108 ani de la moartea Regelui Carol I. Mărturii din Memoriile Reginei Maria: „Mi-a pricinuit multă amărăciune și ne-a întunecat tinerețea!”

Potrivit calendarului Gregorian, 27 septembrie este data comemorării morții Regelui Carol I. Alte documente menționează data de 10 octombrie, însă ziua de 27 septembrie este unanim recunoscută drept cea oficială. Potrivit Memoriilor Reginei Maria (volumul 2), publicate în anul 1991, la Editura Eminescu, sub titlul „Povestea vieții mele”, Suveranul este descris drept o persoană obsedată de datorie: „Crezul său era numai muncă și nicio plăcere”.

Regina Maria, în Memoriile sale: „La Regele Carol nu mergea nimic pe jumătate!”

Carol I, alias Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 20 aprilie 1839, dintr-o familie cu o educație riguroasă, de tip prusac. Acest lucru a fost vizibil pe durata celor 48 de ani de domnie, care au culminat cu dobândirea independenței României, obținută pe câmpul de luptă, în războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Regele Carol I, care a trebuit să intre în țară cu un nume fals, a devenit unul dintre cei mai respectați monarhi ai României. Personalitatea sa ascunde, însă, un om dificil…

Soția nepotului său, Ferdinand, Regina Maria a României, povestește că, înainte de a veni în țara noastră, fusese avertizată despre ochii care o vor urmări, iscoditor, în toate ipostazele. Evident, principalul personaj care veghea asupra sa nu putea fi altcineva decât Monarhul.

„Cei a căror chemare era să mă inițieze în noua mea viață nu dădeau însemnătate decât unei singure meniri. Trebuia să învăț ce înseamnă datoria cu „D” și s-ar fi crezut nechibzuiți dacă m-ar fi lăsat să-mi închipui că alții ar fi mai îngăduitori. La Regele Carol nu mergea nimic pe jumătate. Crezul său fără înconjur era numai muncă și nicio plăcere”, scria Regina Maria.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Întâmplător sau nu, Regina Maria, care și-a trăit copilăria sub presiunea impusă de mama sa, pe care a considerat-o „o stăpână”, a întâlnit la București un alt „despot”, în persoana Regelui Carol…

Un monarh tiranic cu propria familie și obsedat de politică

Soția Regelui Ferdinand a povestit și felul în care diriguitorii de atunci ai țării gestionau politica externă. După guvern, corpul diplomatic ocupa un rol primordial. Potrivit Reginei Maria, în privința relațiilor internaționale, Berlinul și Viena stăteau în rândul întâi, atitudinea față de Franța era curtenitoare, iar Rusia, cu toate că nu inspira încredere, era tratată cu cea mai amănunțită chibzuială și politețe. Totuși, acea politețe era datorată mai mult îngrijorării, decât bunăvoinței. La momentul respectiv, Anglia nu avea nicio legătură apropiată cu România, ambele țări având puține interese comune.

„Regele Carol era tot atât de cunoscător în politica externă, cât și în cea internă. De fapt, pentru el totul era politica. Ea era adevăratul temei al ființei lui. Cântărea cu grijă tot ce făcea și ce spunea, socotind totdeauna care ar fi urmările și, prin aceasta, după neînsemnata mea părere, complica viața în chip nemaipomenit și dădea naștere la greutăți în împrejurări care ar fi fost foarte simple dacă ar fi fost tratate mai simplu”, nota autoarea cărții la care facem referire.

De altfel, Regina a continuat, pe aceeași temă: „Nu mi se cuvine să judec pe mai-marii mei, dar am suferit mulți ani povara dominației lui. A fost o școală bună și astăzi trebuie să-i fiu recunoscătoare. Cu toate acestea, mi-a pricinuit multă amărăciune și ne-a întunecat tinerețea, ba uneori ne aducea în pragul deznădejdii și al răzvrătirii”.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Se pare, însă, că viitorul Rege Ferdinand suferea cel mai mult din pricina despotismului unchiului său. Ferdinand (Nando, cum îl alinta Maria) nu se revolta niciodată. El asculta de Regele Carol în toate privințele, se supunea cerințelor acestuia, îi urma sfaturile orbește și era gata mereu să împace orice diferend care apărea între Rege și Maria.

Tablourile înfățișându-l pe „Unchiul” victorios vegheau ceaiurile doamnelor

Potrivit Reginei Maria, în România acelor vremuri, potrivit cu opinia Regelui Carol asupra lucrurilor, nimic nu trebuia făcut în chip ușuratic. În orice situație, argumentele pro și contra trebuiau cântărite de aproape, nu trebuiau nesocotite susceptibilitățile nimănui, nimeni nu trebuia să se simtă jignit sau lăsat deoparte și, deoarece fiecare râvnea la cinstea de avea legături cu membrii familiei regale, toți liderii din zona social-politică erau tratați cu atenție.

