Statistică îngrijorătoare. Numai un elev din doi ajunge să dea Bac-ul. Ce se întâmplă cu jumătate de generație

An după an, atenția publică în timpul examenelor de bacalaureat se îndreaptă adesea asupra procentelor de promovabilitate și rezultatele defalcate pe județe. Mult mai puțină atenție primește însă o altă statistică mult mai importantă pentru a vedea dezastrul din educație. Mai exact, diferența dintre numărul de copii înscriși în clasa I acum 12 ani și numărul de elevi de clasa a XII-a care s-au înscris la Bacalaureat.

Conform Raportului privind starea învățământului preuniversitar din România, în anul școlar 2011-2012 au fost înscriși 206.000 de copii. Anul acesta, doar 114.00 de elevi din generațiile actuale s-au înscris la examenul de Bacalaureat. O diferență uriașă. În cifre aproximative, aproape jumătate din elevii care se înscriu în clasa I nu mai ajung nici măcar să dea examenul de Bac. Chiar și cu rate de promovabilitate record – precum cea din 2022 cu peste 73% – asta înseamnă că mai puțin de 1 din 2 elevi ajunge ajunge să obțină această diplomă. Trebuie menționat totuși că INS nu oferă date defalcate pentru anul curent iar o parte din cei înscriși sunt clasa a XIII-a, așadar aceste numere sunt aproximative. De asemenea, aproape un sfert din generația 2011 – 2023 a ales școlile profesionale, așadar undeva la 24% pot fi considerați cu adevărat „pierduți pe drum”, conform unei analize Edupedu.ro.

Chiar și așa, numărul este unul îngrijorător și inacceptabil de mare, cu atât mai mult pentru o țară care se laudă care a intrat în clubul select al statelor cu venituri mari. Totodată, România este pe ultimul loc în UE ca pondere a absolvenților de studii terțiare – doar 24% dintre românii cu vârste între 24 – 35 de ani aveau studii superioare, mult sub vecinii bulgari (33%) și media uniunii (42%). România și-a asumat ca obiectiv să urce acest procent la 40% până în 2030 – greu de imaginat, având în vedere că nu reușește nici să oprească abandonul școlar masiv.

Ministrul educației, Ligia Deca, se declara surprinsă şi anunța că va demara o investigație pentru a descoperi cauzele acestui absenteism de la examenul național. Mirarea e cu atât mai bizară cu cât acest absenteism și „pierdere pe drum” a elevilor e o constantă de mulți ani încoace, Ligia Deca fiind și consultant prezidențial pe educație din 2015. Același anunț îl făcea și ministrul Sorin Câmpeanu, anul trecut, fără ca vreun demers să se concretizeze vreodată. Cum statul român nu pare a fi atât de interesat de găsirea cauzelor sistemice pentru dezastrul din educație, am luat legătura cu Sebastian Țoc, cercetător în domeniul educației și lector universitar în cadrul SNSPA, pentru a încerca să înțelegem ce ne-a adus în această situația, ce nu face statul român pentru elevi și ce soluții avem.

Digi24.ro

O fetiță de 4 ani a murit după ce ar fi mâncat macrou congelat. Bunica a făcut infarct când a auzit și a murit și ea

România, țară olimpică la abandon școlar

„În fiecare an, aceasta este perioada în care se poartă aceeași discuție la minister, deși fenomenul nu este deloc unul nou. Conform unor date de la Institutul de Științe ale Educației, deja după ce trecem de clasa a VIII-a sunt cu 15% mai puțini elevi decât cei înscriși în clasa I sau 0. Iar fenomenul este mult mai întâlnit în rural, unde aproape 20% din elevi nu mai continuă școala după clasa a VIII-a, spre deosebire de 6-7% în urban. Sunt două mari categorii de explicații pentru acest fenomen”, a declarat Sebastian Țoc pentru FANATIK.

