Hiroshima, 78 de ani de la dezastru: „Cea mai distrugătoare bombă din istorie!”

Lucrarea „Enola Gay”, scrisă de Gordon Thomas și de Max Morgan Witts, a fost publicată în România în anul 1983, la Editura Politică. Autorii au discutat îndelung cu membrii rămași în viață ai echipajului condus de colonelul Paul Tibbets. Totuși, din punct de vedere istoric, pregătirea și executarea primului bombardament atomic de la Hiroshima (și a celui de la Nagasaki) sunt prezentate, într-o mare măsură, drept o răzbunare pentru atacul japonez din 7 decembrie 1941 de la Pearl Harbor, asupra flotei americane.

Mărturii din cartea „Enola Gay”: „Bomba de la Hiroshima, un vis supranatural, închipuit de cineva cu o imagine prea bogată”

Pregătirile pentru zbor, decolarea bombardierului de tipul B-29, numit „Enola Gay” după numele de fată al mamei comandantului aeronavei, și lansarea primei bombe atomice din istoria lumii, botezată cinic „Little boy”, sunt, însă, descrise cu lux de amănunte. „Lansarea bombei de la Hiroshima este ca un vis supranatural, închipuit de cineva cu o imaginație prea bogată”, avea să comenteze operatorul radio Abe Spizer.

„Bomba pe care o veți lansa este ceva nou în istoria războaielor. Este cea mai distrugătoare armă produsă vreodată! Este ceva nou în industria războaielor. Considerăm că va rade tot, pe o rază de trei mile”, a fost discursul contraamiralului William Sterling „Deak” Parsons, cu două luni înaintea zborului. În acel moment, o puternică uimire a cuprins sala…

După ce Parsons a făcut o scurtă prezentare a „Proiectului Manhattan”, așa cum era numită operațiunea, mai multe voci s-au referit la soarta prizonierilor de război americani deținuți în orașele japoneze, printre care Hiroshima și Nagasaki. Inginerul militar Leslie Groves știa că, în cel mai bun caz, aceștia urmau să fie orbiți în cazul unei explozii atomice, dar, mai mult decât probabil, vor muri…

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Orașul menit să ardă și rocada țintelor în funcție de… rubrica meteo

Ironia sorții, dovezile istorice spun că proiectilul ucigaș fusese proiectat pentru a fi lansat împotriva Germaniei Naziste, însă desăvârșirea proiectului a durat mai mult decât era anticipat. Chiar dacă scopul inițial era, așadar, altul, J. Robert Oppenheimer, numit „părintele bombei atomice”, și-a asumat laudele la scenă deschisă, la Los Alamos, în New Mexico….

Cu toare acestea, chiar și la 78 de ani de la dezastru, Hiroshima rămâne victima simbolică a politicienilor și a generalilor, care nu au vrut să scape ocazia de a experimenta „pe viu” (ce bizar sună această expresie!) arma nucleară, pentru a-și asigura un atu în evoluția următoare a evenimentelor și inclusiv pentru a-și obține un „fotoliu” preferențial la negocierile care au urmat finalului Celui de-Al Doilea Război Mondial.

Culmea, Hiroshima, „orașul menit să ardă”, așa cum suna premoniția lui Albert Einstein, făcea parte dintre metropolele „programate” să dispară, cu mult timp înainte de atacul nuclear, însă planurile au suferit modificări de moment.

Autorii cărții „Enola Gay” notează: „Cu două luni înainte de lansare, la o conferință de la Los Alamos, cineva din personalul contraamiralului Parsons a propus armarea bombei în zbor. Inginerul militar Leslie Groves și Oppenheimer se opuseseră ideii. Cu toate acestea, Parsons, tot mai îngrijorat de numărul prăbușirilor din apropierea Insulei Tinian, hotărâse să insereze explozibilul convențional și detonatorul în spatele bombei, după ce avionul se afla în aer”.

Digisport.ro

FOTO Milionarul român a ieșit din spital și nu a stat pe gânduri! Unde a fost surprins

Motivul era dat de faptul că, deși acest plan ar fi redus oarecum riscul în cazul prăbușirii avionului, totuși „glonțul de uraniu” ar fi putut să alunece pe țeavă, să-și atingă ținta și să producă explozia nucleară. Se pare că, până atunci, Parsons nu vorbise cu nimeni despre planul său. Se temea că dacă Groves l-ar fi auzit, ar fi bătut aproape 7.000 de mile pentru a-l opri.

Urmările testului „Trinity”: O fată oarbă a văzut un fulger, un soldat aflat la 10.000 de picioare s-a prăbușit

Murmurul din sală a încetat în momentul în care colonelul Paul Tibbets și-a început discursul: „A sosit momentul. Foarte recent, arma pe care trebuie s-o lansăm a fost testată cu succes acasă. Am primit ordin să o lansăm asupra inamicului”.

