp. Deși nu crede în destin, viața l-a purtat pe cele mai neașteptate căi, după cum a dezvăluit în exclusivitate pentru FANATIK. A vrut să se facă preot, dar a ales actoria, iar acum face senzație pe TikTok.

Sebastian Lupu, de la vocea copilăriei, la drumul spre succes. Munca nevăzută din spatele reușitei

Cine nu îl cunoaște pentru postările sale pline de tâlc din social media, l-a auzit cu siguranță cel puțin o dată în viață, chiar și fără să-și dea seama. Dacă ți-i amintești pe Doc Croc, Paznicul Criptei, Tunet Mic sau pe Miau din Pokemon, atunci îl știi cu siguranță și pe Sebastian Lupu.

Din anii 2000 dublează voci de desene animate la Zone Studio Oradea. Este actor, a fondat primul teatru independent din Oradea – Artemotion-, alături de soția lui și Richard Balint, dar este și soț și părinte cu normă întreagă. Sebastian Lupu are doi copiii, Andreea și Andrei, dar și o poveste de viață pe care care ne-am dorit ca publicul s-o cunoască.

Acum este urmărit de 375.000 de oameni pe TikTok, dar succesul a venit în mai bine de două decenii de muncă, ani mulți în care a făcut de toate, de la actorie până la taximetrie.

Digi24.ro

Trupul unei tinere a fost turnat în beton în urmă cu peste 50 de ani. Abia acum polițiștii au aflat cine este și povestea ei ciudată

De unde începe povestea lui Sebastian Lupu. Cum a ajuns să dubleze voci de desene animate

Ca și mine, cred că mulți v-au întâlnit prima dată la desene animate, iar acum în mediul online. Până la această discuție, îmi puteți spune mai multe lucruri despre dumneavoastră? De unde a pornit totul, cum v-ați descoperit pasiunea pentru desene?

– Păi, nu e o pasiune pentru desene, pentru că… nu a apărut ca o pasiune. Eu am terminat facultatea în București, de teatru, în 1997 am venit aici în Oradea și anul 2000 s-a deschis acest studio, Zone Studio -se numea atunci- și pur și simplu a folosit actorii de aici de la Teatru, nu pe toți, cei care s-au potrivit. Nu i-a ales cineva, pur și simplu s-au cernut singuri și așa a început. A început în 2000 toată povestea și pe lângă munca la Teatru făceam și dublaj de desene animate și fac în continuare.

Deci nu a fost o pasiune, vreau să fiu actor de dublaj, nu m-am gândit în viața mea că am atâtea voci, dar încet-încet, au apărut. Adică, trebuia să fac ca și personajul respectiv, primul a fost Miau din Pokemon, care mi-a dat cel mai mult de furcă, apoi au apărut cele peste 2200 de personaje.

Unde ați copilărit și ce vă amintește cel mai mult de copilărie?

– M-am născut în 1974, pe 7 iulie, în Cluj Napoca. Pe dealul Colina, unde ne jucam de-a indienii și de-a cowboy. Unde exploram toate regiunile de acolo, erau niște dealuri, mai sunt încă, dar acum sunt ocupate de blocuri, pe Someș. Prietenie, zâmbete, cam atât, despre copilărie, în rest ar fi mult, mult de spus.

Digisport.ro

Femeia care și-a cumpărat un avion pentru a nu mai plăti mereu două locuri a intrat pe teren și internetul ”a explodat”

A vrut să fie preot, dar Revoluția l-a convins să urmeze cursurile Facultății de Teatru

Ce vă doreați să deveniți ”când creșteați mare”?

– Nu cred că am avut neapărat vise de a fi ceva, a deveni ceva, chiar nu. Aveam un coșmar (râde). Ce visam eu era că pot să zbor. Probabil toată lumea visa că poate să zboare.

Ce v-a determinat să alegeți actoria, ați fost cumva influențat de familie?

– Nu, eu voiam să mă fac preot inițial. Vin dintr-o familie de preoți, din partea mamei, tatăl fiind CFR-ist dintotdeauna. Bine, era într-o funcție foarte importantă în CFR, dar el a spus că noi toți băieții trebuie să facem liceul CFR. Și acolo doamna bibliotecară, când m-a văzut…Fratele meu mai mare fusese în acel liceu și el era în Cenaclul liceului, a zis ‘Păi, trebuie să vii și tu’. Și am început să spun bancuri, în general, bancuri și scenete. Încet-încet mi-am dat seama că mi-ar plăcea.

