Andrei Dicu, un Hercule Poirot pe urmele lui Negoiță: “Filantropicul” care nu spune o poveste nu primește pomană!

opiniile fanatik
Andrei Dicu   
în Dinamo
24/01/2020, 16:28
Andrei Dicu, un Hercule Poirot pe urmele lui Negoiță: “Filantropicul” care nu spune o poveste nu primește pomană! opiniile fanatik

Ionuț Negoiță suferă din pricina multor vicii, dar cel mai veninos dintre ele este acela care îl face să se creadă copil mare. Asemenea altor caralii din vremuri apuse, mărețul neplătitor de salarii (la zi) și perdant la pokerul transferurilor (vezi cazul Nistor), Negoiță are impresia că, pentru a deveni, trebuie să se tăvălească în microbul public, cu varii abjecții. Conflictul său cu Mircea Lucescu este doar lucitorul licurici dintr-un furnicar săpat, cu foarte mare atenție, de un ins care a învățat de la viață doar că gura mare bate ocaua mică.

Nu este pentru prima oară când Ionuț Negoiță ne face să pierdem ore din viață, discutând despre gogomăniile ‘mnealui. Acest insurgent la ușa peșcheșului obținut pe daiboji vorbește despre vânzarea clubului Dinamo unui „fond de investiții” din Emirate, așa cum alți derbedei post-decembriști discutau, frapant, pe tema Fondului Libertatea (dacă-l mai țineți minte), după Revoluția din 1989.

Vrei să citești acasă, în siguranță, TAIFASURI, revista ta preferată? Abonează te ACUM doar la oficiile Poștei Române! Surprize + CD urile preferate doar pentru ABONAŢII TAIFASURI

Andrei Dicu, un Hercule Poirot pe urmele lui Negoiță: „Filantropicul” care nu spune o poveste nu primește pomană!

Și ăsta din urmă a fost sublim, dar a dispărut cu desăvârșire, dacă studiem atent memorialistica dosarelor post-revoluționare. Mai mult decât atât, șoricelul Negoiță „vinde” cașul care nu i-a aprținut niciodată și mai ales care, crede el, îl îndreptățește să-l ia peste bombeu pe Mircea Lucescu.

Din nefericire, dacă s-ar instala vreo „poliție” a presei, prima plevușcă prinsă-n laț ar fi tocmai acest Negoiță. N-are anticorpi, n-are talent, n-are charismă, n-are spirit și n-are simț afaceristic, deși arealul investițiilor familiei pare să arate contrariul. Ba mai mult, se pare că are sfătuitori greșiți, ori ăia inteligenți (gen Alexandru David) vor să scape de el, cât mai curând sau pe sistemul „silence is sexy”.

Din păcate, însă, nu se autorizează nici poliția bunului simț, nu de alta, dar unele cluburi s-ar văduvi, instantaneu, de patroni și de guralivii din sfera acestora. „Mă deranjează când vorbesc despre niște oameni mici, cărora nu consider că ar trebui să le dau vreo replică, pentru că îi știu mici și ticăloși”, a declamat eprubetul, la emisiunea GSP Live.

De ce „eprubetul”? Deoarece și prin urmare, clubul Dinamo a ajuns, de mai mulți ani, pe mâna unor chimiști care încearcă să stoarcă soarele din praf, dar când intră în laborator, poartă halatele pe dos. Medici de țară, felceri, nu e important cum le spui, greața vine din mirosul eprubetelor, care put a faliment.

Clubul Dinamo nu este un hotel, în care clienții fac plângeri proscrise când le ies gândacii din prize, ci un trust istoric care se plictisește de vorbe goale și de lipsa performanței. „Oamenii mici” despre care vorbește respectivul acționar se regăsesc în toate straturile societății noastre și întorc capetele pe stradă dacă li te adresezi cu apelativul „investitorule”.

Cifrele din clasament și gradele. De comparație…

„Am ieșit și am pus lucrurile la punct. Atât timp cât eu inițiez o discuție și vreau să căutăm o soluție, iar tu preferi să asculți la unii pe care îi știm cât de ieftini sunt, e o problemă. Acești oameni sunt foarte dinamoviști, dar nu mai contează. Așa că am reacționat”, s-a justificat filantropul, care a „salvat” clubul Dinamo, ducându-l cât mai departe de titlul de campioană, cum n-a fost vreodată.

Sigur, chestia cu „foarte dinamoviști” amuză, e ca și cum ai spune „mai catolic decât Papa”. Nu știam că „dinamovismul” are grade de comparație, dar cred că povestea asta îl va amuza teribil pe prietenul și colegul nostru Cornel Dinu…

Ce mă irită, însă, este plaga lăsată de expresia legată de pusul lucrurilor „la punct” și mai ales de cuvântul „ieftini”. Domnul Negoiță vorbește despre „informatori”, despre „ticăloși” și uită că societatea peste care birjărește are datorii de 7,8 milioane de euro, vorba lui Mircea Lucescu, „nu se știe de unde”.