Prima categorie se referă la de familiile elevilor și ține de societate în sens mai larg. Astfel, părăsirea timpurie a școlii e mult mai des întâlnită în societățile inegale din punct de vedere al dezvoltării și foarte polarizate. Nesurprinzător, România se încadrează la această categorie, fiind țara UE cu cea mai mare pondere a populației expuse riscului de sărăcie (34%) și una din cele mai inegale social. „În plus, cu cât ai mai mulți copii, cu atât cresc șansele de a fi expus sărăciei, având în vedere salariile mici și politicile de asistență socială foarte slabe. În plus, pentru  un părinte cu venituri reduse, costurile cu școlarizarea sunt oricum mari în general, dar odată cu promovarea la liceu devine semnificativ mai greu de susținut”, explică Sebastian. „Există costuri cu transportul, costuri cu cazarea, costuri cu mâncarea și, chiar dacă unele sunt decontate, tot e nevoie să le plătești din propriul buzunar mai întâi. Mulți se înscriu la liceu, merg o perioadă și renunță din cauza costurilor”. Altfel spus, un întreg cerc vicios în care copiii celor mai defavorizați sunt dezavantajați și în parcursul educațional, perpetuând spirala sărăciei.

A doua categorie se referă mai mult la modul în care este organizat sistemul nostru de educație. „Deși noi tot facem referire la principii precum incluziune sau egalitate de șanse, învățământul nostru e, de fapt, bazat pe un model nociv de competiție care împarte clasa în cei ce știu și cei care nu știu, în câștigători și pierzători.  Noi încă perpetuăm ideea că succesul sau eșecul în educație sunt responsabilități pur individuale, că elevul învață de unul singur, deci dacă eșuezi este numai vina ta. Ceea ce cu atât mai mult îndepărtează de școală pe cei cu rezultate slabe și cu sprijin familia redus”, explică Sebastian Ţoc.

Toate acestea sunt materia primă pentru un alt catalizator: segregarea. În cea mai mare parte este vorba de o segregare socio-economică, dar de multe ori se suprapune și segregarea etnică. Segregarea vine uneori de la sine, fiindcă elevii sunt arondați școlilor de lângă domiciliul lor. Alteori, chiar profesorii sau părinții sunt cei care fac presiuni ca unele străzi să nu fie arondate școlilor unde merg copiii lor, pentru a nu se „amesteca” cu alții mai slab pregătiți.

Digisport.ro

Angajata lui Gigi Becali de la FCSB nu s-a mai ferit și a spus totul: ”Era o povară”. Acum vede lucrurile diferit

Strategia națională de reducerea a abandonului școlar fără cap și coadă

În ce privește politicile publice menite să reducă nivelul de abandon școlar, Sebastian Țoc spune că sunt două paliere principale: educațional și social.

În ce privește politicile educaționale, acesta privește către modul în care este gândită educația în România. „Abandonul școlar se întâmplă în timp, nu de pe o zi pe alta. Pentru că, pe măsură ce un copil absentează tot mai mult, cu atât mai greu devine să recupereze acest timp pierdut. În plus, curriculumul este gândit cumulativ. Ce înseamnă asta e că dacă un elev lipsește o lună de la școală, chiar și din motive de sănătate, el nu mai poate înțelege lecțiile noi, fiindcă nu a fost la cele vechi. E ca și cum ar fi o altă limbă pentru el și crește șansele de a renunța la școală”, spune cercetătorul. „Nu aplicăm soluții pentru această problemă. Inclusiv pentru absenteism, nu e clar care este procedura ce trebuie urmată atunci când un elev absentează prea mult, școala doar transmite datele mai departe la inspectorat și DGASPC și atât. Discuțiile se poartă mai mult asupra sancțiunilor aplicabile elevilor – scăderea notei la purtare sau tăierea unor beneficii sociale și așa mici-  dar nicio instituție nu vrea să-și asume responsabilitatea să monitorizeze și să facă o anchetă”.