Până în clasa a XII-a am oscilat între a fi preot și actor, până la urmă am rămas actor. Am zis că pot să fiu mai bun actor decât ca preot, mai sincer. Cred.

„Am zis: ‘Gata, mă fac actor!’”

– O foarte mare influență a avut-o Revoluția, pentru că eu sunt greco-catolic și nu știu de ce am avut eu impresia că fiind catolic trebuia să fiu mai preot decât alții. Și atunci am zis: ‘Gata, mă fac actor!’  Poate că aveam nevoie doar de imboldul ăsta micuț.

M-am dus la facultate, am intrat. Am terminat actoria și, iacă-tă, sunt acum după 25 de ani de teatru.

Bucureștiul și perioada studenției, unele dintre cele mai frumoase amintiri ale lui Sebastian Lupu

Ce amintire din perioada studenției v-a rămas întipărită în minte?

– Am foarte multe amintiri, pentru că rămânând fără tată foarte tânăr, la 21 de ani, a trebuit să mă pot descurca acolo singur în București, fără ajutor financiar și atunci m-am angajat la Teatrul Mic din București, ca regizor tehnic.

Acolo am avut de-a face cu toții marii actori, care de care îmi dădeau sfaturi de actorie. A fost o poveste foarte frumoasă studenția, cu foarte multe amintiri. Cu prietenii cu Șerban Ionescu, cu Cristian Iacob, cu Vitalie Bantaș. Am întâlnit acolo pe doamna teatrului românesc, pe Cătălina Buzoianu, pe Leopoldina Bălănuță, Mitică Popescu, care era un om extraordinar. A fost o perioadă foarte frumoasă.

Bucureștiul pentru mine este o perioadă excepțională. Nu voi fi ipocrit să spun că nu, în București nu. Bucureștiul are farmecul și frumusețea lui, dacă știi să-l vezi cum trebuie.

Aveți o listă impresionantă de roluri pe scena teatrului românesc, dar vă amintiți cum au fost primii ani în care ați început să lucrați în domeniu?

– Eram în departamentul tehnic al teatrului, cu ocazia asta am învățat dinainte ce înseamnă scena, tot ce se întâmplă în spatele scenei, ce înseamnă tehnicienii, un mare avantaj pentru un actor să știe toate treburile astea. Pentru că începi să înțelegi altfel această meserie, o vezi din două direcții, din două părți.

După aceea am ajuns la Oradea și l-am întâlnit pe bunicul nostru, cum îi spunem noi, domnul Ion Mâinea, un imens actor. O recomandare făcută de Mitică Popescu, când am plecat de acolo mi-a zis să merg la Oradea și aici am venit. Aici l-am întâlnit pe Ion Mâinea care a continuat treaba extraordinară pe care a făcut-o cu noi Eusebiu Ștefănescu de la care am moștenit privirea, vocea, impostația vocală, plăcerea de a spune poezie și să învăț să fac ciorbă de burtă.

Pe TikTok am și live-uri în care gătesc. Am și avut o emisiune pe YouTube, Venus în gura lupului se numește. Încă mai există 10 episoade acolo în care mă pot vedea oamenii.

Salariul unui actor, mai mic decât al femeii de serviciu

Înțeleg că ați avut un început greu, fără ajutor financiar, cum ați reușit să treceți peste și să nu renunțați?

– Salariul unui actor atunci era înfiorător. Nu puteai să faci nimic cu el, nimic. Cred că avea mai puțin ca femeia de serviciu un actor. Nici acum nu e, începe să fie cât de cât, să se apropie de decență, dar atunci era…nu poți să-ți închipui.

Ce v-a făcut atunci să rămâneți la ceea ce v-ați dorit să faceți?

– Niciodată n-am avut gândul de înavuțire, de îmbogățire, nu, asta nu m-a interesat. Am o filosofie a mea că atunci când te pui să dormi și închizi ochii, tot ce ai, ai o jumătate de centimetru de energie care mai părăsește corpul și te învelește. Nimic nu ai în plus față de Bill Gates.