Apoi, Tibbets a anunțat țintele, în ordinea prioritară: Hiroshima, Kokura, Nagasaki. După aceea a numit și cele trei avioane B-29 care aveau să servească drept iscoade meteorologice. „Chinta de culoare” urma să zboare spre Hiroshima, „Jabbit III” la Kokura și „Sală plină” trebuia să ajungă la Nagasaki. „Marele artist”, pilotat de Charles Sweeney, și „Nr.91”, purtătorul echipamentului fotografic, comandat de maiorul George Marquardt, aveau să-l însoțească pe Tibbets până la ținta propriu-zisă, a cărei selecție finală depindea de rapoartele meteo transmise de iscoade.

Dacă niciunul dintre cele trei orașe nu putea fi abordat din pricina condițiilor meteo, avionul urma să se întoarcă la Iwo Jima, după ce Parsons „dezarma” bomba în aer. Nu a fost, însă, cazul, iar testul „Trinity” efectuat de americani a fost unul reușit. Despre acesta le-a vorbit Parsons militarilor implicați în proiect, dar fără a le oferi o dovadă palpabilă:

„Filmul pe care nu îl veți vedea – el făcu o pauză și râsetele înlăturară tensiunea – a fost făcut cu ocazia singurului test pe care l-am efectuat. S-a întâmplat în felul următor. Fulgerul exploziei a fost văzut la mai mult de zece mile. Un soldat care se afla la o distanță de 10.000 de picioare a fost doborât la pământ. Alt soldat, de la o distanță mai mare de 5 mile, a orbit temporar. O fată dintr-un oraș situat la multe mile depărtare, care fusese oarbă toată viața ei, a văzut un fulger. Explozia a fost auzită la o depărtare de 50 de mile”.

Ce a urmat capătă nuanțe cinematografice. Tibbets și-a scos echipajul la o partidă de basseball de sală. Înainte de a pleca, a observat un „pictor de firme” care se cățăra pe boturile avioanelor, ducând cu el o cutie cu vopsea și o pensulă. Colonelul i-a pus în mână o bucată de hârtie și i-a spus să picteze textul pe avionul misiunii, „cu litere mari și frumoase”. Mesajul conținea două cuvinte: „Enola Gay”.

„Un cortegiu militar funebru”

Momentele premergătoare decolării au avut accente macabre. În jurul orei 3:30, un grup de oameni de știință, polițiști militari și agenți de securitate s-au strâns în jurul bombei, care se odihnea pe un cărucior. La semnul unui ofițer, care în prealabil învelise bomba cu o prelată, căruciorul a fost atașat la un tractor, tras ușor din baracă și escortat până la ieșirea din zona tehnică.

„Pentru unii observatori, lucrul semăna cu un cortegiu militar funebru, în timp ce căruciorul și paznicii săi rulau la o jumătate de milă depărtare, îndreptându-se spre „Enola Gay”. Arma a fost adusă cu macaraua în galeria din față, destinată bombei, și fixată în cârligul ei special. Ușile de 15 picioare se închiseseră cu zgomot. Mai erau 10 ore până la decolare”, scriu Gordon Thomas și Max Morgan Witts.

Cu o zi înaintea plecării, la ora 16:15, Paul Tibbets și întregul echipaj al avionului „Enola Gay” au pozat pentru fotografia oficială de grup. Atmosfera era relaxată. Se făceau glume pe seama refuzului tunarului de coadă George R. Caron de a-și scoate șapca de baseball.

Ultimul drum al nepoțelului primarului Awaya

În zona tehnică, toată dimineața și la începutul după-amiezii, Parsons a exersat introducerea încărcăturii explozive și a detonatorului în armă, o manevră delicată și dificilă din pricina spațiului redus, a luminii slabe și a căldurii înăbușitoare din galeria bombei de pe „Enola Gay”.

Înaintea momentului decolării, care s-a produs la ora 2:45 a.m., oamenii de știință și restul personalului militar au fost escortați spre zonele sigure, la o depărtare considerabilă față de baza North Field. Trebuia eliminată orice posibilitate de a-i pierde pe acești atomiști de neînlocuit, într-o explozie nucleară neprevăzută. Când a sosit clipa, mulți dintre oamenii de știință au refuzat să se clintească, remarcând că aproape nicăieri pe insula Tinian n-ar fi fost un loc sigur, dacă s-ar fi întâmplat un accident.

Membrii echipajului s-au comportat în mod diferit. O parte dintre ei au dat iama la popota ofițerilor, unde s-au îndopat cu clătite cu ananas. Pe alții, însă, ideea nu i-a atras. Au rămas în paturile lor, gândindu-se la cei dragi. Deveniseră sentimentali și își înecau dorul de casă în whiskey, băut pe ascuns. Câțiva dintre ei au reușit să adoarmă…

Fără știrea celorlalți, Paul Tibbets avea într-un buzunar al salopetei o cutiuță metalică. În ea se aflau 12 capsule ce conțineau, fiecare, o doză mortală de cianură. La primul semn de neregulă deasupra Japoniei, Tibbets trebuia să distribuie acele capsule oamenilor din avion: „În acel moment, el le-ar fi explicat alternativele care li s-ar pune în față înainte de a fi capturați: ori să-și zboare creierii, ori să se sinucidă otrăvindu-se”.