Pe de altă parte, nici pe partea de politici sociale nu stăm mai bine. Beneficiile de asistență socială au un grad de acoperire redus, iar condițiile de acordare au devenit tot mai dificile. Pentru a nu mai vorbi de stigmatul social care se pune asupra beneficiarilor. De pildă, mult huliții „asistați social” sunt, de fapt, beneficiari de venit minim garantat, o sumă de infimă de sub 150 de lei pe lună de membru de familie și pentru care oricum trebuie să presteze muncă în folosul comunității. „România avea o strategie națională de reducere a părăsirii timpurii a școlii pentru perioada 2015 – 2020, însă rezultatul a fost scăderea doar cu câteva procente – de la 19% în 2014, la 15-16% în 2022, departe de obiectivul propus. Problema este că nu s-a făcut nicio monitorizare a ce program s-a aplicat din acea strategie și care a fost impactul lor”, spune Sebastian Țoc.

Aceeași problemă a fost și cu alte programe, unde nu există planuri bine definite sau evaluări. Un alt exemplu este programul „Masă caldă” din școli, care, deși început în 2016, este și după toți acești ani tot la stadiul de pilot, deși s-a extins la un număr mai mare de școli. Guvernul a încercat la rândul lui să se debaraseze de responsabilități, mutând accentul pe fonduri europene ce trebuiau accesate de școli – din păcate, multe tot într-o logică competitivă. „Sunt tot felul de proiecte care încep și se termină brusc. Nu se continuă și nu se știe ce a mers ori n-a mers, din păcate”. 

Cum putem reduce rata de abandon școlar

„Chiar dacă investim în partea educațională și în școli, nu va fi de ajuns dacă nu acționăm și pe partea socială”, subliniază Sebastian Țoc. O concluzie logică, având în vedere că cea mai mare parte din abandon școlar și inegalități sunt doar o urmare a problemelor social-economice deja existente. Astfel, pentru rezolvarea lor, ar trebui pornit de la sursă.

Primele intervenții ar trebui să înceapă încă de la nivelul preșcolar, e de părere acesta. Cu cât copiii petrec mai mult timp în școală – vorbind aici de ore pe săptămână, dar și înscrierea cât mai devreme – cu atât cresc șansele lor de finalizare a studiilor. Statul român a făcut deja un pas mic în această direcție prin acordarea de tichete și sume de bani pentru înscrierea copiilor la grădiniță. Totodată, infrastructura de creșe și grădinițe este distribuită foarte inegal între urban și rural. De asemenea, ar fi necesară extinderea programelor care să țină copiii la școală dincolo de programa normală, inclusiv în scopuri recreative.

Un alt punct important ar fi schimbarea evaluărilor actuale la final de ciclu gimnazial, întrucât adâncesc polarizarea deja existentă. „Ar trebui să luăm în considerare niște evaluări care nu doar să ierarhizeze pe baza unui examen, ci să fie niște evaluări de parcurs. Nu doar notele, ci și să vadă la ce se pricep elevii, ce și-ar dori. Astfel ar reduce puțin din dezechilibrele deja existente”.

„Esențial ar fi însă schimbarea filosofiei sistemului de învățământ românesc, să îl facem unul bazat cu adevărat pe incluzivitate, în loc de concurență. Nevoia este cu atât mai mare într-o societate atât de polarizată, dacă vrem să ținem copiii în școală. Dar asta ar însemna o adevărată schimbare de paradigmă”, continuă acesta. „Asta ar însemna să organizăm învățământul obligatoriu pe principiul colaborării. Să oprim această segregare și să le arătăm că ei pot învăța unii de la alții, deși sunt foarte diferiți. Profesorii și învățătorii ar avea rol mai mare de facilitatori aici. Dar pentru asta ar fi nevoie și de mai multe resurse, de mai mulți profesori, consilieri psihologici, logopezi, care să se poată ocupa cu adevărat de copii”, conchide Sebastian Ţoc.