Dacă e să mergem pe principiul- care tot îmi aparține- că noi de fapt trăim ca să dormim, ca să fim liniștiți când dormim. Nu asta spunem? Să am un loc unde să pun capul, să mă odihnesc, un acoperiș deasupra capului, atunci chiar așa și e.

Mie-mi place, când pun capul pe pernă să adorm instant. Să îmi termin toate lucrurile în ziua respectivă sau să am totul făcut în regulă. Să nu am remușcări, să fie bine.

Sebastian Lupu, soția și Richard Balint au deschis primul teatru independent din Oradea

– Împreună cu mine, Mirela și Richard Balint, nu suntem doar noi doi. În primul rând, noi, terminând școala în București, am prins începutul teatrului independent și ne-am dorit foarte mult să facem și aici în Oradea.

Cel mai greu a fost să convingem pe cineva ca să ne primească. Toată lumea spunea, ‘Hai, domnule! Dacă ai manele poți să vii, dar așa, nu poți să vii cu teatrul în bar’. Gândește-te, din 1997 până 2009, 12 ani ne-au trebuit ca să facem treaba asta, să convingem pe cineva.

Ne-au trebuit patru luni să avem succes. Patru luni de zile în care noi a făcut săptămânal spectacole la care nu venea nimeni. Dar după patru luni de zile, brusc, s-au rupt ușile și așa au rămas din 2009 până acum. Avem spectacole care au 270 de reprezentații cu casa închisă. Ceea ce nu știu dacă în București există așa ceva.

Toate spectacolele noastre se joacă cu casa închisă, adică, doar trebuie să-l anunțăm și se umple sala. Și sala nu este o sală mică, sunt 100-120 de oameni, nu sunt doi speriați. Și toți plătesc bilet.

Și atunci l-am întrebat pe acel om: ‘Domnule, ce te-a făcut pe tine să ne accepți, până la urmă?’. Și el mi a zis așa: ‘Am un copilaș, -6 ani avea copilul lui-, mi-ar plăcea când va crește el, să existe un bar unde să existe așa ceva’.

Ce înseamnă pentru Sebastian Lupu să se reinventeze?

– Greu a fost, nimic nu e ușor, nimic. Și știu exact ceea ce spun cu treaba asta. Nu știu dacă ți-am spus ce mi-a spus colega mea atunci, mi-a zis: ‘Sebi, îmi place foarte mult că tu te reinventezi tot timpul’. Asta mi-a plăcut dintotdeauna, să mă reinventez. Nu să fac neapărat nou, nu neapărat să schimb ceva, nu.

Există și varianta cealaltă în care oamenii cred că în momentul în care ei se reinventează, trebuie să stea o săptămână să facă ceva, după care a treia săptămână…nu. Nici vorbă. Trebuie să încerci până când vezi că funcționează și în momentul în care nu mai funcționează așa cum trebuie, e momentul să te reinventezi, să faci altceva.

Sebastian Lupu nu crede în destin și crede că succesul se obține prin muncă

Credeți în destin sau că norocul a avut vreo legătură cu tot ce s-a întâmplat în viața dumneavoastră?

– Nu. În primul rând, nu cred că a fost noroc. Dacă era noroc, aveam celebritatea asta pe care o acum acuma acum 20 de ani. Canalul ăsta de TikTok eu mi l-am construit cu 16 ore de muncă pe zi, 7 zile pe săptămână, cu 15-29 sau 30 de videoclipuri pe zi. Îți dai seama că nu e noroc, îți dai seama că e o muncă multă. Faptul că stau de vorbă cu toată lumea, faptul că răspund tuturor, faptul că încerc să găsesc temperatura oamenilor, să văd ce-și doresc ei de fapt.

Dacă destinul a avut un impact în treaba asta, a avut faptul că am fost blocat în 8 februarie de Facebook, pentru o fotografie pentru care nu trebuia să fiu blocat, timp de două luni de zile. Și atunci m-am supărat și am trecut pe TikTok, lucru pe care nu l-am făcut în urmă cu doi ani, când fiu meu mi-a zis: ‘Du-te, tată, pe TikTok cu glumele tale, n-ai ce căuta aici. Du-te acolo, că acolo va fi bine!’. Probabil că acum eram mult mai sus, că s-ar fi întâmplat exact în pandemie.

Nu cred că a fost noroc. Faptul că a apărut Zone Studio-ul, nu e un noroc și este o muncă a noastră, pe care am făcut-o. Zone Studio-ul a ajuns unde a ajuns datorită nouă, a actorilor de aici.

