Interpreta Viorela Filip denunță ororile comunismului! Făcea foamea și de Crăciun

Viorela Filip, cunoscuta interpretă și profesoară de canto, își aduce aminte de ororile comunismului. Din cauza faptului că fost pârât de un coleg  că face bradul, tatăl artistei și-a pierdut locul de muncă.

Viorela Filip, dezvăluiri exclusive despre ororile comunismului

Cunoscuta muziciană Viorela Filip rememorează sărbătorile copilăriei. Dacă, până la un moment dat, tatăl ei putea să facă bradul, după ce a fost turnat de un coleg la șef, a fost dat afară de la Scânteia.

Într-un interviu exclusiv pentru FANATIK, Viorela Filip ne povestește ce condiții inumane trăiau artiștii în hotelurile unde erau cazați  și cum erau plătiți în produse, nu în bani.

Cunoscuta interpretă nu avea voie să vorbească despre Moș Crăciun și la biserică nu mergea. Iar asta pentru că provenea dintr-o familie de’origine socială nesănătoasă’. Viorela Filip mărturisește că, totuși, artiștii o duceau puțin mai bine pentru că puteau aduce, din turneele susținute prin țară, mâncare.

Digi24.ro

Un bărbat a fost găsit crucificat pe un gard, cu cuie bătute în mâini. Poliția a vorbit de un "un atac sinistru de tip paramilitar"

Viorela Filip: “Povestea mea despre Crăciun nu este tocmai una veselă”

Cum petreceai Crăciunul în copilărie? Cine împodobea bradul și de unde îl procurau părinții tăi?

-Povestea mea despre Crăciun nu este tocmai una veselă. Voi începe, însă, cu primul meu Crăciun, când aveam un an. Părinții mei, Elena și Stelian Filip au aranjat, așa cum au putut, din bănuți puțini, în camera dinspre stradă, un brăduț care mie urma să mi se pară uriaș. Puseseră în el nuci îmbrăcate în staniol, biscuiți populari în care printr-un colț treceau, cu acul, un fir de ață verde de papiotă și îi puneau, în brad, ca pe niște podoabe. Mai erau mere micuțe pe care, tot așa, treceau un fir de ață verde, doar că mai întâi legau o scobitoare la jumătate, pe care stăteau merișoarele.

Câteva mandarine, legate la fel, câteva globulețe cumpărate de la tutungerie, niște bomboane colorate de pom, din zahar, tari ca piatra, fâșii de staniol și de hârtie creponată de diferite culori cumpărată de la librărie. Foarte rar mai puneau câteva ciocolățele  prin care, tot așa, treceau  acul cu ață verde. Legat de aceste ciocolățele vă voi spune ceva ce  vi se va părea incredibil în ziua de azi. Pe partea albă a ambalajului ciocolatelor erau tipărite poveștile copilăriei noastre. Punguța cu doi bani, Ursul păcălit de vulpe, Scufița Roșie.

“Părinții mei au început să plângă”

Bănuiesc că reacția ta era pe măsura efortului.

-Da, clar. Pe ramurile brăduțului mama punea fâșii de vată, ca brăduțul să pară nins. Câteva jucărioare ieftine, un căluț, o păpușică din cârpă, cu rochiță bleu și cap din carton presat, o mingioară. Înainte de a mă aduce pe mine, ca să-mi vadă reacția, în camera magiei, părinții mei au aprins în el artificii care trebuiau păzite. Ele dădeau o strălucire fără egal și o  frumusețe de vis în camera modestă și întunecată, sporind magia primului Crăciun din viața mea terestră.

Digisport.ro

FOTO ”Ireal”. Donald Trump și un model au provocat indignare prin aparițiile de la Miami: ”Lumea ciudaților”

Eram la mama în brațe, tata era în stânga brăduțului. Atunci am tras un chiot de emoție, de uimire, de noutatea priveliștii, și am strigat, tare, primul cuvânt pe această lume, Chichi. Părinții mei au început să plângă, iar eu mă târam de-a bușilea fascinată de jucăriile de sub brăduț. Mulți ani după acest prim Crăciun al meu am citit că acest  cuvânt rostit de mine, Chichi înseamnă, într-o limbă de pe Terra, neșansă. Dacă a fost sau n-a fost așa, chiar nu știu.

