Virginia Rogin, între pasiune și destin: „Nu vreau să fiu povara nimănui”

Virginia Rogin, actrița-cameleon a teatrului și filmului românesc, și-a deschis sufletul într-un interviu inedit oferit pentru FANATIK, cu ocazia lansării cărții sale, realizată împreună cu Ion Moldovan.

Virginia Rogin se visa actriță de mică: „Aveam o personalitate histrionică”

Artista a scos pe piață un volum biografic, intitulat „Pasiune și destin”, o convorbire literară despre frământările, bucuriile, realizările ca actriță și om. Despre trăirile pe care le-a avut de-a lungul vieții, carieră, prietenia cu Carmen Tănase, dar și viața personală a vorbit în rândurile de mai jos. Lansarea a avut loc în cadrul Festivalului Național de Teatru, organizat de UNITER.

-Teatru, film și acum literatură. Vă mai amintiți cum ați luat pentru prima oară contact cu lumea artistică? Pasiunea pentru actorie a existat dintotdeauna?

Da, de când eram mică aveam o personalitate mai histrionică. Îmi plăcea să fiu în centrul atenției, cu toate că am fost destul de timidă de fel meu… În copilărie improvizam împreună cu fratele meu prin casă, avem tot felul de spectacolașe.

Digi24.ro

Un fost ministru a fost filmat omorându-și în bătaie soția, într-un restaurant. Imaginile au stârnit o revoltă uriașă

Eram ba prințesă, ba vrăjitoare, m-a atras mereu această lume a interpretărilor, m-a fascinat dintotdeauna să intru în universul personajelor pe care mi le închipuiam. Destinul m-a dus, în cele din urmă, în această lume atât de fascinantă. Am dat la Școala Populară de Artă, așa era atunci denumirea, în liceu, la Bacău. Eu sunt, de fapt, din Ceahlău, dar acolo am făcut școala.

„Mi-ar fi plăcut la un moment dat să fac Dreptul”

-La liceu au existat momente în care ați ezitat să mai fiți actriță? În general în perioada adolescentină tinerii visează la tot felul de meserii. Cum a fost după ce ați descoperit joaca asta la modul cel mai serios?

La liceu mi-am dat seama într-adevăr că sunt capabilă de o sensibilitate mai specială. Aveam un profesor foarte bun, care ne motiva, acolo la Bacău. Noi pe vremea aceea nu aveam atâtea mijloace de comunicare. Asta era distracția noastră, citeam și interpretam roluri. Țin minte că la liceu am învățat să interpretez mai bine poezii, era la modă să citești și să reciți poezii.

Profesorii ne îndrumau cum să susținem o poezie și așa am pătruns, încetul cu încetul în această lume. Evident, ca orice adolescent, mi-ar fi plăcut la un moment dat să fac Dreptul, ba învățam latină și voiam să fac limba latină. Viața m-a dus unde sunt acum și cred că aș vrea să fiu actriță și dacă m-aș naște a doua oară.

Digisport.ro

Femeia care și-a cumpărat un avion pentru a nu mai plăti mereu două locuri a intrat pe teren și internetul ”a explodat”

În adolescență a fost tentată să devină stareță: „M-a întrebat un pastor dacă vreau să mă convertesc la catolicism”

-Apropo de gândurile schimbătoare ale unui adolescent, povesteați într-un interviu acum un an sau doi că ați vrut să deveniți maică stareță? Cum a fost episodul ăsta?

Mama mea m-a adus cu picioarele pe pământ (n.r.: râde). Știți cum a fost? Treceam zilnic pe lângă o biserică catolică, eu fiind ortodoxă, și m-a atras foarte mult liniștea aceea din biserică… Voiam să descopăr tot mai mult, mă rugam la Sfântul Anton.

Și atunci, m-a întrebat un pastor dacă vreau să mă convertesc la catolicism. Mă atrăgea ideea pentru că îmi spunea că se fac studii la Roma, iar eu eram fascinată de Vatican. Îmi plăcea mult să citesc despre sfinți, să aprofundez și zona aceasta. Aveam multă imaginație, dar, așa cum v-am zis, mama m-a coborât cu picioarele pe pământ.

„Aveam febră 39 și când urcam pe scenă cobora la 37”

-După liceu a urmat facultatea, ați fost la clasa maestrului Dem Rădulescu, în București. Aveați note mari? Ați intrat din prima?

Eram chiar prima lui clasă la care era profesor principal. Erau doar 6 locuri pe țară pentru actorie, nu am intrat din prima, nici din a doua, ci abia a treia oară. Cea mai mare notă pe care o puteai avea era 8. 10 nu se dădea, ne spunea Dem că pentru 10 trebuie să fii deja actor. Asta ne motiva să fim disciplinați, să fim studioși, serioși.