Câtă muncă stă, de fapt, în spatele celor 2.200 de personaje de desene animate dublate

Mai am câteva întrebări despre desenele animate. Mi-ați spus cum ați ajuns să dublați voci, dar care este cea mai frumoasă amintire de atunci. Cu Richard Balint, al cărui nume se aude adesea împreună cu al dumneavoastră, ați rămas și prieten...

– Dar suntem colegi, noi avem spectacole. Eu cu el joc Gunoierul, la Teatrul Artemotion. Amintiri frumoase de la Zone…Într-adevăr, cele mai frumoase sunt de atunci, când au fost cele 22 de ore de muncă. Sunt nopți nedormite, foarte multe glume, foarte multe lucruri. Atunci se fuma în Zone, de exemplu, și aveam un personaj la un moment dat care era un fel de clown care râdea timp de o jumătate de oră, tot desenul el râdea, râsul specific care seamănă cu cel din…Paznicul Criptei. Și atunci, operatoarea, pur și simplu și-a pus picioarele pe birou și a zis: ‘Hai, bagă! Sebi, râzi!’. Să râzi o jumătate de oră e înfiorător. Ea și-a aprins o țigară, se uita la mine, râdea de mine. Eu nu puteam să ies din studio.

Amintirile nu sunt neapărat niște amintiri speciale. Pentru noi, faptul că lucrăm la studio nu e atât de special neapărat. E special pentru alții, pentru că ne-au văzut personajele, dar pentru noi este o muncă, suferi pentru ele. Sunt momente în care n-ai voce deloc și trebuie să faci personajul. Cel care comandă desenul, trebuie să-l primească. Ești foarte obosit și tu trebuie să fii foarte vesel. E o muncă, doar rezultatul când îl vezi, ești mulțumit de el. El a ajuns la acest impact în fața a zeci de generații de tineri care acum sunt adulți. Asta nu poate să fie decât ca un fel de medalie pentru mine, o altfel de răsplată.

Sebastian Lupu a petrecut chiar și 20 de ore în studio

– Toate vin la rândul lor, iar asta cu norocul…După părerea mea e ceva de care trebuie să te ferești. Norocul nu e organic, nu e natural. Nu am avut noroc deloc. Eu ca să ajung la atâtea personaje câte am făcut, în perioada 2016 lucram și 20 de ore în studio. Înseamnă că patru ore dormi, dacă dormi, dar mai ai de făcut și de cumpărături, ai și copii mici. 20 de ore înseamnă să te trezești la 6 dimineața și să stai până a doua zi la 2 noaptea. Norocul, dacă apare, e bine să nu-l bagi în seamă și să nu ți-l dorești.

Care este personajul favorit al lui Sebastian Lupu?

Care este personajul de desene animate preferat pe care l-ați dublat?

– Sunt foarte multe, dar cele care primează sunt Doc Croc, Paznicul Criptei, Martin din Nils Holgersson, Tunet Mic și mai sunt multe. Dar hai să zicem Doc Croc, pentru că el apare oricum la mine pe TikTok. Mi-a fost cel mai drag.

Deși, Miau din Pokemon este primul personaj care m-a chinuit cel mai mult. Acolo mi-am descoperit vocea asta.

Începutul pe TikTok, „îngrozitor de greu” pentru Sebastian Lupu

@sebastian.l.u.p.u #artistatwork #umor #comedie ♬ sunet original – Sebastian Lupu

Mi-ați spus ce v-a determinat să vă faceți contul de TikTok, dar vă așteptați să prindeți atât de repede și să fiți atât de îndrăgit?

– Nu! Într-adevăr, eu mi-am pus un target foarte mare. Am zis că dacă în patru luni de zile nu ajung la 20.000, eu mă opresc din TikTok. Sigur că toată lumea a zis că e absurd. Pentru mine, cheia succesului este patru luni de zile, tot timpul am considerat asta. În patru luni de zile trebuie să reușesc ceva. Nici eu credeam că o să ajung la 20.000 de mii în patru luni de zile, cu atât mai mult să ajung la 200 de milioane.