Viorela Filip mergea la colindat: “Adormeam cu trăistuța la căpătâi să nu-mi dispară comoara”

Mergeai la colindat când erai mică? Ce primeau copii, bani sau mere și nuci?

-La colindat mergeam doar la frații, cumnatele, verii și verișoarele mamei mele, pe la vecini. Asta se întâmpla când aveam cam 4-5 ani. Mi-era tare rușine. Îmi făcuse bunica maternă, Fanița, o trăistuță dintr-o față de pernă veche, cu o bretea lungă, ce-mi ajungea până la genunchi. Mergeam cu mama la colindat, nu singură. Căpătam nuci, covrigei, câte o napolitană sau ciocolată, turtă dulce, bomboane de pom și, uneori, bănuți. De-abia așteptam să ne întoarcem în camera bunicii. Cum ajungeam, cu trăistuța doldora de bunătăți, bunica așternea, pe pat, un ștergar mare, alb, iar eu răsturnam comoara mea de preț. Așezam totul pe căprării:  covrigii la covrigi, nucile la nuci, bomboanele la bomboane, merele la mere,  bănuții la bănuți.

Adormeam cu trăistuța la căpătâi să nu-mi dispară, cumva, peste noapte, comoara. Gânduri dragi, trăiri nepereche, fericire de copil curat. Amintiri despre toți acei oameni, neamuri, despre sfinții mei părinți, care acum, poate, mă privesc, fiecare, de pe câte o stea numai a lor.

Viorela Filip vorbește despre cel mai prețios cadou

Acum copiii au acces la toate gadget-urile. Când erai copil, care erau jucăriile care te bucurau cel mai mult?

-Sigur că astăzi copiii au acces la toate gadget-urile. Cine visa la așa ceva când eram eu mică?! Jucăriile care mă bucurau cel mai mult erau păpușile. Am și lucrat, singurică, vreo patru păpușele cu mâini, piciorușe, corpușor și cap din pânză, toate umplute cu bumbac. Le desenam ochii și sprâncenele cu tuș negru, iar gurița cu creion roșu înmuiat în gură. Tăiasem o șuviță de păr blond de la o păpușă mare și le pusesem și prăpăditelor celor mici păr pe căpușor.

Dar păpușa sufletului meu, pe care o am și acum, este una nemțească, pe care mi-a cumpărat-o mama după revenirea mea din tabăra de după clasa întâi. Tabăra aia fost pentru mine a fost un fiasco total. Am plecat de 34 de kg și m-am întors de 27. Nu am devenit mai călită și nici mai bărbată după acest experiment nereușit. Așa că mama m-a luat de mână și m-a dus pe Lipscani să îmi cumpere, spre îmbunare, o păpușă mare care să spună ‘mama’. Avea ochii albaștri, doi dințișori, părul blond aur. Am simțit că mă topesc din picioare de dragul ei.

Deși costa 120 de lei biata mama nu a avut încotro, a scos cu greu banii din portofel, dar i-a făcut fetei ei plăcerea și bucuria de a-i dărui această păpușă. Am botezat-o Cati, și așa i-a rămas numele până în ziua de azi. Copilărie limpede, simplă, cu bucurii din orice lucru mărunt, cu zile senine, fără griji. Cu părinți iubitori , cu nesomnul tatei pentru ziua de mâine, și cu lacrima mamei când credea că nu o vede nimeni.

“Mi-a ieșit în cale când sufletul mi-era amorțit, aproape mort”

Dar cel mai dorit cadou de Crăciun pe care l-ai primit?