În schimb, de partea cealaltă a baricadei, în mai puțin de 12 ore urmau să se adune la Hiroshima mulți comandanți superiori cu funcții importante în ce privește apărarea vestului Japoniei. Pe de altă parte, soția primarului orașului, Awaya, tocmai se întorsese la Hiroshima cu nepoțelul lor, în vârstă de trei ani…

„Bomba a plecat!”

La ora 7:09 a.m., postul de radio Hiroshima și-a întrerupt programul, anunțând o nouă alarmă. În același timp, pe străzile orașului se auzea sunetul sirenei. Întreaga populație era crispată din pricina sunetului intermitent al sirenei, care indica un atac iminent. Însă „japonezii n-aveau de unde să știe că avionul „Chintă de culoare” al lui Claude Eatherly nu constituia un motiv de alarmă”.

Strategia americanilor era bine pusă la punct, iar primul avion trebuia să-i creeze spațiu „Enolei Gay”. În timp ce sirena din Hiroshima suna, „Chintă de culoare” a ajuns la punctul inițial stabilit, la numai 16 mile de podul Aioi: „Cu 235 de mile pe oră, la o înălțime de 30.200 de picioare, „Chintă de culoare” zbură direct spre punctul țintă, urmând exact traseul pe care Tibbets îl alesese pentru „Enola Gay”.

Eatherly a căutat o spărtură în nori. La început n-a zărit niciuna, dar ulterior a văzut, chiar în față, o deschidere mare. La șase mile dedesubt, orașul se vedea atât de clar, încât echipajul avionului a observat petice de verdeață. Eatherly a traversat Hiroshima, s-a întors și a mai făcut un tur. „Spărtura din nori era tot acolo, o gaură imensă, lată de zece mile. Raze de lumină străluceau prin această deschidere, ca și cum erau menite să localizeze ținta pentru aviatori”, se arată în cartea-document din care cităm. Drumul era deschis pentru „Enola Gay”…

La ora 8:12 dimineața, la Saijo, la 19 mile depărtare de Hiroshima, un observator a reperat escadrila americană, a telefonat rapid la centrul de comunicații din Castelul Hiroshima și a raportat ceea ce văzuse. La respectivul centru se aflau eleve de școală, instruite ca operatoare telefoniste. A fost declarată alarma de mare urgență, dar totul era deja tardiv.

Continuarea acțiunii este descrisă cu precizie de autorii volumului la care facem referire: „Exact la ora 8,15’17’’, ușile galeriei bombei de pe „Enola Gay” s-au deschis și prima bombă atomică din lume se desprinse din colierul care o ancora și își începu lin cursa. Devenind, brusc, mai ușor cu peste 9000 de livre (n.r. peste 4 tone), „Enola Gay” zvâcni zece picioare în sus. Bombardierul Thomas Ferebee strigă: „Bomba a plecat!” și se întoarse de la vizorul său, pentru a privi prin plexiglasul botului lui „Enola Gay”. Văzu cum bomba ieși frumos din galerie și cum se închiseseră ușile”.

Sulița purpurie s-a transformat într-o minge strălucitoare de foc

La ora 8:16 a.m., după 48 de secunde de cădere, în care a străbătut aproape 10 kilometri, „Little Boy” a explodat la 244 metri depărtare de podul Aioi, deasupra clinicii de chirurgie condusă de doctorul Shima, numită astăzi „Domul atomic din Hiroshima”.

„O suliță de lumină roșie – purpurie s-a întins pe o lățime de sute de picioare, transformându-se într-o strălucitoare minge de foc. Temperatura din centrul ei era de 50 de milioane de grade C. În epicentru, la clinica Shima, temperatura atinsese câteva mii de grade. Fulgerul dogoritor a stârnit incendii pe o rază de o milă și, pe o distanță de două mile, a ars tot ce era piele omenească”, se precizează în cartea „Enola Gay”.

Inițial, s-a spus că dintre cei 320.000 de civili și soldați cât se aprecia să fi fost în oraș, 80.000 au fost omorâți pe loc sau grav răniți. Cel mai mare număr de morți a fost înregistrat în zona de 7 kilometri pătrați din jurul podului Aioi, care cuprindea principalele cartiere rezidențiale, comerciale și militare. Mai târziu s-a estimat că pierderile de vieți omenești au fost cuprinse între 90.000 și 140.000 de persoane, începând cu impactul inițial și continuând cu cei care au murit ulterior, din pricina rănilor sau a iradierii.

Există lumini din care nu poți gusta strălucirea. La Hiroshima și, trei zile mai târziu, la Nagasaki, aroma de plumb s-a împletit cu mirosul de sânge. Mai târziu, copilotul Robert A. Lewis, măcinat de remușcări, se întreba, mai mult retoric: „Dumnezeule, ce am făcut?”. Este și una dintre întrebările care apar în contextul conflictelor militare din zilele noastre, când se vorbește, din nou, cu nonșalanță, despre utilizarea armelor nucleare, ca despre un sport pentru fețe subțiri…