-După ce maestrul Rădulescu v-a deschis orizonturile, ați luat contact apoi cu scene mari ale teatrului. Ați jucat la Teatrul Național Ion Vasilescu, apoi la Odeon… Au fost momente dificile în cariera dumneavoastră? Cum făceați față unui spectacol când aveați probleme personale, poate chiar de sănătate?

Când faci un personaj, trebuie să te dedici complet. Vă dau un exemplu, eu, aveam febră 39 de grade, dar când urcam pe scenă cobora la 37… Pur și simplu, atât de multă forță îți inspiră un personaj încât dispărea și febra. Eu acolo nu mai eram Gina, persoana cu febră rămânea în culise, iar pe scenă eram cu totul altcineva. Este chiar fascinant și magic în ce fel te poate schimba această dedicare.

Începuturile ca actriță, marcate de lipsuri: „Nu spun de câte ori leșinam de foame”

-Și, totuși, e o meserie destul de solicitantă

Așa este. E o meserie în care trebuie să ai foarte mare grijă de fizicul tău. La facultate, pentru cei care nu știu, nu făceam doar interpretare, eram solicitați și fizic, aveam diferite discipline. Făceam și cascadorii, echitație, iar pentru asta trebuia să fim în formă. Asta ne-a format apoi și ne-a responsabilizat când aveam să devenim actori, să jucăm spectacol după spectacol, dincolo de ce învățam ca studenți.

-Cum era să jucați pe vremea lui Ceaușescu? Ați avut momente de slăbiciune, lipsuri?

Oho, nu spun de câte ori leșinam de foame! Primeam cartela aceea pentru mâncare, dar eu fiind actriță și vrând să arăt bine o vindeam să cumpăr haine, să cumpăr pantofi. Mă mulțumeam cu doi covrigi și atât în multe zile, mai ales la început când nu câștigam cine știe ce.

Legătura specială cu Radu Afrim: „Eram o babă care se droga, ba mai mult, eram și lesbiană și nimfomană”

-Ați trecut de la teatru la personaje în seriale de televiziune, toate interpretările fiind diferite una de cealaltă. Există vreun personaj care v-a dat bătăi de cap, care nu vă lăsa să dormiți?

Toate personajele îți dau bătăi de cap. Un rol dificil a fost la Radu Afrim într-o piesă scrisă de o autoare norvegiană, parcă. Era un spectacol norvegian (n.r.: „Family Affairs”, de Rosa Liksom) unde eram o babă care se droga, ba mai mult, eram și lesbiană și nimfomană. Eu netrăind niciodată așa ceva, mi-a fost foarte dificil să intru în pielea acelei femei. Baba asta trebuia să fie mereu leșinată, să interpretez exact cum s-ar purta cineva dependent de droguri plus celelalte vicii pe care le avea.

„Nu există roluri mici sau roluri mari, ci actori mari și actori mici”

-Cum a fost să lucrați cu Radu Afrim? Cum ați scos acest rol dificil până la capăt?

Vreau să vă spun că Radu este un mare regizor al generației tinere, este regizorul zilelor noastre. Mă înțeleg foarte bine cu el, nu mai spun de cât de mult îi admir munca și talentul. Legat de rol, a venit așa, ca o scânteie, la repetiții, când jucam baba asta, nu mai știu exact ce i-am dat în plus, dar el mi-a zis entuziasmat: Ăsta e! Nu știu cum să vă explic, e o chestiune de intuiție.

Când primesc un rol, funcționează foarte bine intuiția. De pildă, Alexandru Dabija îmi zicea că atunci când mi se oferă un rol eu prind repede personajul, iar până se prind ceilalți actori, ceva mai greu, eu deja mă plictisesc de el și îl stric. Cum să vă zic, nu există roluri mici sau roluri mari, ci actori mari și actori mici.

Rogin era să nu mai joace în „Aniela”: „Ăia au căzut toți pe jos de râs”

-Ați colaborat multă vreme și cu Ruxandra Ion și Iura Luncașu în serialele de televiziune. Care din rolurile jucate în telenovele v-a solicitat cel mai mult? Ați fost vrăjitoarea Sulfina în „Inimă de țigan”, șefa haremului în „Iubire și onoare”…

Un astfel de rol a fost cel din „Aniela”, serialul acela de epocă. Eram administratoarea unui bordel și nu îi găseam șpilul. Ce să îi găsim noi ăsteia să fie un personaj interesant? Eram nefericită că nu reușeam să îi găsesc acel ceva, mai că voiam să renunț. Înainte de o secvență, Iura mi-a zis să vorbesc fără litera R. Ăia au căzut toți pe jos de râs, așa am salvat personajul!