-Cel mai dorit și primit cadou a fost și este, clipă de clipă, soțul meu, Cristian Bârlădeanu. Doctor în Muzică, muzician de carieră, ca și mine. Ca să dau o notă mai detașată, mai ghidușă poveștii, voi spune că primul loz pe care l-am tras a fost necâștigător timp de 16 ani. De-abia cel de-al doilea loz pe care am avut curajul să-l  mai trag a fost cu noroc, câștigător. Așa a rămas și azi, și așa va rămâne cât vom mai fi îngăduiți pe aici. Lozul meu câștigător este el, soțul meu, omul cel mai bun, mai cald, mai frumos, mai înțelegător, mai înțelept. Omul care chiar mă iubește cu adevărat așa cum sunt eu, cu bune și cu mai puțin bune.

Și astăzi, ochii mi se luminează de bucurie când îl văd venind. Nu ne-am certat niciodată, nu mi-a reproșat nimic, nu m-a supărat și nu l-am supărat niciodată. Mi-a ieșit în cale când sufletul mi-era amorțit, aproape mort de cele trăite. Părinții mei slăbiseră, deveniseră niște umbre de supărarea celor ce se întâmplau cu fiica lor. Și, ca orice femeie căreia i-au plăcut, dintotdeauna, bijuteriile, îmi mai doream ceva, dar despre care nu știa nimeni. Un inel din aur cu diamante. Ei bine,  de ziua nunții noastre de argint, am primit de la soțul meu un inel din aur cu 23 de diamante, lucrat cam prin 1850-1880.

Sărbătorile în comunism: “Veneam, în avion, cu carne, cartoane cu ouă, pui, mezeluri”

Ai trăit mult timp în comunism. Știu ca nu se găsea aproape nimic, mai ales mâncare.

-Da, așa este, mâncarea devenise o mare problemă. Dar noi, artiștii,  făceam multe turnee, și aveam ocazia de a  aduce, de pe unde mergeam, cam de toate. Veneam, în avion, și cu florile primite la spectacole, dar și cu carne, cartoane cu ouă, pui, mezeluri și fel de fel de alte bunătăți. Mai cumpăram și de la bufetul din Radio Difuziunea Română multe specialități, că acolo se aduceau în fiecare zi. Mi-amintesc că,  înainte de un concert la Scornicești, ne-am dus în piața de acolo și ne-am întors, la București, cu câte o jumătate măricică de purcel.

Cât de greu era pe când mergeați să cântați?

-Cât frig înduram în acele hoteluri în care eram cazați, vechi, friguroase, pline de mucegai, vom spune și la morți. Luam de acasă ba câte o aerotermă, ba măcar un bec mai  puternic.  Îl puneam la veioza de pe noptiera dintre paturi și dormeam cu nasurile către bec, să nu răgușim și să putem cânta a doua zi. Ne legam basmale negre peste ochi ca să nu stăm cu ochii în lumina orbitoare a becului care ne dădea un pic de căldură. Peste păturile vechi și ponosite puneam și cojoacele noastre, dormeam îmbrăcate. Nu vreau să-mi mai amintesc…Brrrrr!

“Ne spuneau că nu au bani, or să ne plătească în produse”

După ce ați devenit cunoscută, lucrurile au început să se schimbe?

-Da, lucrurile s-au mai schimbat. A urmat o vreme când, cunoscuți fiind, vedetuțe, lumea  dorea să ajungem în orașele sau satele lor, să ne vadă, să ne audă cântând, să ne atingă, să ne dăruiască o floare. Doar că în această vreme impresarii cu care lucram și cu care porneam pe drumurile patriei, ne spuneau când ajungeam la destinație că nu au bani, or să ne plătească în produse. Ce era să facem?! Acceptam. Noroc că era iarnă, și produsele stăteau înghețate. Eu le puneam la Poștă, colet, către părinții mei. Vai, ce vremuri m-ai făcut să retrăiesc cu întrebările tale iscoditoare.

Crăciunul Revoluției: “Auziserăm că erau morți pe trotuare în acea zonă”

Un Crăciun mai altfel a fost cel în care a fost Revoluția.

-Oooo, daaaa. Cumplită perioadă. Ne aflam, mai mulți interpreți, la repetiție, în Sala Radio. Stăteam lângă Gică Petrescu și dânsul mi-a zis că vin vremuri grele, că sunt tulburări mari la Timișoara. Am crezut și în același timp n-am crezut. Zilele următoare s-a dovedit că totul era adevărat. Orele treceau greu, împușcături, moarte peste tot. Se făcuse o baricadă aproape de strada mea. Am mers cu ceai cald în termos, cești și sandvișuri la oamenii care păzeau acolo.

