FANATIK îţi prezintă episodul 2 din “Istoria EURO”, povestea Campionatelor Europene. După turneul final din Franţa, competiţia a poposit în Spania pentru a doua ediţie, cea din 1964, când ţara gazdă a şi câştigat trofeul continental.
La fel ca la EURO 1960, preliminariile pentru turneul din 1964 au constat în meciuri jucate în dublă manşă. Primele partide s-au disputat în faza preliminară, în care au intrat 26 de echipe naţionale, printre care s-a numărat şi România. Tricolorii au avut parte din nou de o tragere la sorţi imposibilă şi au picat cu Spania.
Primul meci s-a jucat pe “Santiago Bernabeu”, pe 1 noiembrie 1962, şi a fost un dezastru pentru naţionala României. Cu un prim “11” în care apăreau jucători de la opt cluburi, fără experienţă internaţională, tricolorii au fost distruşi de spanioli, iar scorul era de 4-0 după primele 20 de minute. Până la final, ibericii au mai marcat de două ori şi şi-au asigurat calificarea încă din tur.
Cu un nou selecţioner, după ce Constantin Teaşcă a fost înlocuit cu Gică Popescu I, România a învins Spania, scor 3-1, în meciul retur, iar cele două goluri din primele 8 minute doar au adus amărăciune în sufletul microbiştilor, care se întrebau cum ar fi arătat naţionala fără experimentele lui “Titi” Teaşcă.
Luxemburg a fost marea surpriză din preliminariile EURO 1964. Scăpată de obligaţia să joace în faza preliminară, având tur liber, micuţa selecţionată detona bomba în optimi şi o elimina pe Olanda, după 1-1 în deplasarea şi 2-1 pe teren propriu.
În sferturi, Luxemburg a întâlnit Danemarca, iar duelul a fost unul de senzaţie. După 3-3 în meciul tur şi 2-2 la retur, cele două echipe au trebuit să mai joace încă un meci, de această dată pe teren neutru, pentru locul la turneul final. La Amsterdam, Danemarca a reuşit să evite o eliminarea ruşinoasă şi a obţinut calificarea la EURO 1964, după o victorie la limită.
Pe lângă Danemarca şi Spania, care a trecut cu emoţii de Irlanda de Nord şi s-a distrat Irlanda, la turneul final s-au mai calificat Ungaria şi URSS, campioana europeană en-titre. Astfel, turneul final putea să ofere un duel între iberici şi sovietici, după ce primii nu au vrut să facă deplasarea pentru dubla din sferturile de finală de la EURO 1960.
Prima semifinală, Spania – Ungaria 2-1, s-a jucat pe 17 iunie, însă stadionul “Santiago Bernabeu” a fost pe jumătate gol. Gazdele aveau un lot bun, însă absenatu nume grele precum Ferenc Puşkaş, naturalizat pentru Mondialul din 1962, Francisco Gento sau Luis del Sol, ultimii doi lăsaţi în afara lotului de Jose Villalonga. Spaniolii au avut emoţii pentru calificarea în finală, care a venit după un gol marcat de Amancio în minutul 112. Dacă cele două echipe erau la egalitate şi după 120 de minute, departajarea urma să fie făcută prin aruncarea cu banul.
Danemarca – URSS, a doua semifinală, s-a jucat în aceeaşi zi, pe “Camp Nou”, iar sovieticii au câştigat fără drept de apel, scor 3-0. Lev Iaşin şi colegii lui visau deja la al doilea trofeu consecutiv, în timp ce Generalul Franco spera la revanşa în faţa ironiilor sovieticilor.
După ce a ordonat ca Spania să nu se deplasaze la Moscova în preliminariile EURO 1960, Generalul Franco fusese ironizat de sovietici pentru această decizie. Pe lângă presa din URSS, Nikita Hruşciov ar fi râs de dictatorul care conducea destinele spaniolilor.
Pe 21 iunie, cu aproape 80.000 de spectatori în tribunele stadionului “Bernabeu”, Spania şi URSS s-au luptat pentru trofeul continental. Startul partidei a fost furtunos, după golurile marcate de Pereda (minutul 6) şi Khusainov (minutul 8). Au urmat zeci de minute de luptă surdă, în care sovieticii s-au apărat perfect, totul sub ochii Generalului Franco. Când finala se apropia de minutele de prelungire, Marcelino a surprins apărarea URSS-ului şi l-a învins pe Lev Iaşin cu o lovitură de cap. Spania devenea campioană europeană, iar Francisco Franco se revanşa pentru ironiile din trecut.