Primele două luni au fost îngrozitor de grele, pentru că eram izgonit de peste tot. Țin minte că eram în Turcia când a început un clip de al meu să urce foarte sus, a ajuns la 1 milion, nici nu-mi închipuiam eu. Atunci au început să urce urmăritorii, au ajuns la 5000. După au început să urce, de Paști s-au oprit undeva la 15.000. Și după au început să urce și la 15.000 pe zi.

Cum găsește Sebastian Lupu inspirația pentru postări

De unde vă vine inspirația pentru postări?

– Eu pe Facebook, de asta am fost foarte supărat, am fost la fel de viral, tot timpul am avut 5000 de oameni și foarte mulți urmăritori. Pe Facebook de 15 sau de 12 ani pun bancuri în fiecare zi, 15-20 de bancuri. Și atunci eu le am le amintiri, le știu foarte multe, le mai caut, iau bancuri de pe internet, le modific în stilul meu, în modalitățile acestea pe care le știe toată lumea.

Am aceste tipologii de personaje cu care spun bancurile. Eu tot ce fac acolo sunt niște personaje, eu nu cred în ideea de stand-up comedy aplicată mie. Eu nu cred că eu aș putea face vreodată stand-up-ul care se folosește acum, să apară un timp pe scenă și să facă mișto de toată lumea. Nu să vedeți niciodată la mine că fac mișto de cineva. Nu sunt bancuri cu olteni, cu unguri, cu homosexualii, cu polițiști, mai scapă câte unul. Nu mi-a plăcut niciodată în viața mea să fac mișto de cineva.

Adică nu vă place să faceți mișto?

– După părerea mea, mișto de cineva face doar un impotent, un om care nu știe să facă altceva. Prostul când nu știe ce să facă, începe să râdă. După părerea mea, râsul și plânsul sunt primele forme de comunicare ale oamenilor. Sunt singurele sunete guturale, care ne-au rămas de la maimuță. După care, ca să se poată ascundă omul, că de fapt asta stă la baza evoluției noastre… Noi dacă nu am fi vrut să ne ascundem, să ajungem într-un loc, să fim mai puternici, noi nu am fi evoluat și atunci nu ar fi dispărut al șaselea simț și ar fi apărut limbajul articulat.

Sebastian Lupu citește zilnic o carte împreună cu urmăritorii de pe TikTok

Cum i-ați cucerit pe oameni, pe TikTok?

– Uite, de exemplu, acum fac treaba asta, în care citesc o carte în fiecare seară.  Nu este ușor, este extraordinar de greu, aseară am făcut prima dată o oră, în care am citit prima parte dintr-o carte. N-o să spun despre ce carte e vorba, nici nu le spun oamenilor. Citesc titlul la începutul live-ului, atât.

Nu-l comentez nicăieri, niciunde, nu este o reclamă. Pur și simplu, eu citesc și cine vrea, să mă asculte. Cu ocazia asta mai citesc o carte nouă și eu și oamenii o descoperă în același moment în care o descopăr și eu. Chiar nu e nimic simulat. Cartea pe care am început s-o citesc aseară și am citit la prima vedere și așa o să citesc tot timpul.

Cum a primit publicul această inițiativă a dumneavoastră?

– Foarte bine, au fost foarte mulți oameni pe live, aproape 100 tot timpul, au fost și 150. Astăzi mi-au comentat că s-au simțit foarte bine și abia așteaptă continuarea diseară. Diseară voi începe exact din locul în care am lăsat cartea, încă o oră voi citi și sunt foarte curios ce se întâmplă. Adică, tot ce încerc eu pe platforma asta să fac e pur artistic. Nu are nicio legătură cu financiarul.

Sunt cunoscut că le-am spus tot timpul oamenilor să nu-mi dea bani pe live că nu am nevoie doar pentru că vorbesc. Aseară da, le-am zis că acum ‘da, fac ceva pentru voi’. Cum să vorbesc cu cineva și să cer banii pentru asta. Nu știu cum fac alții așa ceva.

Bine, că sunt la fel de recunoscut pentru faptul că le răspund oamenilor. Mă uit la cererile de mesaje zilnic. Că dacă nu mă uit, găsesc sute și după nu am cum. Lumea a înțeles că eu răspund, că nu e nimic senzațional cu mine. În afară de faptul că mă comport ca un chirurg foarte bun sau un profesor foarte bun sau ca un preot foarte bun, la fel îmi fac și eu meseria mea foarte bine.