M-am urcat, cu câțiva vecini, pe blocul de zece etaje de lângă noi, doar, doar să vedem spre Orizont, unde era o unitate militară. Auziserăm că erau morți pe trotuare în acea zonă. Când s-a spus la TV că dictatorul a fugit, m-am îmbrăcat și m-am dus în stația de autobus. A venit o mașină militară, am făcut semn cu mâna și a oprit. L-am întrebat pe gradat dacă merg la TVR și mi-a zis sa stau acasă, că e prăpăd. I-am mulțumit și m-am întors acasă cu coada între picioare. Apoi am ieșit și am mers să iau zece pâini. Am tras jaluzelele la ferestre și tot ne-am trezit cu un glonț într-un perete al balconului.

Ai reușit să mai împodobești bradul anul acela?

-Da. Pe 23 decembrie 1989, de dimineață, am împodobit bradul, apoi am făcut sarmale, caltaboși, friptură de porc, jumări, cârnați. Am făcut untură, ciorbă de porc, salată boeuf. Nu mă omoară ei când vor, criminalii ăștia! Dumnezeu mă apară! Am simțit o putere de neînvins! Pe afară șuierau gloanțele.

“Ascundea în ea o monedă de 5 bani, pe care o spăla de o mie de ori”

Ce specialități obișnuia mama ta să gătească de Crăciun?

-Mama mea, Elena Filip, era o femeie  mignonă, dar foarte bine proporționată. Avea 1,46 m și 40 de kg, dar era o forță. Noi, toți, îi ziceam Generalul. De Sfântul Crăciun ne răsfăța cu toate bunătățile de pe lume. Facea niște sărmăluțe nemaipomenit de bune, caltaboși cu zeamă. Friptură de mușchiuleți din aceia lungi, finuți, de porc, salată boeuf la care eu răspundeam de  executat maioneza. Era tare de tot și la checuri, tort, baclavale și plăcintă cu brânză.  Ascundea în ea o monedă de 5 bani, pe care o spăla de o mie de ori, apoi o împacheta în într-o foiță de celofan și o ascundea în umplutura din plăcintă.

Nu am dat, niciodată, peste bănuț, mai mereu se nimerea într-o felie pe care o mânca tata, sau vreun musafir. Dar, ce mă impresiona cel mai mult, era pomana porcului, care nu era completă doar cu carne prăjită, mămăligă și murături, ci mai trebuia făcut ceva. Mama făcea o ciorbică din bojoc tăiat patrățele, fierte în zeamă de varză cu puțin ardei iute, ceapă și o lingură de orez. Atunci pomana porcului era completă!

Tatăl Viorelei Filip și-a pierdut serviciul pentru ca a fost văzut făcând bradul

Îl așteptai pe Moș Craciun sau pe Moș Gerilă?

-În copilărie, chiar și spre adolescență, eu am fost ținută departe de religie, de Nașterea lui Iisus,  de Moș Crăciun. Pentru noi, copiii de atunci, Moșul se numea Gerilă. Voi relua un episod trist din viața părinților mei și a mea. Pe stradă cu noi locuia un cunoscut al tatei care lucra, cu el, la Casa Scânteii. Era dimineața de 24 decembrie. Tata  voia ca, înainte de a pleca la serviciu, să monteze bradul și să îi pună și luminițele.  Știind că acel individ va trece spre serviciu, prin fața porții noastre, tata a pus o pătură în fereastră.

Omul negru a trecut, a văzut vârful bradului și s-a dus, glonț, la director și i-a zis că Filip face brad pentru fiică-sa. Tata a fost dat afară de la Scânteia și, câțiva ani, am fost sărăci lipiți. În acea perioadă ne-a lucrat mamei și mie săndăluțe din pânză cu tălpi de azbest. De atunci am început să facem câte o jumulitură de brad, doar pe data de 30 decembrie, de ziua republicii. Uneori mai găseam, prin piață, câteva crenguțe de brad, pe care tata le lega cu sârme ca să pară brad întreg. Nu vreau să-mi mai amintesc, doare al naibii de tare.