Se pare că, din ordinul monarhului, soțiile miniștrilor, ale profesorilor etc. erau primele pe lista „verificărilor”, iar, din acest motiv, fiecare invitație la ceaiuri primită de Regina Maria era analizată pe toate părțile. La curtea regală, lucrurile stăteau altfel, și de aici se poate deduce și un tip de cult al personalității în ce-l privește pe Rege…

Regina Maria a dezvăluit, în acest sens: „S-au organizat câteva întâlniri, unde se servea ceai, într-un salon cu o înfățișare nemaipomenit de mohorâtă, cu pereți tapetați în roșu pompeian și cu scaune urâte, exagerat poleite. Ca podoabă, o serie de tablouri reprezentând pe Regele Carol în timpul campaniei din 1877: Unchiul în bătaia gloanțelor, Unchiul pe metereze, Unchiul trecând Dunărea pe un pod de vase, Unchiul pe un cal jucăuș, Unchiul în mijlocul viscolului, Unchiul primind sabia lui Osman Pașa”.

Mai departe, iese la iveală umorul fin, dar încărcat de tristețe, al tinerei viitoare regine: „Și sub aceste tablouri patriotice sta mica și trista exilată, primind doamne slabe și doamne grase, doamne blajine și doamne îngâmfate, doamne elegante și doamne ponosite, doamne zbârcite și doamne fardate…”

„Petreceri” la forturi și la mănăstiri, printre mlaștinile din jurul Bucureștiului

Probabil firesc, modul de viață al lui Carol I l-a „inspirat” și pe Ferdinand. Regina Maria a subliniat faptul că unchiul și nepotul erau atât de „înțepeniți” în neschimbata lor viață de toate zilele, din care fusese stârpită orice fantezie și orice lucru neașteptat. Poate acum pare amuzant, dar se pare că Regele Carol și nepotul Nando ajunseseră împreună la concluzia că vizitarea forturilor care înconjurau Bucureștiul era o distracție pe cinste, atât pentru bărbați, cât și pentru femei…

Se pare că Regele Carol era atât de mândru de acel șir de fortificații, construit după cele mai înalte studii militare ale acelor vremuri, încât s-a lăudat în fața apropiaților săi: „Prințesei îi plac lucrurile militare. Ministrul de război și alte personalități militare de seamă pot fi invitate la această petrecere, care, totodată, ar fi prilejul ca Alteța Sa să facă o inspecție regală”.

Când, însă, Unchiul a observat, în sfârșit, că nepoata sa era mistuită de dorul de casă, i-a pregătit Mariei o petrecere pe măsură, menită să-i readucă zâmbetul pe buze. Era vorba despre vizitarea unei mănăstiri din afara Bucureștiului, un drum printre bălți și mlaștini.

Și totuși, Regina Maria conștientiza faptul că Regele Carol era practic obligat să se comporte într-un asemenea mod. Autoarea cărții „Povestea vieții mele” a menționat că Regele avea dreptul să fie stăpân în casa lui. Domnia lui era aspră, atât de aspră încât le schimba celor din jurul său tinerețea, din bucurie în durere. Nu avea milă față de cei tineri, la el toate reprezentând o datorie de fier.

Aceasta era, însă, o școală bună, „în care îți întăreai mușchii și, dacă aveai o fire vânjoasă care să nu se frângă, îți dădea în suflet o putere de fier, cu care să înfrunți încercările, greutățile și renunțările vieții…”

„Ah! Cât uram ciocnirea grelelor bile de biliard!”

„Convorbirile cu Unchiul erau mereu pline de învățăminte și chiar dacă uneori depășeau înțelegerea mea, vina era a mea, nu a lui. Își pusese toată inteligența, toată energia, toată iscusința politică și toată neasemănata lui destoinicie germană în munca ce-și alesese pentru întreaga viață. Tot ce spunea era vrednic de luare aminte, dar pentru o ființă atât de tânără și cu educația nedesăvârșită cum eram eu, disertațiunile lui, întrucâtva pedante, îmi păreau uneori cam plicticoase”, recunoștea Regina Maria.

Deși par ușor amuzante privite din exterior, amintirile viitoarei Regine referitoare la „Unchiul” au fost, fără îndoială, traumatizante. Mergând pe același fir al… „distracțiilor” peferate ale lui Carol I, trebuie spus că partidele de biliard pe care le juca, după cină, cu nepotul Nando, deveniseră un ritual.

Totul se desfășura în fumul greu al țigărilor de foi, care o asfixia pe biata tânără. Din fericire, la Castelul Peleș din Sinaia, demnitarii Curții luau masa împreună cu familia regală, ceea ce reprezenta o schimbare plăcută față de apăsătoarele dejunuri și prânzuri de la București, unde erau numai ei trei.

Cel mai interesant personaj care destindea atmosfera acelor seri era generalul Vlădescu, marele prieten cu mustăți lungi al viitoarei Regine, care o făcea să râdă, deși… în jurul lui Carol I râsul se apropia, primejdios, de lacrimi. Așadar, dincolo de glumițele generalului Vlădescu, Regina Maria a concluzionat, grăitor:

„Ah! Cât uram ciocnirea grelelor bile de biliard!”.