-În meseria asta ați legat și niște prietenii frumoase. Cu Carmen Tănase vă știți de vreo 30 de ani. Cum e să fiți prietenă cu o colegă de breaslă?

Eu niciodată nu am avut invidii. Eu mă bucur când văd o femeie frumoasă sau când îi iese un rol, pe Carmen o felicitam de multe ori. Ne-am împrietenit pentru că am și jucat împreună, jucăm și în „Gaițele”, cu care mergem în turneu prin toată țara. Am avut foarte multe în comun, ea venise de la Iași și, jucând împreună, împărtășeam cumva aceleași viziuni. În plus, noi ne-am crescut copiii singure, ne-au murit soții…

Marele regret al actriței: „Sunt foarte tristă că nu avem o casă de bătrâni a artiștilor (…) Nu vreau să fiu povara nimănui”

-Din păcate, nu toți actorii au binecuvântarea asta de a păstra niște prietenii atât de durabile. Mulți ajung singuri la bătrânețe…

Da, sunt foarte tristă că nu avem o casă de bătrâni a artiștilor, pensiile sunt mici, nu toți se descurcă. Îmi pare rău că a plecat Caramitru, el voia să facă multe lucruri pentru noi, actorii. Traian Băsescu, pe vremea când era primar, a încercat să ne ajute legat de această casă de bătrâni. Ne-a dat un teren pe malul Herăstrăului, dar nu s-a mai făcut nimic.

O fi fost în litigiu, o fi fost ceva acolo. Polonezii au amenajat un fost castel într-o pădure pentru artiștii lor. Nu poți să duci niște oameni în azile cu alți necunoscuți, singurătatea poate fi și mai apăsătoare când un actor e desprins de tot de lumea în care a trăit toată viața.

-Dar dumneavoastră vă țineți bine…

Da, mă țin, nu mă pot plânge, dar acum am deja 70 de ani și cu timpul mă duc tot în jos. Eu nu am rude cu care să-mi petrec bătrânețea, însă nici nu vreau să fiu povara nimănui.

-Cine vă e aproape când nu vă vedeți cu prietenele? Parcă aveți un pisoi…

Da, am un motan, british longhair. Îl cheamă Oscar, nu putea să aibă un alt nume motanul unei actrițe (n.r.: râde). Ador foarte mult animalele, pisicile, câinii, chiar te ajută în momente în care stai pe gânduri. Îmi plac și câinii, dar eu sunt alergică la părul de câine, din păcate.

Băiatul artistei este stabilit în SUA: „Vine vara aici, preferă să stea cu mama lui decât să plece în vacanțe”

-Fiul dumneavoastră vă mai vizitează din când în când? E profesor universitar, parcă, nu?

Da, el este stabilit în Statele Unite ale Americii. A avut o bursă acolo și s-a stabilit acolo. Este profesor de istorie la Alabama University.

-Ați mers în America la el, vă bate gândul să stați acolo?

Am stat cu el, acolo, o lună… Este fascinantă America, dar tot în România sunt obișnuită. Noi vorbim oricum mereu pe Skype, deci nu se pune problema, mai ales că acum e posibil să comunicăm cu ajutorul tehnologiei. El mai vine vara aici, mai stă o lună, două. Preferă să stea cu mama lui decât să plece în vacanțe. Lui îi este dor de România, mie nu îmi e dor de America.

Virginia Rogin urcă pe scena TNB, pe 28 noiembrie, cu piesa „Gaițele”

-Cum vă petreceți timpul împreună când vine în țară?

Mergem la casa moștenită de la bunica mea în Ceahlău, vara.

-În final, ne puteți spune ce proiecte mai aveți în lucru, unde vă poate vedea lumea?

Chiar mâine (n.r.: 8 noiembrie 2022) merg la Brașov cu „Gaițele”. În București vom fi cu acest spectacol pe 28 noiembrie, la Teatrul Național I. L. Caragiale. Alte proiecte nu am, nici seriale de televiziune. Când apar, apar toate deodată, nu știi pe unde și cum să le împarți. Eu sunt deschisă la orice colaborare, mai ales că am fost obișnuită în fiecare an să joc câte un rol într-un serial. Până atunci, vă așteptăm la teatru!

Virginia Rogin este una din cele mai apreciate actrițe de teatru și film din România. A jucat într-o serie de producții precum „Buletin de București” (1983), „Pădurea de fagi” (1987), „Ultimul stinge lumina” (2003) și „Adela” (2022), printre altele.