“Eram periculoși rău pentru sistem”

Mergeai la biserică? Sau securitatea era vigilentă?

-Dacă mergeam la Sfânta Biserică?! Nici pomeneală! Și așa eram considerați, toți, cu origine socială nesănătoasă, dușmani ai poporului. Bunicul patern, fost jandarm,  bunicul matern chiabur, părinții mei intelectuali. Eram periculoși rău pentru sistem. O sigură dată bunica Fănița m-a  luat de mânuță, de un Crăciun,  și m-a dus la Biserica Sfântul Spiridon. M-a împărtășit și m-a spovedit.

Îți mai aduci aminte de primul Crăciun alături de soțul tău, Cristian Bârlădeanu?

-Ooooo, daaaa, desigur! Cum să nu-mi amintesc primul Crăciun cu Cristian?! Am plecat, amândoi, la mare, tocmai pentru a petrece  primul nostru Crăciun și primul nostru Revelion împreună cu părinții mei. Am luat, în mașină, pregătiri peste pregătiri. Ai mei făcuseră mâncare cât pentru o armată. Mama facuse piftie de leșinai doar când o priveai, cârnații stateau sus, pe o bârnă, departe de hoțomanele pisici. Putina cu murături avea în ea tot ce cu gândul nu gândeai. Țin minte că ziua de 1 ianuarie a fost foarte frumoasă, însorită, caldă. Pe 2 ianuarie ce ne-am zis noi?! Hai să mergem la Eforie Sud, în dreptul Terasei Pescăruș.

Am ajuns, veseli  și glorioși, la plajă. Facem noi câteva poze când Cristian îmi arată, la câțiva metri în apă, un domn. M-am prins că era neamț când a vorbit cu soția lui, care era pe mal. Neamțul îl invită și pe Cristian în apă. El, fără să stea pe gânduri, s-a dezechipat și a intrat, fraților, în mare, pe 2 ianuarie 1993. Temperatura era 17 de grade.

“Maestră neîntrecută, inegalabilă, sunt la ciorbe”

Știai să gătești sau ai învățat pe parcurs? Ai vreo specialitate acum?

-Nu, nu știam să gătesc, dar fusesem foarte atentă la tot ce făcea mama. Am reținut tot. Primele mele preparate le-am făcut în anul l de Conservator, când mama s-a îmbolnăvit foarte tare, și a stat internată  o lună de zile. Îi duceam zilnic mâncare: supică de pui, cartofi fierți cu brânză, unt și smântână, spumă de căpșuni, compoturi, rasol de vită, chifteluțe de dovlecei. Nu aveam voie să merg la ea, să o ating. Îmi mulțumea și plângea.

De atunci, aici, în casă am făcut mâncare doar eu. Sunt pasionată de gătit, îmi place la nebunie. Inventez feluri noi de mâncare, gătesc cu drag, nu-mi place să îmi bat joc, sau să fușeresc mâncarea. Îmi reușesc toate felurile de mâncare, dar maestră neîntrecută, inegalabilă, supercalifragilistică, as absolut, sunt la ciorbe!Mi-am amintit ceva drăguț. Când m-a cerut soțul meu de soție, prin telefon, de la tata, el i-a zis așa: “Ia-o, ți-o dau, dar să știi că face ciorbele de le mănânci cu furculița, iar felul doi îl face de-l mănânci cu lingura!”. Să tot iei, de nevastă, o doamnă cu o asemenea recomandare! Dar, deh, tata era poet satiric, umorist!

Care este cea mai mare a slăbiciune a ta, când vine vorba de masa de Crăciun?

-Sinceră să fiu, sunt o gurmandă! Îmi plac toate preparatele de Crăciun, dar regina absolută este piftia,  cu carne macră, nu cu grăsime, și cu mult usturoi! Mmmmmmmmmm!