Limbajul boss-ului dinamovist (sau „mai dinamovist”, că nu mă prind?) amintește imaginile în care foștii securiști de centură urmăreau câte un „dușman al poporului”, care, speriat de sistemul represiv, încerca să-și găsească o scăpare mai de „Doamne ajută”, într-o altă lume, mai de „Doamne ajută”, dar se trezea strepezit la graniță de Ochiul și Timpanul lui „Tovarășu’ ajută”.

Iar povestea cu „ticăloșii” ne reduce, inevitabil, la punctul ZERO al existenței noastre, în care, după ce Nea Nicu ne-a făcut „huligani”, a venit altul mai deștept și ne-a catalogat drept „golani”.

Nicu Badea și dreptatea lui Lucescu

„Părerea mea este că Nicolae Badea este singurul și cel mai indicat să preia Dinamo. El a mai fost acolo și a demonstrat că echipa a făcut performanță”, a fost declarația lui Mircea Lucescu, de l-a umplut de vitamine pe Negoiță. Numai că, respectivului domn, care se visează un fel de „sir” dar are comportamentul unui Kim Ir Sen aflat la grădinița lipsei de educație, nu-i place să fie contrazis. Limbajul de lemn de nuc al ‘mnealui nu rezonează nici cu datele oficiale, nici cu clasamentele și cu atât mai puțin cu respectul.

Din aceeași discuție televizată am aflat cum i-a cerut „scuze”  Lucescu lui Negoiță și cum a explicat struțomilionarul „cum stau lucrurile”. Păi, „lucrurile” stau așa: Negoiță a recunoscut că a vrut să-i dea afară pe Dănciulescu și pe Prunea, singurii care mai știau fotbal pe acolo.

Tot sub „guvernarea” sa, Dinamo a ajuns o gubernie în care nici cel mai fanatic dinamovist pe care îl cunosc, scriitorul Gelu Negrea (la mulți ani, apropo!), nu mai crede. Cum să creadă, că e pe locul 9 și vorba unei reclame din anii ’90, „dacă mai vrea, mai poate” (Adică mai jos)….

„Negoiții strategici”, mucavaua societății post-revoluționare

Sigur, Negoiță are și el un talent, că altfel s-ar fi născut degeaba. Știe să-și vândă povestea, având impresia că strategia asta îi fortifică nervul mâinii pe care o întinde spre pomană. Numai că, de la „Filantropica” lui Nae Caranfil, filmul care ne-a lămurit cum stau lucrurile cu cerșetoria, de la poeții Gării de Nord și până-n buza televiziunilor, nimeni nu mai crede în basme.

În fotbal, ca și în matematică, au prioritate cifrele. Numărul trofeelor, suma victoriilor, locul în clasament, banii investiți și alte daravele, de neluat în seamă atât de mult precum poemele șarjante ale auto-șarjatului Negoiță.

Problema este, însă, găunoasă și e înfiptă mai adânc decât s-ar crede în abatajele clubului Dinamo. De vreo 30 de ani, societatea românească geme de „negoiți strategici”, care sub hlamida de investitori ascund șuriul raptului. Fotbalul, cultura, economia, toate acareturile astea sunt privite nu ca „fond de investiții”, ci ca potențial „profit”, cu accentul pus pe păcăleală.

Mârșăvia acestor pseudo-capitaliști stă în mânuirea vorbelor și în gargara faptelor. S-au priceput, cum nu se putea mai bine, să tâmpească un popor, transformându-l (cu „infiltrațiile” de rigoare, de la sume modice la paracliseri ai discursului) într-o galerie de fotbal.

Ei sunt „ultrașii” care ne petardează viețile, care umplu televizoarele cu bazaconii, care candidează și care ne servesc onestitatea pe un platou de măruntaie, undeva între momițe și fudulii. Și asta, la o cârciumă borșită din siajul Europei, nu la un restaurant de bun simț, măcar de la periferia ei…

Mucuri nestinse, sub statuile lui Dumitrache și Hîldan

Damnabil e faptul că presa română încă mai are încredere în afirmațiile unui om ca Negoiță, pe care îl invită să se deverseze în spațiul public. Este, însă, condamnabil că Dinamo se află unde se află. Până la urmă, nu mai contează nici cine e Mircea Lucescu, nici cine e Nicolae Badea.

Important este propriul tău pedigree, că tot te dai „câine până la moarte și dincolo de ea”. Lipsa de cultură, de pregătire, de miracol al smereniei și dacă vreți, a bunului simț iese la iveală oricât șampon ai folosi și oricâți consilieri deștepți ți-ai permite. A fi dictator nu e un lux. E un păcat extrem. Un cearcăn.

Oamenii de rând, truditorii care plătesc bilete ca să vadă o echipă ZERO, cu un potențial ZERO, cu manageriat ZERO și cu o atitudine la MINUS INFINIT, au toate drepturile să-și creeze o lume în care Vlad Țepeș este patron de club și în care găinarii adună mucurile nestinse de sub statuile lui Dumitrache și Hîldan.

Închide ×

FANATIK.RO utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a FANATIK.RO cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie.

Am înțeles